Pândind la dragoste cu ochii închiși

Am aflat de existența cărții de pe facebook, am citit-o în format pdf, iar coordonatele postmodern-cauzuistice au continuat și la nivel de conținut după cum urmează:

mateuS: buna
ana_veverita: sal
ana_veverita: ne cunoastem..?
mateuS: da. am id-ul tau de pe tagged, tocmai mi l-ai dat
ana_veverita: aaaa, ziaristul
ana_veverita: :-)
mateuS: m-am gandit sa salut veverita
mateuS: sa vad daca da din coada la o ora asa tarzie

Mi s-a părut a fi o carte încăpățănată, un demers stilistic demonstrativ, prospețimea, zeflemeaua îi sunt vizbile, slova e naturală, amuzantă, însă dacă e să fac un pas îndăratăt, să-mi iau un avât icaric și să mă mut în meta-sferă  i se cam văd cusăturile, potrivirile, catharsisul postmodern, însă această viziune a mea (probabil deformată) trebuie cumințită la gândul că romanul este rezultatul muncii unui tânăr debutant, Alexandru Nemțanu (găsiți aici un interviu cu autorul).

Iată și debutantul cărții:

Sufăr de satiriazis, corespondentul pentru nimfomanie la bărbaţi. O boală pe care, din păcate, chiar şi unii medici o subestimează în necunoştinţă de cauză. Efectul ei în plan concret este însă unul extrem de periculos pentru individ, vizând incapacitatea psihică a unui bărbat de a rezista prea mult timp fără activitate sexuală. Ceea ce înseamnă alternarea femeilor cu masturbarea până la epuizarea fizică (găsesc de prisos a mai explica ce impact au asupra organismului numeroasele ejaculări zilnice).

Nestăvilitul personaj este nevoit să urce propria golgotă, să orbecăie în propriul ghetsimani

M-am îndreptat spre pădure, și, cu cât mă apropiam mai tare, o simţeam din ce în ce mai pură, până s-a contopit în virginitatea unei fete de grădiniţă. Vântul foșnăia printre frunze ca pe sub fustele unor damicele zvăpăiate. Mi-am deschis porii și am lăsat aerul să mă pătrundă.

și în calitatea sa de jurnalist trebuie să realizeze o antologie despre viața călugărilor dintr-o mânăstire, lucru ce îi va sta drept boloboc pentru propriul hedonism. Dialogurile cu fețele bisericești (una dintre ele fiind mai pregnantă) sunt întrucâtva revelatoare, garnisite, bibilite, încondeiate:

-Atunci, de ce crezi tu c-a ales să sufere atât?
-Mințile noastre umane nu pot întelege masochismul de pe cruce, părinte! Nu știu. Probabil a simțit nevoia să-și ispășească propriile greșeli, de a fi cerut mereu oamenilor mai mult decât puteau duce. A fost un fel de experiment, cred eu.
-Dar ce nevoie ar fi avut Dumnezeu să experimenteze pe piele Lui?
-Păi, trebuie privit tot în comparație cu omul ca să putem înțelege asta. După cum omul creează țigara și mai apoi devine dependent de ea, așa și Dumnezeu și-a creat o dependență pe seama lumii. La fel ca țigările pentru oameni, și pentru El lumea funcționează pe același principiu. Știe exact când și-a aprins țigara, cât va dura și cum o va stinge. Numai El știe câte fumuri mai are de tras. E țigara Lui și face ce vrea cu ea. A arătat că poate s-o și scuture când se enervează, dar că poate fuma și liniștit. 
Trebuie să recunoaștem că Dumnezeu și-a format un viciu pe seama noastră! Nu-l mai interesează să ne persecute, ci pur și simplu ne savurează declinul. Ar avea vreun sens ca noi, actorii, să protestăm? Nu. Din moment ce n-avem niciun merit pentru rolul care ni s-a dat în piesă, într-o familie și o societate anume, orice reproș ar fi ridicol. Orice tentativă de a responsabiliza Creatorul pentru soarta noastră, bună sau rea, ar fi cu atât mai absurdă cu cât El ne-a îngăduit la fiecare pas şi portița de abandonare a piesei: SINUCIDEREA. 

 The sunset limited

 Cititorul întreabă autorul:

Odată încropită antologia ecumenică, personajul, Matei pe numele său (sarcasm nominal probabil) cade în rabbit hole, iar în căderea-i slo mo se agață de rădăcini freudiene, de rizomii trecutului proto-amoros și de stâncile propriului stoicism repugnat. Deluviul de seve-concluzii alunecă într-un final pe care eu una nu prea l-am dibuit din punct de vedere compozițional și de aceea aș vrea să îl întreb pe autor de ce a ales mântuirea personajului sau mai bine zis de ce așa o mântuire, e ea o ironie, o întâmplare, un execițiu onest sau expresia unei temeri față de cutuma romanească îndoctrinată la noi sau ce a vrut să reprezinte acest final mai exact? Finalul nu e chintesența acestei cărții, restul cărții este cel care m-a prins, iar finalul este cel care m-a...desprins.

Tweet