La Jetée

Distopia asta nutcellică nutshellică (de doar 30 de minuţele) ne demonstrează, printre altele, cum memoria e fotografică şi  nu un perpetuum mobile, fiind cu atât mai interesantă pentru că reuşete să capteze ceea ce mişcarea, travellingul, focusul (tratate în registru existenţial sau pur instrumental) nu are răbdare să precipite. În acelaşi ton de laborator se desfăşoară era să zic acţiunea, însă se poate numi ea aşa în lipsa mişcării? Da, pentru că Marker e genial, pentru că aşeazarea în pagină-peliculă e suficientă sieşi, e poezie pură,  un haiku, cum bine zice only-on-tuesday-world, vers alb...şi negru: într-o lume postapocaliptică, subterană, plumbuită, soluţia redresării e o "maşină" a timpului, mai mult conceptuală, placeboică, decât materială menită să caute răspunsuri în viitor, însă algernonul experimentului preferă trecutul, lumina caldă a soarelui, părul femeii iubite, muzeele, aleile, fragmentele, frânturile toate imortalizate parca în stilul lui henri cartier-bresson cu ceva accente pictural-spasmodice marca munch şi hai să zic şi ezoterice (cel de-al treilea ochi al oamenilor viitorului, aleuia ne vom deştepta candva epifiza :D), vede-ţi-l, e vizionar, uberexpresiv spre hipnotic :)

Tweet