Marea noastră disperare

Sau Our grand Despair este o bucată de turkish delight rarisimă ca prezență în cinematografele românești, contextul a fost de așa natură (ziua națională a Turciei-29 octombrie) încât filmul să ajungă și pe taraba noastră plină ochi cu dulcețuri și ambrozii, filmul a fost prezentat anul acesta în competiția Festivalului de Film de la Berlin și a câștigat premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Instanbul. Toptanul de prejudecăți fondate istoric, perceptual și la confluența directă cu influențele culturii turcești ne-a educat simțul comun, l-a pietrificat, în așa manieră încât ne imaginăm bărbați cu tubane înconjurați de harem și văluri supuse, un peisaj de carpetă deterministă, colorată inegal dihotomic. Filmul răstoarnă acest mic rai misogin (suspendat ca un limb între masculimaginație și realitate), raportul un bărbat-mai multe femei este permutat de asemenea, însă într-un context poate prea grijuliu cu estetica, cu deontologia și în limitele unui bun simț de bun simț (nu de alta, dar există falsuri și formalisme în acest sens).

O tânără perturbă aproape involuntar viețile a doi prieteni, colegi de apartament. Există două direcții care frapează prin această grijă suprasaturată, poate la mijloc este vorba totuși de o realitate pe care eu nu mi-o pot filtra paradigmatic, interuman, cultural, o realitate care poate trece ușor drept exces de grijă. Una dintre direcții vizează contrucția personajelor, ele sunt clădite candid egocentric, fiecare are domeniul său de activitate căruia îi insuflă pasiune, emfază, efort, fie că e vorba de gastronomie, de porniri revoluționare, literare, academice, apoi cunoștințele dobândite în aceste domenii de activitate sunt răspândite către interlocutor cu același spirit egocentric, cu aceeași forță emfatică. Prin formularea ușor paradoxală impărtășire-egocentrică încerc a sublinia forța monologului personajelor.

Cealaltă direcție vizează tot emfaza, însă de acestă dată la nivelul jocului actoricesc. În spațiul european spre exemplu sau și mai departe, în cinemaul american, figura bărbatului înlăcrimat, figura bărbatului matur înduioșat de nimicuri mundane e de multe ori pusă pe seama unui context ludic, alteori pe seama unor apucături homosexuale, aici însă emfaza cu care actorii dau viață personajelor e de o delicatețe (egocentrică) poate dificil de încorporat în carnea simțului comun de care spuneam la început. Personajele se ghidează după un decalog gestural, verbal precis, partea invizibilă e reprimată sau deversată în domeniile de activitate cu pricina. Dragostea pentru aceeași femeie rămâne neîmpărtășită și pe alocuri ambiguă, însă această lipsă de reciprocitate este compensată de pasiunea ambilor bărbați, aceeași, echidistantă, simetrică, lipsită de orice urmă de vindicativ sau gelozie, egocentrică deci.

Tocmai de aceea prietenia dintre cei doi bărbați (Ender și Cetin) rămâne complet detașată, ea nu intruzionează sub nicio formă cu sentimetele lor canalizate către restul personajelor. Reiese astfel o porționare sufletească aproape inumană și nu în sensul de subumană, ba dimpotrivă, este elogiată prietenia ca etalon, ca fundație statornică, ca postulat. O astfel de relație triunghiulară transpusă în geometria europeană ar fi luat cel mai probabil proporțiile lui The Dreamers sau ar fi urmat patternul lui Jules et Jim, însă stăvilismul personajelor, moralitatea lor nu stoică, ci cumva exemplară, trubadurică, contemplativă e un model, o arcă a lui noe, o unitate de măsură a unui cumul interior prea îngâmfat, prea postmodern. 

Filmul este traversat de un șir panoramic recurent, suprinzând imagini ale orașului Ankara, ele se succed pe alocuri conform unei logici focusate. Cu cât se pătrunde mai tare în viețile personajelor cu atât panorama se retrânge la plan general, apoi la plan întreg, imaginea orașului este urmată de cea a unei străzi, apoi de cea a unui taxi, într-un univers paralel planul se retrânge de la drama colectivă a unei familii, la drama înăbușită a doi prieteni și la drama unei fete. Acesta este triungiul turcesc, acesta este menajul a trois al estului, eludat de prejudecățile, fantasmele și exacerbatele postmodernisme ale vestului. 

Tweet

Filme care ne-au băgat în sperieți

Sesiune cinefilă de Halloween, enjoy! 

Adina

Cred că am trăit mai multe soiuri de spaime uitându-mă la: The Blair witch Project, Camera 1408, A tale of two sisters, incredibilul Three Extremes, Shinning sau chiar The Others. Iar ca să măsluiesc un vechi dicton tolstoiesc, nicio sperietură nu se aseamănă cu alta, la horror pur nu prea mă uit, cu condiția să fie asiatic și genial sau englezesc și incredibil de comic. 

