luni, 7 septembrie 2015

Irrational Man (2015)

Temele preferate ale lui Woody Allen se regăsesc și în acest ultim film, mediocritatea, dragostea, demonii dostoievskieni, plictisul, peisajele răpitoare, conversațiile semi-filosofice, plimbările peripatetice, Emma Stone, umorul ce se clatină incert deasupra hăului unui lift. Tonul jucăuș al filmului și acest umor sinucigaș blurează și ascund mizeria umană într-un glob de cristal desprins parcă din recuzita precedentului Magic in the Moonlight în care o vedem pe aceeași simpatică și diafană Emma Stone și a ei garderobă minunată, inspirată parcă de ia românească. Tonul filmului îmi pare similar cu mersul pe sârmă. Greutatea angoaselor personajelor este purtată cu grijă de-a lungul acestui fir subțire de către saltimbancul Woody care ne face să credem că avem de-a face cu niște ființe mediocre, plictisite, aflate în permanență în căutarea unui sens plin de substanță lucru ce le face, subit și indubitabil, teribil de interesante. În realitate saltimbancul cară cu sine o oglindă în care ne putem vedea cu toții și care ne orbește din când în când.


Personajele găsesc acest sens graalic în acțiuni ale căror porniri sunt cel puțin îndoielnice și a căror rațiune sau morală lipsește, de aici și numele filmului. Povestea începe în lipsa cântului ce marchează începutul dramediei, specific filmelor lui Woody, mesaj ce pare să ne spună atențiune, trebuie să fiți oleacă mai serioși, și care se continuă cu monoloagele interioare ale Emmei, o tânără studentă care suspină nerăbdătoare la aflarea veștii că în cadrul campusului universitar va veni un prof de filosofie ultra erudit și mega interesant. Cavalerul mult așteptat la porțile cetății se dovedește a fi un Joaquin Phoenix plictisit, angoasat, puțin burtos și veșnic același poet anost și fermecător caracter pe care îl regăsim și în Her sau The Master.



Deși realitatea în comparație cu proiecția tinerei e mai degrabă răsturnată și ceva mai deformată (așa cum ne apare într-una dintre scene într-un parc de distracții), idila apare ca un imperativ necesar, sentimentele nu par să ne convingă și nici nu-și propun să o facă, însă ceea ce îi unește pe cei doi este căutarea disperată a sensului care se va intersecta până la urmă cu dușmanul său de moarte, destinul și cu o...lanternă magică. La final inocența este cea care sfârșește ocrotită de forțe oculte pe care rațiunea nu le cunoaște, dar pe care Woody le mânuiește cu desăvârșire și umor sordid ca un bătrân demiurg-circar. Nu-i nici pe departe printre cele mai bune filme ale lui Woody însă are acel farmec molipsitor care face din privitor un snob desăvârșit, probabil fără ca acesta să o știe, și îl determină să se uite la film ca într-o oglindă deformată dintr-un parc de distracții.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu