Hoția la români

Se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoția mai mult ca românii. Imediat după naștere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoțoman. Elevul învață să copieze pe furiș de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala și șantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. La piață vânzătorul măsluiește cântarul. Fiecare "se descurcă" la locul de muncă.

 
Cam de la Cantemir încoace antologiile, eseurile, aducerile aminte, incursiunile în istoria identității românilor ne subliniază tarele, unele o fac mai apodictic, altele mai docil, astfel de scrieri urlă la cerul schimbării, cer instelat lipsit de ecoul teluric al legii morale (vorba aia: I KANT). Poate că nu e deranjantă această tragere de mânecă atâta timp cât pe etichetă scrie 100% real, însă de ce hoția la români și nu bunătatea la români sau orice altă calitate, abilitate, element de brand național cu plus? Pentru că probabil n-ar fi intersat pe nimeni. Românul tânjește după astfel de autoflagerări, nici capra vecinului nu rămâne neflagelată, alții-s mai răi ca noi, lasă mamă tot mai bine e în România, ce țară frumoasă avem, ia uite ce dealuri colea, eh, că mai fură și Fane că îl roade stomacu asta e, tre să trăim și noi cumva, păi nu? ai dracu ăștia de la putere să ia ei tot.-complacere masochistă, capra e țap ispășitor. Marius Ghilezan merge cu antologia furtului la români până la rădăcini ancestrale, la cutume, la frâiele oralității și ne prezintă hoția ca educație, iterată fiind celor 7 ani de-acasă:

Făt Frumos merge fie să fure pasărea care la rândul ei fura, fie să ia fără știrea împăratului calul năzdrăvan din grajd. În anticamera devenirii umane se face cu bună știință apologia furtului. Să dădăcești, să prețuiești, să crești hoțomanul care stă la pândă în fiecare copil e o tandrețe criminală. 

Dacă sistemul de valori al unui individ înglobează și luatul fără aprobare, apăi această abilitate se omogenizează cu restul valorilor din matrice, ea se normalizează, hoția la români devine astfel un proces nativ și alter-nativ, alternativa la cea de-a opta poruncă. Problema e că nu există pusee de conștiință la români. Doar consimțământ în stadiu primar și cooperare în cel maladiv-agravant, când prin tăinuire vina e aceeași. Dincolo însă de consemnarea seducătoarea a omniprezenței hoției în cotidian și istoric, de la cățelușul cu părul creț care fură rața din coteț până la ITști spărgători de softuri și parasofturi, care să fie forța primă a acestor porniri, ce îi menține eppur si muove-ul și mai presus de toate Ce ar putea să zguduie societatea ca să se ivească o nouă șansă pentru schimbare. Aceasta este întrebarea laitmotiv a cărții, repetarea ei obsesivă nu este întâmplătoare, ea sună ca un gong, capătă un retoricism impenetrabil, sec, problema e că te înveți pavlovian cu sonoritatea ei. Rezultatul acestei cărți-demers nu cred să fie iritarea, instigarea la revoltă ci conștientizarea și nu o conștientizare pozitivă care să aibă efect imediat acționarea, ci îngrețoșarea în fața unei imposibilități, sentiment vomitiv de la Sartre citire.  Suntem o adunătură de Sisifi numa că cel mai probabil bolovanul cu care ne luptam nu e tocmai al nostru, iar asta nu îl face deloc mai greu :D

Tweet