Trifoi cu patru foi

The Evil Dead (1981)

Primul la care m-am gândit a fost Drag Me to Hell, dar nu-i destul de scary. Pe filiera Sam Raimi am ajuns la debutul The Evil Dead, un low-budget inventiv, sinistru și cu efecte speciale atât de proaste, încât n-ai cum să-l iubești. Câțiva puștani ajung la o cabană izolată din pădure, găsesc o Book of the Dead înăuntru și citesc din ea și all hell breaks loose, în forma pușitlor tranformați în zombi sau demoni greu-de-ucis. Vă asigur, dimensiunea coșmarescă a acestei povești clasice e cât se poate de particulară, distilată într-un moment cu o femeie posedată și ciopârțită care râde într-un fel atât de artificial încât îți stă râsul în gât. Ash, singurul nedemonizat, ține filmul pe umerii lui, fără replici, doar cu priviri care variază de la teroare, la șoc, la superioritate (când dă cu drujba în ceva și nimerește). Plus, creaturile descompuse de la sfârșit sunt animate în stop-motion!

Marian

M-a speriat: IT by Stephen King

Am descoperit filmele horror de mic copil, mai exact pe la 10-11 ani când ProTv-ul a început să emită. Cu ocazia importării Halloween-ului, postul difuza filme horror memorabile (Halloween, Nightmare on Elm Street...) iar eu le devoram până târziu în noapte. Nu eram îngrozit, nu mă speriam, ci dimpotrivă îmi plăcea. Totul a mers bine până când au difuzat IT. Nu ştiam nimic de film şi chiar mă gândeam că nu e o mare grozăvie, dar când am văzut clownul ala sinistru cu dinţii ascuţiţi, care atrăgea copiii spre o gură de canal am fost pur şi simplu îngrozit (nici azi nu-mi plac clownii). Câteva nopţi la rând am avut coşmaruri şi pentru mine şi în ziua de azi IT este un film înspăimântător (probabil şi pentru că n-am avut curajul să-l văd până la capăt).

Radu

Cu ocazia Halloween-ului, o nouă sesiune cinefilă. Filme care ne-au băgat în sperieţi.
N-aş putea să spun că am fost pe deplin satisfăcut de vreun film horror până în prezent, însă dintre cele văzute, în topul meu, pe primul loc rămâne The Blairwitch Project. Fără scary monsters, a reuşit să mă scuture destul de bine jucându-se cu imaginaţia mea folosind doar beznă, zgomote creepy şi panica protagoniştilor. Un scenariu pe cât de simplu, pe atât de înfiorător.
Pe locul doi, foarte socantă mi s-a părut producţia franceză Martyrs (2008). Film cu adevărat crunt, care după vizionare m-a făcut să mă simt aiurea ceva vreme. Nu ştiu dacă m-aş mai încumenta să-l revăd. Şi ca să fie trei.. hai patru, îmi zboară gându pe moment la The Exorcist (1973) şi Dead End (2003). Cam astea ar fi, aşa spuse pe fugă.

Cimpanu Cosmin

Fiind vorba de Holloween si filme care ne-au bagat in sperieti, primul titlu care mi-a venit in minte a fost A Nightmare on Elm Street. O sa aduc in discutie prima parte a seriei produsa in anul 1984. Gandul mi-a zburat inspre acest film si pentru ca mi se pare ca se incadreaza perfect in atmosfera de tip Holloween. Un horror clasic, impresionant pentru vremea lui, si cu o poveste care te tine conectat. Pentru cunoscatori, numele lui Freddy Krueger este posibil sa starneasca nostalgii, pentru cei care aud pentru prima data de A Nightmare on Elm Street, o sa spun ca acesta este  “ucigasul din vis”. Actiunea este despre cum personajele filmului sunt ucise de catre Freddy, dar toate crimele se petrec in timpul in care acestia dorm. Ca si atmosfera, A Nightmare on Elm Street este perfect de vizionat de Holloween, este un clasic cinematografic, si pot spune ca pe mine, vizionandu-l atunci cand aveam 12 ani, m-a ingrozit la propriu.


Khronos

Ei bine nu e chiar horror, e mai mult comedie neagră, dar e undeva sus în clasamentul personal. The Shining, cu unul din cele mai simpatice roluri ale lui Nicholson.
Wendy Torrance: Please! Don't hurt me!
Jack Torrance: I'm not gonna hurt you.
Wendy Torrance: Stay away from me!
Jack Torrance: Wendy? Darling? Light, of my life. I'm not gonna hurt ya. You didn't let me finish my sentence. I said, I'm not gonna hurt ya. I'm just going to bash your brains in.

Danny Torrance: Redrum. Redrum. Redrum.

Piratul Cinefil

As fi vrut sa vad recent un film cu tematica de Hallowen chiar acel Trick 'r Treat de acum 2 ani J dar nu m-am incumetat asa ca va povestesc altceva.  

Mai exact de chestia care m-a speriat in “copilarie” : cred ca primul film horror “vizionat” a fost sf-ul de groaza Alien sincer l-am vazut mai mult de sub plapuma J) , cum sa nu te sperie chestia asta hidoasa mai urata ca un cosmar respectat.

Cătălin-Stalker

cand ai vreo zece anisori si te furisezi de parinti impreuna cu fratele si cei doi verisori sa vezi pe la vreo 12 noaptea "warlock: the armageddon", inseamna ca nu stii ce-i frica! de unde, trei zile n-am reusit sa mai dorm dupa ce am vazut filmul! nu stiu ce impact ar mai avea asupra mea o vizionare a lui acum, dar stiu sigur ca filmul mai sus numit ocupa primul loc in topul filmelor care m-au bagat in sperieti!

