The good shepherd

Cum a eclozat oul CIA, cosmic să-i zic (căci mumă-sa e de sorginte ocultă)? Păi s-a cam desprins din clicile /cloacele de colegiu, pe juma cerc de poeţi subterani, minţi sclipitoare, larve de bogătani, pe juma fluturi închinători lui baphomet, exagerez, nu merge cu explicitoza până-ntr-acolo, dar ritualurile iniţiatice, licăriri ale cubului kubrick, aruncă cumva firimituri spre genul ăsta de grupări. Când vrăjitoarea de la casa albă îţi delegă ţie gnomului de rînd o tolbă de de putere ce faci, profiţi până la absurd, te dezumanizezi, te pietrifici, neglijezi familie, prieteni, te legi omblical la firul roşu, acţionezi pavlovian la fiecare licărire de buton şi te crezi stăpânul lumii, dar sâc nu eşti, că d'aia s-a inventat politeismul. De niro se pricepe domne la regie, dar negljează machiajul :P nu poţi să te întinzi cu o naraţiune pe o durată de mai bine de două decenii şi angelina să fie la fel de...angelina, ca şi restul personajelor. 

Matt Demon are o mască atât de impasibilă, ţese în interiorul său o plasă de sentimente contorsionate şi deşi este zgârcit în a şi le scoate dintre cili şi a le întinde între două ramuri, există totuşi un moment de canapenism freudian cu miros de lumânări şi de adunare ezoterică în care ne oferă o mostră de inner dezgolit. Tot de o dezgolire are parte şi o fotografie, a cărei decriptare ţine de un raţionalism şi de un nas pentru detaliu cum n-am mai întâlnit de la semiotica soţilor arnolfini încoace ;)).

Relaţia dintre matt şi fiu-său e construită minuţios, nu e aia tipică, tata e plecat la dracu în praznic, nuş nici cum arată şi să vezi ce nu-l bag în seamă când se întoarce, să vezi ce zile amare îi fac, dupa care când îi vine sorocul îi cad la picioare şi să vezi atunci căinţă şi catarsis, nu, copilul are nevoie de tată şi viţă versa, deşi apropierea ţine de un stoicism marca tolstoi-scena duşului uberrealistosensibiloasă. Angelinei îi vin mânuşă  de tafta rolurile astea vintage nuş de ce face pe eroina impenetrabilă ;)) că bani, faimă şi copii înfiaţi slavă domnului are. Dacă tot mă aflu la capitolul casting mai apar Joe Pesci, acelaşi fellow :P, William Hurt si nou intratul în pantheon şi foarte interesantul Lee Pace (pe care îl puteţi vedea mai sub lupă în cazna suprarealistă The fall). Mi-a plăcut următoarea dovadă de americanocentrism sec şi eminamente teritorial plus acordul muzical pe final: he's got the whole world in his hands...problema e ce faci cu ea :D.

-We Italians,

we got our families

and we got the Church.

The Irish,

they have their homeland.

The Jews, their tradition.

Even the niggers,

they got their music.

What about you people,

Mr. Carlson? What do you have?

 -The United States of America.

The rest of you

are just visiting.

Tweet