miercuri, 25 iulie 2012

Oslo, 31 august


Anders este un tânăr ce pare să fi coborât din coasta de coleopteră kafkiană a lui Gregor Samsa. El își târăște picioarele memoriei rebegite printr-un oraș moale, un Oslo de o luminozitate păstoasă, calmă, poate mult prea calmă, anchilozantă, nostalgică. Însă înainte de orice trimitere (legitimă sau nu) la Kafka trebuie menționat că filmul pornește de la aceeași carte ce a stat la baza lui  Le Feu follet  în regia lui Louis Malle. Les fleurs du Malle sunt parcă mai amare, rănile exclusului sunt mai adânci, iar absurdul și hăul lăuntric ceva mai zgârmate. Filmul lui Joachim Trier decojește cu delicatețe răni proaspete ca un copil dornic să vadă prelingându-se un firicel de sânge. Parisul lui Malle are oameni, oameni vii care trec pe bulevarde, care discută la mese despre erotism, Osloul lui Trier e burdușit cu amintiri, povești și liniște, oamenii sunt mizanscene mai degrabă, ei apar la un moment dat pentru că dețin o parte importantă în recladirea punții dintre trecut și prezent.


Somnolența orașului naște monștri și cohorte de demoni ce răscolesc întreaga ființă a acestui tânăr. Ca să fac apel la memoria unei colecții de gros planuri specifice filmelor cu dependenți de narcotice, Anders parcă își proiectează lumea pe dosul unei linguri în care urmeaza sa își încălzeasca heroina, o lume diformă și răsturnată, lingura e retina lui. Daca exista o gingașie a disconfortului acest film reușește sa o transmită mai ales prin intermediul unor secvențe-sumă a unei vieti tracatoare ca o oricare alta: puful unui aer de sfârșit de vară, cateva frunze verzi care par sa cada mult prea devreme, sharf-ul camerei ce se mută consecvent de la personaj la background încercând parcă să împace cumva acest suflet pierdut cu urbea inconjuratoare, poveștile oamenilor pe care tânărul le (ab)soarbe într-o cafeanea, visurile lor desfașurate nefericit de paralel cu existențele lor cotidiene, fade si mult prea liniștite. Anders este un suflet care ori a încetat sa se mai bucure în fața lumii ori nu a facut-o niciodată, nici macar atunci când făcea apel la narcotice.


Momentul în care crede ca s-a îndrăgostit coincide cu momentul în care a devenit dependent de droguri, astfel că nu crede în veridicitatea sentimentelor potențate de droguri. Oslo, 31 august nu are brutalitatea vizuala a unor filme deja cult precum Trainspotting sau Requiem for a dream și nici osatură moralistă precum Candy sau The Panic in Needle Park ci se folosește de o metodă sigură, naturală, picătura chinezească a naturalului. Unele dialoguri sunt poate prea expandate, ele par a fi o explozie derulată cu încetinitorul, un fel de big bang in nuce. Tocmai această expansiune ce caracterizează întreg ritmul filmului face din intenția sa o armă ușoară, imperceptibilă al cărei tăiș îl simți undeva acut post-vizionare.



Un comentariu:

  1. şi eu am dat ieri peste el (habar n-am cum) şi chiar vreau să văd cum e :-?

    RăspundețiȘtergere