Buried

V-o mai amintiți desigur pe uma cum reușea fantasmagoric să iasă furibundă din paltonul de scânduri în căutarea lu' bill sau de fabuloasele scene gangsta cu lopeți din good fellas sau din mai asiaticul a bittersweet life sau de multicameralitatea cubului sado-absurd, parcă în nici unul din aste exemple treaba cu sechestrul și claustrofobia nu stă atât de realisto-parabolic ca în cazul de față.

Totuşi voba lu' radu parcă aerul devine mai respirabil pe măsură ce disperarea omuleţului creşte, dar acest mic inconvenient nu e peste măsură de deranjant. Nu avem parte de întâlniri amoroase cu viața ante coșciug, cât stă bietu om închis acolo nu ne întrerupe optimist nici un flashback, nici o visare întru căinţă şi redempţiune, nada, omu se întâlnește nu cu sinele ci cu disperarea, aia adevărată, având la îndemână o brichetă, un pumn de pastile, o lanternă ușor disfuncțională şi un telefon funcţional: cheia salvării sale, soioasă, ruginită deschizătoare de uşi în spatele cărora sezuturi de secretare, laolată cu oameni responsabili stau confortabile în scaune pluşate, iar din căştile cu design futurist le bombardează urechile strigătele disperate ale nefericitului.

Când viața are durata unei baterii de telefon însemnătatea și absurdul ei se dezgolesc și ne arată toate ungherele dosite între câteva scânduri, dar mai absurd și mai absurd decât viața care atârnă de o astfel de situație e ajutorul venit din afară.

Comunicarea cu exteriorul chiar dacă la o primă vedere ne dă o palmă strașnică și ne sudălmuiește stacojindu-ne obrazul cu insemnele unei societatăți-hanza, insensibilă și formală, nu ne rămâne decât decât să întoarcem și celălalt obraz și să acceptăm neputința și limitele sistemului. Chiar dacă spațiul e restrâns parcă mai era o leacă de loc pentru ca filmul să fie fabulos, finalul îl aduce cu un strop mai aproape de acestă titulatură, un final fix așa cum mi-l doream. Ryan Reynolds beneficiază în sfârşit de un rol de luat în seamă, de one man movie, surprinzător.

Tweet