Fanny and Alexander

Numărul de iluzionism van santian ia sfârşit lăsând în urmă o dâră melcioasă, după cortină se iveşte alchimistul Bergman împingându-i spre mijlocul scenei pe timizii şi bucălaţii Alexander şi Fanny, mânuindu-le demiurgic sforile în ritmul unui balet...mecanic. Moartea la Bergman este de-a dreptul seismică, convingerea cu care gerul dincolo-ului intră prin fisurile colibei aici-ului, vânturând focul certitudinii, e de-a dreptul uimitoare, sfidează datul, pânza subţire a realităţii e purtată de la o sânziană la alta în miezul unei nopţi valpurgice. Dacă fragii sălbatici au miros dulceag de moarte proustiană, resemnată, aici, călătoria dantească aduce mai mult cu strigătele şi şoaptele, deşi se detaşează de acestea printr-o abordare mult mai basmatică şi mai ocultă: Fanny (pusă în umbră, cu scopul de a-l reliefa pe frate-su, probabil) şi Alexander par proiecţii ale lui Hansel şi Gretel ajungând fără voia lor în casa lui...barbă albastră.

parcă să zic că l-am regăsit pe Alexander prin Narnia, atavic bineînţeles :P

Personajele, figurile au atîta forţă de expresie, răspândită atât de omogen încât ai senzaţia că au fost subiecţii unei hipnoze colective. Aglomerări de elemente obiectuale înşiruite după o logică teatrală, culori intense, trecerea de la o cameră exacerbat de roşie la alta orbitor de albă în ton cu alternaţa şi gradualitatea dramatică a poveştilor (acum m-am dumirit de unde şi-a luat Greenaway culorile :D), o seară de crăciun extraordinar de vie, de aşa e domne o seară de crăciun, incredibila scenă a morţii tatălui, superba scenă a dialogului cu divinitatea aka darul de mediator cu iz de incantaţie al teatrului, andoginul înger ismael, păpuşile mecanice, pecetea crimei cabalice, toate înşirate pe falia dintre noi, muritorii, obscurii şi imaginarul horusian al lui bergman, plecăciune :)

a doua e bineteles din greenaway :P

Tweet