Somewhere

Cum am așa un fel de reticență bulimică la tava întinsă a feliilor de viața am crezut de cuviință că acest film ar putea fi  a nu știu câta marți, după al nu știu câtâlea crăciun și că îmi va arăta mie cât de mizerabilă și amară e viața unui muritor, în cazul de față, a unui actor faimos. Până acum bildugsfilmele despre actori și viața la hollywood mi-au ținut predici între pereți reci de pension prin firidele cărora suflări gollumice mi-au susurat: ia uite cum se droghează nea actoru de atata trai bun, ia uite cum își exfoliază eul cu prostii, cum își năpârlește ca ambalajul ființa și o aruncă la pubelă, ia uite cum se afundă el în minunatele-i roluri de nu-i mai vezi și de nu-și mai vede chielea, nț nț cum o ține el numa în orgii și beuturi.

Sofia Coppola s-a lepădat însă de aste haine didacto-monahale și a îndreptat indicatorul către o cărare mai omenoasă, mai credibilă, mai axată pe princpiul bă actorii e și ei oameni. Nu înțeleg de unde se trage faima actorului cel cu față placidă (interpretat de Stephen Dorff) și probabil căci nici el nu înțelege, nu îl vedem nici o clipită pe platouri, ci doar într-un cadru exogen job-ului, în cele mai fade locuri, la hotelul cel luxos, în dormitor, în bucătărie, pe autostradă, la market. Ziceam că nu îl vedem în plină desfășurare a planului creator, dar această întâlnire de gradu trei cu sinele în cabina de machiaj e arhisufiecientă și mai mult decât grăitoare, ecce actor:

Nu e vreun geniu, nu pare a avea nimic special, dar are suficientă prezență de spirit încât să își dea seama de gaura neagră ce îi stă la picioare, de absurdul, blazarea, falsitatea universului în care gravitează sau mai degrabă a universului în care el e sor și  restul omenirii sateliți. Selecția acelor momente suficient de mundane încât să te facă să întinzi un deșt după ele, însă destul de consitente și suculente încât să-ți potolească reflexul de a le duce la gură, are ceva eminamente înduioșător și mă face să mai dau cu o tușă de gri peste crepusculul zonei-tunel aka criză existențială cu miros de cacao și scorțișoară, prin care trec momentan. Nah, e nasol când ajungi la un punct din care ai senzația că nu mai poți trage nici o linie ca lumea, că desenul din urma ta e mult prea naiv, prea simplist, prea fragmentat și începi să visezi la perspective și felii de viață sfumato, crocante și pline de surprize ca bomboanele lu forest gump. Toată acestă selecție conchide un final-schemă-simbol optimist, la care te aștepți, dar pe care cu greu îl poți pune și tu pune în aplicare. Poate că am simbiotizat prea mult cu filmul ăsta, dar mi-a mers așa ca un...pansament constrângător și dureros care pân la urmă te reabilitează :D
Scenele lungi, dar deloc plictisitoare mie, au fost susținute de o muzichie mișto, variată (T Rex, Foo Fighters, Gwen Stefanie, Amerie) care le-au mai grăbit pașii. Să nu uit să menționez prezența fătucii ăsteia (Elle Fanning) care pune un halou și totodată o cunună de spini pe creștetul actorașului cel escapist care în loc de cruce are un ferrari

vreo două magdalene

și ia parte la o euharistie autohtonă, ghiciți personajele?:))
-what's that book about again?
-it's about this girl that's in love with this guy, he is a vampire and his all family is vampires and she can't really be with him
-why doesn't she become one too?
-because she can't, he doesn't want to turn her into a vampire, if she gets to close to him he will not be able to help himself
-ok

Tweet