Cineblog

Încercând să nu sun clişeic, voi evita să fac referire la The Exorcist, Jaws sau Psycho. Deşi horror-urile au ca scop înspăimântarea publicului, apreciez mult mai mult thrillerele, pentru că se joacă altfel cu nervii şi mintea bolnavă a spectatorului. În acest sens voi aminit un film care consider că se află la graniţa dintre cele două genuri: Rosemary’s Baby (1968). Un film macabru, ce îţi macină nervii mai ales prin tertipuri de ordin psihologic. Am rămas marcat de faptul că filmul nu face uz de elementul surpriză pentru a-ţi provoca o spaimă serioasă. Atmosfera este chiar bizară, aducându-mi aminte de mult mai relaxantul film al lui Roman Polanski, Cul-de-sac (1963); spun “relaxantul” doar în comparaţie cu Rosemary’s Baby! Farmecul scenariului constă în faptul că spectatorului îi este inoculat finalul încă din prima parte a filmului, totul transformându-se într-o alunecare inevitabilă către acesta.

Tomata cu scufiță

N-am mai văzut un film de groază de multă vreme. Adică a trecut mult de la perioada în care nu ocoleam filmele de groază. Cam vreo 5 ani așa. Am văzut filme cu sânge, da' în afară de House of wax (care n-a fost nu știu ce), chiar nu mai sunt la curent cu ce-a produs cinematografia pe acest segment.

Da' asta nu înseamnă că nu pot răspunde la provocarea Adinei, că doar până atunci au existat filme pe care le-am visat și care nu m-au lăsat să ies pe întuneric din casă. Cel mai cel a fost The Grudge. L-am văzut cu o prietenă și în seara în care l-am văzut, am fost ok, însă a doua noapte, când am rămas singură acasă, și în toate nopțile din săptămâna care a urmat, chit că nu eram singură, eu o auzeam pe aia cu părul negru care cobora șerpuitor pe scări și scotea un sunet pe care nu-mi doresc să-l mai aud. :)) Cine a văzut filmul știe despre ce vorbesc. Tot din genul ăsta, un horror mai aparte a fost The Ring... fără sânge, da’ băga teroarea în mine fie că-l vedea în mijlocul zilei la ora 15 sau noaptea la ora 2 cu încă 5 prietene și cu becul aprins.

Evident nu pot lăsa pe dinafară The Blair Witch Project, pe care nu l-am înțeles prea bine, dar nici nu vreau să mă uit încă o dată ca să-l pot pricepe.

Ah, și, ca fapt divers, când eram mică mică, îmi era frică de mâna din Familia Adams, care nu e film de groază. :))

Jovi

Tema Adinei de azi chiar m-a pus în dificultate, mai ales că de principiu nu prea urmăresc filme horror, îl am mereu pe băieţel prin preajma şi nu vreau să îl sperii inutil. Când e vorba de speriat în filme, îmi aduc aminte filmele video văzute înainte de 1989, pe vremea când aveam vreo 10 ani, şi când într-o curte de la ţară se proiectau (pentru toată uliţa) filme de tot genul. Şi acum mă urmăreşte un film (nu îi ştiu numele, nu am aflat nimic despre el) în care un personaj uman negativ omora tot ce prindea în cale, scena finală fiind o veritabilă tăiere de cap, filmată cu toate amănuntele posibile :D

Dar pentru că trebuie să fac o recomandare vă las în compania „Zombie Strippers!”, pentru a combina tema cu plăcerea (un film excepţional de... slab):

Andres

Cu ocazia acestei minunate sesiuni va recomand The Descent. Prima impresie dupa vizionarea filmului a fost ca nu am mai vazut de mult un film horror in adevaratul sens al cuvantului. Si am vazut ceva filme, asa-zise de groaza, la care ori radeam ori ma plictiseam si ajungeam la final sa ma intreb cum de am avut rabdare... The Descent este unul dintre filmele care te prinde si in final ramai cu senzatia de teama, uimire, puls marit...
Am ramas prinsa in scaun de la prima faza “brusca” din film. Nu am sarit de pe scaun, insa mi-a iesit un WTF! La a 2a faza am speriat-o pe sora-mea. Care sunt acestea? Nu va zic!
Nu e un film pentru cei slabi de inima, pentru claustrofobi, pentru cei care se sperie cand vad membre rupte, intestine, sange in general. Pentru voi ceilalti vi-l recomand cu sonorul dat tare si pe intuneric!
Trailerul:

Tweet

Anonymous

To be or not to be William Shakespeare 

Speculativul Roland Emmerich (2012, Independence Day, The day after tomorrow) își mută anacronic predicțiile în trecut și merge drept la epicentrul subiectului de cercetat speculat, luându-l ca obiect de studiu pe însuși Shakespeare, scociorârea în floricelele baroce ale dreptului de autor nu e o iritație nouă cum nici nostra-dramatismul bășcalios nu este, însă acestă scormonire și dorință de întregire a unui adevăr (nu știu cât de important-valabil astăzi) ia proporții grandomane cu riscul de a se balona până la plafonul burlescului. Această supradimensionare, mă refer aici la grandomania narcisiacă a filmului în sine ca produs, se vede în lăbarțarea inutilă a replicilor, în emfaza rostirii lor ca și cum dialogurile reale, cotidiene, de la vremea respectivă ar fi fost mai shakespeariene decât însăși scriitura, în decorurile bucolice, se vede în jocul actoricesc iarăși mai teatral decât piesele însele, aproape că se poate vorbi de o povestire/reprezentație în ramă, aproape că se poate vorbi de un  penibil gestual involuntar ușor de pus pe seama scriptului, până și Vanessa Redgrave își umflă emfatic actul odată cu mânecile, strofele și stofele. 

Astfel povestea adevăratului autor al celor 37 de piese, a acestui Earl of Oxford, amant al reginei Elisebeth I, devine un moku-bildung-story gândit evident nu în paradigma anilor 1600 ci într-una actual-mercantilă, cu elemente evidente de blockbuster, de potriviri epice, de intrigi curtenești sățioase burților hămesite după romance, vindicativ, decrete, excomunicări, interdicții, budoare, secrete, scrisori. 

Asupra trecutului nu se pot arunca decât priviri medusiene, el se pietrifică sub lupa unui prezent ce vede miop numai brocartul, aurul, finețurile, simetriile, tragismele unei epoci, neglijând alte aspecte perfect mundane, vorba ceea unul e Fellini și al său Satyricon. Este totuși de înțeles o astfel de abordare, însă pe alocuri lăbarțarea scenelor, hașura bucuriei și furiei de pe fețele personajelor iau proporții caricaturești în încercarea disperată de poziționare a filmului undeva între artă și blockbuster. Elementul artistic este salvat de ancorarea spațio-temporală și decor, dramaturgia lispită de substrat politic e simplu decor spune adevăratul Shakespeare, expresia cu pricina poate fi ușor scoasă din context și aplicată întregului film. Pseudo revelarea unui adevăr mai mult sau puțin consemnat, dar seducător ca expunere, revelarea omului-real din anticamera operei și a impostorului din incinta ei nu știu câtă relevanță are și în ce domeniu, poate într-unul creat ad-hoc, să-i zic antropologie cinematografică post-istorică.

Că filmul își dorește să trezească o conștiință adormită și impasibilă la autonomia omului-autor sau la imposibilitatea ei de ființare istorică este într-o oarecare măsură o dovadă de  bravură, dar și o lecție de branding. Citit într-o cheie mercantilă mai mult decât într-una umanistă filmul capătă alte valențe, mai ușor internalizabile prezentului. Dar el nu e așa, se vrea a fi un film apt într-ale sensibilizării (dovadă că cineva suspina pe scaunul de lângă) însă ce mi s-a părut cu adevărat sensibil, ceea ce a avut dimensiunile și adâncimea unui omagiu retoric au fost începutul și încheierea. Dacă de obicei astfel de bildungs-stories mai beneficiază și de câte un voice over fie al personajelor fie al unui narator detașat, aici el este prezent, pe scenă, interpretat fiind de Derek Jacobi. Un narator care ridică și coboară reverențios, sincer cortina, mai onest decât o face filmul pe de-antregul. 

Greșeala majoră constă probabil într-un determinism nestudiat, există pe de o parte pătura restrânsă a literaților, actorilor, lorzilor, scriitorilor, boemismul lor redundant și muzele lor politice, iar de cealaltă parte se află gloata masivă, omogenă, neinteresantă ce se confundă cu figurația. Gloata vine avidă să vadă piese, ea nu este particularizată în niciun fel, nu se ia niciun exemplu din mulțime astfel ca noi să putem înțelege reverberațiile shakespearismului în rândurile ei, vedem gloata omogenă acționând la unison, ca vrăjită, ca prostită, hohotită toată și parcă nu înțelegem mecanismul, în schimb dandismul onomatopeic, murmurul și plăcerea emanată de buzele princiare și capetele încoronate par a fi acel exemplu, acel eșantion al publicului lui Shakespeare, însă ele nu sunt decât un amalgam de reacții false, formaliste. 

Prin repetiția lor în film devin etalon, iar atunci când intră în scenă o afișare onestă de sentiment ea apare distorsionată tocmai din cauza acestui raport cu reacțiile păturii restrânse. Problema stă probabil în interpretarea actorilor, mai apoi în epicul facil, dar acceptabil, apoi în fetișismul pentru pretty-faces și în relevanța ideologică a subiectului acum.  To be or not to be William Shakespeare that is the question, better said that was the question. 

Probabil că era necesar un astfel de film, probabil că mai există moștenitori în căutare de roze-line-uri și testamente.  În ciuda scepticismului meu cu privire la scepticismul lor, al englezilor, propun o scociorâre în al nostru patrimoniu, să începem cu Moartea domnului Eminescu...

Tweet

Din dragoste cu cele mai bune intenții

Se tot vorbește, mai puțin consemnat în scris, predilect pe cale orală, despre alternativa la noul val de cinematografie românească sau mai bine zis despre hibridizarea noului val, despre exorcizarea mizeriei cotidiene, a nostalgiei griului din filmul românesc de după 2000 cu ceva aghiasmă proaspătă, descântece profane și răscruci agnostice care parcă nici din vest n-ar veni, fiind mai degrabă un produs local autonom apărut nu neapărat dintr-o nevoie a publicului și ca să împrumut ceva din terminologia lui H.R Patapievici conchid prin a spune că s-a format un soi de film recent. Bună, ce faci, Portretul luptătorului la tinerețe, Principii de viață, Aurora sunt câteva exemple eterogene în acest sens, sunt alter-inițiative, sunt copii hibrizi, lăsați de izbeliște la răscruce de curente, însă trăsăturile lor genetice modificate îi fac cumva imuni la anumite contexte, ei se leapădă de ancora trecutului saturat realist, de datoria  față de acesta și de strigătul mut la porțile sistemului prezent (social, interuman și de alte naturi). O bună parte a noului val linge martiric rănile vii ale istoriei, plătind astfel tribut vindicativ unui trecut (depășit ideologic) printr-un gest artistic.

