Ștrumfii 3D

Nu mă pot uita la acest film decât cu un ochi miop, vânăt, albastru, maleabil, atins de cataracta unui imaginar permisiv, aruncător de priviri ștrumfești.  Miopia îmi poate fi tratată însă printr-o focalizare comparativă, îndreptând lornionul spre Alvin and the Chipmunks să zic, acolo unde vevericoasele cu voci zgârietor de subțiri, surate de primă spiță cu crazy fog, ajută la redresarea ontologică a prietenului lor umanoid și la propria lor afirmare muzical-ridicolă. Substratul din spatele unei astfel de afirmări poate fi un fel de protest adus unor produse precum Bieber sau Rebecca Black (exemple aleatoare și anacronice) și atunci mut cătinel vevricoasele în cușca unui posibil pamflet peste care a fost aruncată o pânză, un celuloid imaculat ce impiedică trilul dinăuntru să răzbată. 

Diferența majoră care face din The Smurfs un film ceva mai enjoyable este intruziunea unor fantasmagoreli comice, deși începutul filmului pare să promită un umor obositor de pueril, pe parcurs, concomitent și direct proporțional cu pătrunderea ștrumfilor în planul realului umorul capătă valențe, el se afirmă prin intermediul unor personaje cu potențial timid de icon-figure: o pisică antropomorfizată nonverbal 

alături de stăpânul său ei diliu și magic, restul ștrumfilor sunt încorsați în tipologii ultra-rețetărești în conformitate cu basmul matrice și uzitează în permananeță un vocabular supus unei conversii semantice pe alocuri supărătoare, orice înjurătură sau vorbă de duh e ștrumfită de sens. 

Povestea clasică poartă însă o spuză dilematică post-modernă, viitorul tată post modern, post paternalist are nevoie de un exemplu-simbol pentru a-și recăpăta încrederea în sine, în capacitatea paternă, pentru a-și restitui autoritatea, piticii albaștri îl pregătesc pentru piticul ce va să vină. Educativ deci, stereotip până peste poate,  dar stereotipul e poate cea mai bună armă persuasiv-educativă. Ștrumfo-alinierea pentru ștumfo-injecția de ștrumfo-alienare.

Tweet