Anonymous

To be or not to be William Shakespeare 

Speculativul Roland Emmerich (2012, Independence Day, The day after tomorrow) își mută anacronic predicțiile în trecut și merge drept la epicentrul subiectului de cercetat speculat, luându-l ca obiect de studiu pe însuși Shakespeare, scociorârea în floricelele baroce ale dreptului de autor nu e o iritație nouă cum nici nostra-dramatismul bășcalios nu este, însă acestă scormonire și dorință de întregire a unui adevăr (nu știu cât de important-valabil astăzi) ia proporții grandomane cu riscul de a se balona până la plafonul burlescului. Această supradimensionare, mă refer aici la grandomania narcisiacă a filmului în sine ca produs, se vede în lăbarțarea inutilă a replicilor, în emfaza rostirii lor ca și cum dialogurile reale, cotidiene, de la vremea respectivă ar fi fost mai shakespeariene decât însăși scriitura, în decorurile bucolice, se vede în jocul actoricesc iarăși mai teatral decât piesele însele, aproape că se poate vorbi de o povestire/reprezentație în ramă, aproape că se poate vorbi de un  penibil gestual involuntar ușor de pus pe seama scriptului, până și Vanessa Redgrave își umflă emfatic actul odată cu mânecile, strofele și stofele. 

Astfel povestea adevăratului autor al celor 37 de piese, a acestui Earl of Oxford, amant al reginei Elisebeth I, devine un moku-bildung-story gândit evident nu în paradigma anilor 1600 ci într-una actual-mercantilă, cu elemente evidente de blockbuster, de potriviri epice, de intrigi curtenești sățioase burților hămesite după romance, vindicativ, decrete, excomunicări, interdicții, budoare, secrete, scrisori. 

Asupra trecutului nu se pot arunca decât priviri medusiene, el se pietrifică sub lupa unui prezent ce vede miop numai brocartul, aurul, finețurile, simetriile, tragismele unei epoci, neglijând alte aspecte perfect mundane, vorba ceea unul e Fellini și al său Satyricon. Este totuși de înțeles o astfel de abordare, însă pe alocuri lăbarțarea scenelor, hașura bucuriei și furiei de pe fețele personajelor iau proporții caricaturești în încercarea disperată de poziționare a filmului undeva între artă și blockbuster. Elementul artistic este salvat de ancorarea spațio-temporală și decor, dramaturgia lispită de substrat politic e simplu decor spune adevăratul Shakespeare, expresia cu pricina poate fi ușor scoasă din context și aplicată întregului film. Pseudo revelarea unui adevăr mai mult sau puțin consemnat, dar seducător ca expunere, revelarea omului-real din anticamera operei și a impostorului din incinta ei nu știu câtă relevanță are și în ce domeniu, poate într-unul creat ad-hoc, să-i zic antropologie cinematografică post-istorică.

Că filmul își dorește să trezească o conștiință adormită și impasibilă la autonomia omului-autor sau la imposibilitatea ei de ființare istorică este într-o oarecare măsură o dovadă de  bravură, dar și o lecție de branding. Citit într-o cheie mercantilă mai mult decât într-una umanistă filmul capătă alte valențe, mai ușor internalizabile prezentului. Dar el nu e așa, se vrea a fi un film apt într-ale sensibilizării (dovadă că cineva suspina pe scaunul de lângă) însă ce mi s-a părut cu adevărat sensibil, ceea ce a avut dimensiunile și adâncimea unui omagiu retoric au fost începutul și încheierea. Dacă de obicei astfel de bildungs-stories mai beneficiază și de câte un voice over fie al personajelor fie al unui narator detașat, aici el este prezent, pe scenă, interpretat fiind de Derek Jacobi. Un narator care ridică și coboară reverențios, sincer cortina, mai onest decât o face filmul pe de-antregul. 

Greșeala majoră constă probabil într-un determinism nestudiat, există pe de o parte pătura restrânsă a literaților, actorilor, lorzilor, scriitorilor, boemismul lor redundant și muzele lor politice, iar de cealaltă parte se află gloata masivă, omogenă, neinteresantă ce se confundă cu figurația. Gloata vine avidă să vadă piese, ea nu este particularizată în niciun fel, nu se ia niciun exemplu din mulțime astfel ca noi să putem înțelege reverberațiile shakespearismului în rândurile ei, vedem gloata omogenă acționând la unison, ca vrăjită, ca prostită, hohotită toată și parcă nu înțelegem mecanismul, în schimb dandismul onomatopeic, murmurul și plăcerea emanată de buzele princiare și capetele încoronate par a fi acel exemplu, acel eșantion al publicului lui Shakespeare, însă ele nu sunt decât un amalgam de reacții false, formaliste. 

Prin repetiția lor în film devin etalon, iar atunci când intră în scenă o afișare onestă de sentiment ea apare distorsionată tocmai din cauza acestui raport cu reacțiile păturii restrânse. Problema stă probabil în interpretarea actorilor, mai apoi în epicul facil, dar acceptabil, apoi în fetișismul pentru pretty-faces și în relevanța ideologică a subiectului acum.  To be or not to be William Shakespeare that is the question, better said that was the question. 

Probabil că era necesar un astfel de film, probabil că mai există moștenitori în căutare de roze-line-uri și testamente.  În ciuda scepticismului meu cu privire la scepticismul lor, al englezilor, propun o scociorâre în al nostru patrimoniu, să începem cu Moartea domnului Eminescu...

Tweet