Plângerea pe umerii istoriei își găsește alternativă oblojitoare într-un soi nou de realitate filmică. Trecutul și durerea brută lipsesc din briza noului val, însă detașarea de realitatea primă, neprelucrată nu este completă. Din dragoste cu cele mai bune intenții  prezintă o poveste cât se poate de împrumutată din real, fiind o înșiruire de experiențe bazate pe date și lăuntricisme din viața regizorului Adrian Sitaru (premiat la Locarno pentru regie), însă această frântură de realitate este conștient, tehnic și artistic prelucrată, trecută prin satiră, prin filtre ironice și chiar mistice (latură mistică vizibilă mai ales în cel de pe urmă cadru). Un tânăr află că mama sa a suferit un accident cerebral, merge să o viziteze și de aici i se declanșează paranoia, legitimă într-o oarecare măsură. Regizorul Adrian Sitaru susține că ar fi un film despre irațional, personajul nu îmi pare însă a fi îmbibat cu gestică irațională ci poate cu un surplus de grijă (egocentrică sau nu). Un personaj irațional pe de-antregul ar fi reacționat cu mult mai deplasat, aici e vorba de o panică...naturală. 

E în natura omului să reacționeze suprasaturat atunci când la mijloc e vorba de viața unei persoane dragi și tot în natura lui e să greșească din dragoste. Această natural-paranoia este vizibilă în reacții, în obsesia controlului, dar și prin folosirea unghiul de filmare subiectiv (care mi-a amintit de filme ca The Diving Bell and the Butterfly). Aceeași tehnică a fost folosită și în celălalt lungmetraj regizorului, Pescuit Sportiv, acolo minimalismul și umorul sunt cumva echivalente, aici umorul se mută în registru ironic, este satirizată spitalizarea, tipologia pacienților, aerele burgheze și refulările medicului de provincie, veșnica și băgăcioasa conversație feroviară și frivolă. Tehnica a fost de asemenea ferchezuită, subiectivismul unghiului este ideologic același cu cel din Pescuit Sportiv, însă el a avut parte de îmbunătățiri pe partea de lumină, poziționare, dinamică. 

Rumoarea unui personaj poate fi surprinsă fie prin redarea  gros planată a fizionomiei, a reacțiilor sale, fie prin analogii vizuale, flashback-uri, tripuri și melanjuri de imagini, sunet etc, în ultimul caz inducâdu-se vivid o simțire posibil similară cu cea a personajului. În primul caz, decriptarea figurii personajului/actorului și precipitarea ei în simțire pur personală e un proces ceva mai laborios, deși în principiu ar ține doar de empatie. În cazul de față personajul îți este pus sub lupă, te poți uita fix în ochii lui, iar camera de filmat devine ochiul-obol al personajelor, ea este pasată de la unul la altul, un joc inovator, reguli noi în lădița confortabilă cu nisip, unde se stă de obicei în șezut și se trag cadre confortabile. Jocul lui Bogdan Dumitrache (premiat și el la Locarno) fie va convinge, fie va enerva, tind să cred că a reușit să redea iraționalul în limitele palpabilului, iar dacă iraționalul lui e cumva incomplet atunci absurdul personajelor colocatare reușesc să-i completeze figura, ternul patern, spasmodismul matern, creepynessul măștii unei paciente, intruziunile unui personaj comic-convalescent toate converg, spațiul se reduce și cu toate astea rămâne confortabil. 

Pe cât de apăsătoare, de grea, de sfâșietoare, de mai reală decât realul este Moartea domnului Lăzărescu, pe atât de facilă, de tangibilă, de hilară este Falsa moarte a mamei, thanatosul lui Puiu înjură sistemul sanitar cu sudălmi serioase, erosul lui Sitaru ridiculizează simpatic acest angrenaj și asta doar în parte, restul fiind revelarea unui moment critic din viața unui tânăr și anume conștientizarea posibilei morți a părinților la un moment t zero nedeterminat în timp, dar aflat la o distanță pendulatorie și înfricoșător de palpabilă. 

Tweet

Drive

Venind cu viteză din urmă, imediat după cele două revelații The tree of life și Melancholia, Drive încheie probabil, triptic, revoluția cinematografică a anului. Nu spun asta ca urmare a unui entuziasm infantil ci pentru că în Drive se regăsește ceva ce filmul american (american as in producție americană) a cam lepădat demult și anume elementul noir plus doza de inexplicabil epic, de schismă psihologică, de redare abstractă a acestei schisme-poate cel mai veridic mod de redare al ei. Privitorului îi revine același bagaj de cunoștințe despre personajul principal cât le revine și celorlalte personaje, o transmisie de informație prea puțin reconfortantă și de aceea parcimonios uzitată în general. Cometa acestei imprecizii studiate a mai fost zărită acum câțiva ani în No country for old men, spun asta deoarece felul în care au fost clădite personajele, răceala lor, clarobscurul epic, vizual, violența surdă îmi par a fi cumva similare. Pentru a continua analogia, pentru a sublinia traiectoria acelui element noir diluat în tonuri de gri undeva pe canalul istoriei cinematografiei americane și cu riscul de a fi acuzată de profanare, sacrilegiu și neghiobie, îmi permit să pun o cratima tremurată, caligrafic rudimentară între Drive și Taxi Driver.

Ele ar avea în comun atât contextul (șoferul, mașina, femeia), cât și construcția personajelor principale, bineînțeles incomparabile, însă intenția construirii unui soi de personaj atipic, imprevizibil, inexplicabil, perturbator e cam aceeași, situațiile în care el este pus poartă povara grea a veridicității, însă un veridic depus într-o formă abstractă, deranjantă. Aparent, prin promovare, filmul a suferit o mutație care probabil i-a priit, aceea cum că ar fi un film de acțiune cool cu un cascador care se leagă de muierea unui pușcăriaș, apucând-o involuntar pe căi nefaste mânat fiind de un altruism rece. Acestor elemente de suprafață li se adaugă o regie bună, premiată anul acesta la Cannes (Nicolas Winding Refn), câteva ungiuri de filmare seducătoare, un montaj sonor mai mult decât prezent în scenariu, prin mesajul versurilor, prin volumul ceva mai ridicat al momentelor muzicale, prin tandemul sonor-vizual acest montaj devine parte componentă din film creând un efect ciudat, atipic scenariului, prins undeva între music-ideologia lui Kar Wai Wong și  mercantilul videoclipurilor. 

Nu știu dacă filmul și-a propus să resusciteze un soi de bibliografie vizuală noir, iar dacă a făcut-o atunci a reușit să se plieze pe un fundament contemporan, mometele de slo mo muzical alăturate celor de violență izvorâte dintr-o rădăcină nevăzută conturează un soi de inexplicabil care refuză decodarea, lucru ce pare a situa filmul într-un alt limbaj, unul experimental, mozaicat. Și ca să rămân în același vitraliu al asocierilor îmi pare că în secvența de mai jos Gus van Sant și Gaspar Noe  și-au dat întâlnire: 

curent recurent:

Drive 

Somewhere

Ryan Gosling-Le rouge et le bleu

 Drive

Blue Valentine

Tweet

Crazy, Stupid, Love

Crazy, Stupid, Love e dovada vie sau mai bine zis ectoplasmatică, hibridă că matca Hollywood-ului încă mai respectă inteligența auditoriului sau bruma ei rămasă în urma deluviului clișeic ce curge neîncetat de câteva decade încoace. 

Filmul își propune să intervină în procesul de masticație al popcornului, pune frână câte unui molar, mai gâdilă palatinul cu un pămătuf fistichiu până ce de acolo răsună hohote de râs, bineînțeles proporționale cu permisivitatea fiecăruia la angrenajul unui comic fancy, smart (în limitele fancynessului), cert e că filmul face apel la un rețetar aproape infailibil: actori buni (Ryan Gosling, Julianne Moore, Steve Carell, Emma Stone), unii foarte fresh, dialoguri bune, clișee de bun simț, acolo unde ele par să treacă de pragul acceptat devin autoironii (vezi scena cu ploaia), quiproquo-ul din final, pseudo-metamorphosisul individului ratat și redresarea lui completă, o targetare largă urmărind trei reprezentanți din trei categorii de vârstă diferite. 

Dincolo de glucoidul epic, de potrivirile brainwash, de muzica foarte bună, de băutura aidoma, pare să se ascundă o cramă (și-o dramă) cu iz de sfaturi fetide desprinse de prin revistele glossy: femeia trebuie tratată așa și pe dincolo pentru a fi adusă mai ușor în pat.

Nu fac pe anarhista decalogului cuceririi amoroase, pe feminista, nu anatemizez, însă subtextul este unul cât se poate de trist, iar cadrul în care este pus cât se poate de fantasmagoric sau poate doar fantezist: un bar-pub-club, o capsulă amoroasă, temporală, o câmpie elizee urbană în care bărbații avuți aleg muieri după bunul lor plac, iar ele se lasă culese după voie (sau nevoie). Bineînțeles există compensația reconfortantă psihic a soulmate-ului, ea intervenind la toate cele trei nivele mai sus menționate. Dar n-aș vrea să bat monedă aiurea pe determinism căci a lui omniprezență e compleșitoare, iar lupta cu dânsul o don quijoteală, am să las morile de vânt să-mi rotocoleze norii ca-ntr-o pictură de Van Gogh...

Tweet

Ingmar Bergman și vorbirea dinadins imperfectă

"O altă formă de acrobație verbală am întâlnit-o în filmul lui Ingmar Bergman, Fragii Sălbatici; o altă formă a vorbirii distrugătoare de sensuri. Eroul, un bătrân savant egoist, dar, ca toți marii egoiști, pozînd în umanist generos, își lasă toate frazele neterminate. Nu din punct de vedere gramatical. Limbajul său este foarte îngrijit, ba chiar prea îngrijit, în sensul că va avea întotdeauna grijă, spre sfârșitul frazei, să introducă cuvinte grație cărora cuvintele anterioare vor pluti  în vag, în dubiu și în imprecizie. Asta pentru a anula angajamentele de opinie din prima parte a frazei, liberându-se astfel de orice obligație. Prin faptul că acele obligații le amorsează la începutul frazei, el crede că astfel a dovedit că nu fuge de ele. Pe toată întinderea filmului găsim această iscusită scamatorie. Care, pe lângă funcția ei proprie, o mai are și pe aceea de a zugrăvi portretul psihologic, caracterul personajului. "

