Mitul faustian, copilul de suflet al literaturii comparate, bate phoenixian din aripi și pare să renască în sânul piesei lui Stieg Larsson (pe care am avut ocazia și plăcerea să o văd în regia Andreei Vulpe). Mitul cu pricina apucă hulpav stârvul unui pachet principial actual: infernul sunt ceilalți, infernul e aici, a nu se înțelege prin infern o văgăună din care se aud ecouri creștine ci o stare de fapt implacabilă, eminamente tristă, absurdă, însă ce poate fi luat ușor drept absurd este de fapt o situație distinctă, eterogenă, aruncată ca o piatră în lacul liniștit al convenționalului, infernul e jobul, infernul e șeful.
O seară liniștită, un apartament primitor, un cuplu de îndrăgostiți, Hans și Anna...Și apariția Jucătorului ... care propune o altă realitate.
Intruziunea șefului, a CEO-ului în atmosfera pseudo-paradisiacă a căminului unui angajat-eșantion aduce infernul mai aproape, aparația lui mefistofelică umblă la motorașul conștiinței, umblă la focul artificial al căminului până ce vorba ceea flăcările iadului luminează raiul cu lumina lui, mestecă individualitățile, le molfăie principiile, le scuipă tarele și trăiește laolaltă cu cobaii săi un soi de resuscitare. O resuscitare ce face apel la un amalgam complex de tertipuri: ironii cosmopolite, amenințări, paraverbal, satire aduse unor domenii ce suferă de acromegalia autorității (psihologia, nonverbalul). Piesa e un fel de critică a nenaturalului sub diversele-i forme, orice situație aparent naturală încetează să mai fie așa odată ce este pusă lângă o alta ce pare mai naturală decât ea, astfel reperul naturalului devine unul flexibil, circular, devine un domino, o înlănțuire perspectivistă.
Claustrarea, relația dintre personajele victimă și judecător, relație ce își permută constant valorile, pare a fi cumva similară cu jocurile lui Haneke, acolo, ce-i drept limitele sunt impinse sadic dincolo de un suportabil imaginar, aici ele sunt maleabile, tangibile, nenaturalul și naturalul sunt la îndemână, ceea ce face piesa cu atât mai ușor de internalizat. O piesă ce face apel la instrumente postmoderne, corporatiste, sociologice pentru a dezgropa un ego pierdut, instabil, o moralitate la fel de disonantă. O piesă jucată excelent într-o locație deosebită, la unteatru, dacă vreți să coborâți într-un infern de bun augur o puteți face astăzi, 9 octombrie pe la ora 20:00 :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu