Rămășițele zilei

Așa cum mi-am promis, l-am aruncat cât colo pe miller pornaglomeratul, să stea în șifonierotecă pân când oi avea io chef, m-am dus frumușel la bibliotecă, aia de pe nerva traian, b.p hașdeu, drăguțe bibliodame, faină încintă și mi i-am luat la subraț pe ishiguro, n-am mai prins never let me go, damn, pe murakami (autoportertul scriitorului ca alergător de cursă lungă) și amurg, nu twilight buei, ci o carte scrisă tot de un nipon, osamu dazai pe idioma sa :P... Eram perfect convinsă că mi-am vârât în boccea amintirea palidă a munților, nici nu mă uit la copertă încep a ceti și-mi zic bă, ia stai așa, ăsta-i fix anthony hopkins in remains of the day, mă luminez, doh, citeam rămășițele zilei, apucasem cotoru care nu trebe, dar am continuat cetirea. O carte bățoasă pe potriva stricteții sufletelor tari care îi stau drept pilaștrii, despre arta și știința de a fi majordom, împinse stoic pân la paroxis. Ishiguro dedică sclavagismului majordomismului un mic tratat, încadrat frumos, panoramic, paradigmatic, epistemic. Servitutea nu e așa oricum, ea are propriul organism intern, peristaltic, evolutiv temporalicește, moralicește, astfel că fiecare generație de majordomi are propriile cutume, deprinderi, escapisme. Ishiguro face o deferență, aduce un omagiu, scrijelește rupestrian o bovină în memoria vasalității pe murul dur al unor personaje basorelief de o glaciațiune soră cu respirația putrezicioasă a madamei persefona:

-Domnule Stevens, îmi pare foarte rău. Tatăl dumneavoastră s-a stins cu câteva minute în urmă.
-Înțeleg.
Ea și-a privit mâinile după care s-a uitat la mine. 
-Îmi pare foarte rău, domnule Stevens, a spus, adăugând imediat: aș vrea să vă pot spune ceva. 
-Nu e nevoie domnișoară Kenton.
-Doctorul Meredith încă nu a venit.
Apoi și-a plecat capul preț de o clipă și a lăsat să îi scape un hohot de plâns. Însă aproape imediat și-a recăpătat stăpânirea de sine și a întrebat cu o voce sigură:
-Vreți să veniți să îl vedeți?
-Chiar acum sunt foarte ocupat domnișoară Kenton. Poate puțin mai târziu.
-În acest caz, domnule Stevens, îmi dați voie să-i închid eu ochii?
-Ți-aș fi extrem de recunoscător, domnișoară Kenton.
A început să urce scările, dar am oprit-o.
-Domnișoară Kenton, te rog să nu mă crezi deplasat fiindcă nu urc chiar acum să-mi văd tatăl mort. Vezi dumneata, știu că tatăl meu ar fi dorit să-mi îndeplinesc în continuare îndatoririle. 
-Desigur, domnule Stevens.
-Dacă aș face altfel, simt că i-aș înșela așteptările.
-Desigur, domnule Stevens. 

Tweet