fragment extras din Cinematograful, acest necunoscut de D.I Suchianu

Tweet

Film pentru prieteni

Ființă fragilă, trestie, plantă agățătoare, omul lui Radu Jude e poate la fel de perisabil ca omul lui Blaise Pascal, însă destinul omului lui Pascal este unul a priori pe când omul lui Jude este rezultatul propriilor acte, este un construct eșuat ca urmare a propriilor sforțări sau mai bine zis ca urmare a lipsei lor. Fragilitatea sa își dă întâlnire cu rateul, un rateu dublu, bivitelin: pe de o parte neputința de a trăi după standardul de bunăstare mediocră (sau accesibilă) al lumii înconjurătoare, de cealaltă parte neputința de a încheia socotelile cu o existență ce nu reușește să se ridice la nivelul acelui standard de bună stare. Prima neputință, prima caznă aparține simetric primei jumătăți de film, materializată fiind în discursul vivid al omnipersonajului interpretat de Gabriel Spahiu, un monolog expus într-un format youtubăresc, palpabil-postmodern. Acest The fool's speech trebuie privit din mai multe unghiuri: al interpretării, structurii, retoricii, autoreflecției și satirei. La nivel de interpretare vă pot spune doar că Gabriel Spahiu a consumat voit, direcționat, ceva alcool înainte, lucru nu tocmai perceptibil, ba s-a dovedit a fi un adaos fluidizant acolo unde scriptul era bățos. Spun asta pentru că pe alocuri se întrevede un schelet rigid, vertebre dislocate, discordanțe; o serie de spasmodisme verbal-informale, injurii și muștruluieli aduse prietenilor, rostite în fața camerei, sunt intercalate de expresii tranșante, lucide, axiomatice care poartă deasupră-le o spuză de pretențiozitate, ca să dau un exemplu locuțional o viață de căcat este urmată (într-un dincolo textual) de: karma și samsara. Însă la mijloc e vorba de o falsă discordanță deoarece aceste intercalări se pot foarte ușor transforma în satire, transformarea e poate cuvântul cheie aici.

Filmul în sine dă senzația că își depășește însuși autorul, în cadrul vizonării la care am  fost prezentă, Jude nu și-a exprimat intenția vădită a acestor satire (mă refer mai ales la cea de-a doua jumătate de film), uimitor cum filmul devine o creatură de sine stătătoare, un leș târâtor, un vierme al universului, asta ca să rămân în aceeași paradigmă pascaliană. Dincolo de satira încorporată voit sau nu, de interpretare (la care se mai putea lucra fie pe partea de ironie, fie pe cea de veridic) mai există structura, retorica și reflecțiile personajului, există momente pur epice și comice totodată menite să croșeteze un fel de cocon al trecutului personajului, unul parțial, dar suficient pentru a înțelege gesturile și hotărârea personajului, odată ce s-a trecut de acest palier stabil, odată ce s-au depus câteva date statistice, proximale cu privire la locul ocupat de acest om în lume și în microuniversul său, are loc o urcare în piramida necesităților

Personajul lui Spahiu trece prin toate palierele, ne prezintă locuința sa, ne spune câte ceva despre jobul său, despre familie, despre fosta soție și se cam oprește pe palierul prieteni așa cum ni se indică încă din titlu. De la înălțimea acestei trepte începe autoreflecția (adică modalitatea în care omul nostru se vede în și prin ceilalți), în sus privind nu-i decât un alt rateu, iar în jos privind se află unica posibilitate, hăul, vertigo-ul. Săritura (eufemism evident pentru glonte) este precedată de o analiză puternică, ușor de internalizat și de aceea deloc confortabilă, omul nostru raportându-se permanent la celălalt, la aproapele. Iubirea față de aproapele este și ea tot un rateu, o sforțare unidirecțională, iar conștientizarea acestui rateu, precum și expunerea eforturilor de a-l ocoli se concretizează într-o bucată de discurs puternică și îndrăznesc a spune revelatoare. Biletul de adio în variantă video ca act artistic este unic în cinematografia românească și destul de rar în restul cinematografiilor, nu știu dacă el a fost exploatat suficient aici, cert este că îndrăzneala de a face un film cu un astfel de subiect scuză eventualele incompatibilități sau greșeli, neexistând o tradiție experimentală în acest sens, biletul vizual de adio poate fi oricum, căci vorba marelui Tolstoi nicio nefericire nu seamănă cu alta. Cea de-a doua parte a filmului, ratarea suicidului, intensifică satira (chiar dacă ea, repet, din punct de vedere al autorului n-ar prea exista), în prima parte ea era discursivă, aici e frontală, se prelinge la propriu laolaltă cu sangele victimei, victimă a propriului rateu. Din nou, a arăta unui public, unor prieteni, o secvență continuă de caznă fizică, durere, grohăieli și zvârcoliri, filmată dintr-un singur unghi, fără close-up-uri, fără tăieturi, fără pauze este un act regizoral nebunesc, este iarăși vorba de o transformare, de un tranfer. Cazna personajului este preluată mimetic de martor, tortura devine în sfărșit bidirecțională, se naște în sfârșit un dialog, dacă iubirea față de aproapele din prima jumătate discursivă e cât se poate de unidirecțională și lipsită de ecou, atunci tortura față de aproapele din cea de-a jumătate devine dialog, ea naște reacții atât în planul imaginar al prietenilor personajului, al personajelor terțe adică al vecinilor care îi vin într-un fel de ajutor hilar, cât și în rândul și mai evident al prietenilor de lângă tine. 

Woody Allen în Love and Death 

Incapacitatea de a-și lua până și viața ca lecție pentru redescoperirea semnificației ei profunde e totuși o cheie de boltă facilă, coehliană, un profesor de geografie se hotărăște să moară, m-am cam săturat de postulatul lucrului pierdut, pierdut fiind întru conștientizarea importanței lui și nu cred să fie aici vorba numai despre acest pansament-altruist-umanitar, ideologic, filmul depășește cumva acești parametri ontologici, pe cei deontologici, creștini îi depășește oricum și bine face și poate că omul lui Jude e o marotă până la capăt, un homuncul batjocorit pentru propria plăcere a unui demiurg sadic, victima e scoasă pe targă, sufletul pleacă să zicem renăscut (în paradigma karmică), în urma lui arde lumânarea unei morți așteptate care a refuzat să-și facă datoria, iar intr-o oglindă se vede o icoană.

Falsul rateu al logicii (în planul realului, un glonte trans în cap e de cele mai multe ori fatal) imi pare că poartă un nimb mistic, refuz din nou reificarea lecției vieții venită pe filieră creștină și prefer s-o înlocuiesc cu omul deasupra vieții, o antropofilie postmodernă până la urmă, omul oricât de trestie, de vierme târâtor ar fi, el scapă din menghina vieții, devine supraom, nu în sens nietzschenian, ci ca om care se situează paradoxal până și deasupra vieții înseși, independent cumva de ea, înălțându-se astral deasupra piramidei lui Maslow. Mi-am permis această balonare a sensului, a suprasensului, tocmai pentru a încerca să subliniez cum creația îl depășește până și pe autor, cum ea se sustrage hegelian și intră într-un spirit curgător al timpului, opera pare să devină capodoperă, ea scapă din mâinile olarului și devine autonomă. 

Semnat: Cea mai fericită fată din lume :)

Tweet

The yellow sea

Cu numai două filme la activ, tânărul regizor coreean Hong-jin Na dă dovadă de o maturitate profesională exemplară, structura celor două filme, substratul lor sociologic, capacitatea și vizunea narativă înglobatoare, redarea ei vizuală energetică, pe alocuri spasmodic de energetică, limburile de umor negru, precum și sadismul natural al personajelor, toate acestea converg către un pol de maturitate profesională, către un sor palpabil de energie debordantă, indici ai unei adevărate forțe regizorale, ai unei autorități creatoare ce va fi susținută în timp, probabil și de latura cantitativă a talentului: cu cât scoate mai multe filme bune cu atât e omul mai recunoscut și mai apreciat. 

Hong-jin Na

Până acum două, The Chaser în 2008 și The Yellow Sea în 2010. Chaser are la bază un vertij scenaristic rotocolat și plimbat întru hipnoză pe străzile labirintice, înguste ale unui orășel coreean. Implicațiile de natură socială, instituțională (incapacitatea sistemului), precum și tangențele cu psihanaliza sau criminalistica sunt dozate bine, pedalate pe-un caldarâm însângerat de-o minte criminală și scăldate de sudoarea polițistului aflat pe urmele ei. 

 The Chaser

Implicații similare se regăsesc și în The yellow sea, aici ele se mută pe un caldarâm macro, de fapt își permută mediul cu totul, de pe uscat pe apă și invers. De dragul evitării spoilărului am să recurg la o analogie, cea cu Un  prophete, închisoarea e aici o închisoare-simbol, un oraș, îngrădirea, claustrarea, mizeria locuinței, mâncarea îndoielnică, gangsteri eșuați pe post de cerberi ai orașului sunt tot atâtea semne ale întemnițării. Atât Un prophete cât și The yellow sea împart același soi de escapism. 

Similaritățile se mută deci  în afara gratiilor, pseudo-eroul se bucură de un fals moment de libertate pentru a rezolva o dilemă personală cât și pentru a se achita de o datorie, asta implicând o serie de contondențe, mini scenarii eșuate ale personajelor soldate cu căsăpiri și reglări de conturi prea puțin veridice spațiului european, dar perfect naturale în contextul destul de realist al filmului. Tocmai această naturalețe a situațiilor în limitele unui scenariu seducător și eminamente filmic, reliefează forța regizorală mai sus amintită. 

Chaser și The yellow sunt rarități, coloși scenaristici aș spune, ca urmare a acestui naturalism, ca urmare a acestei proporții, acestui dozaj onest între implicațiile izvorâte puternic din magma realului și ițele ficționale însăilate astfel încât să fie urmată o traiectorie precisă, să se ajungă la un fel de realitate-catharsis. Tot bat pasul pe loc cu seriozitatea scenariului, însă lucrurile stau la fel de bine și în cazul expunerii vizuale, montajul este pe alocuri de-a dreptul amețitor, demonstrativ ce-i drept, însă debordant. Având în vedere predilecția pentru chase era necesar un astfel de montaj rapid,  în crescendo. 

Naturalismul sau hibridizarea, măritișul fericit dintre stratul mizeriei sociale ca suport narativ și preșul cinematografic de deasupra,  se transferă și asupra personajelor, mimetismul dovedindu-se a fi unul de bun augur, basoreliefurile voite îngrădesc posibilitatea unui transfer omogen de naturalism către toate personajele. Se pare că Oldboy naște din nou tributuri, celebra secvență de fight cu bâte se transformă aici într-un fight cu topoare. 

Tweet