Midnight in Paris

Tocmai când mai aveam nevoie de un match point pentru a-mi da seama încotro se îndreaptă imaginarul și ontologia lui Woody Allen (din ultima decadă) a apărut la orizont Midnight in Paris, mi-a fluturat  un braț înmânușat-brodat spre mingea indecisă făcând ca ea să cadă pe partea fertilă a terenului. Acolo am găsit un Woody Allen hipnotizat ca un copil la vederea unui Paris-carusel, a unor câmpii elizee de dimensiunile unui oraș, a unui intrând către un dincolo feeric, eteric, către un trecut nu statistic, nu cronologic, ci către un trecut-amintire, un trecut auto-selectiv, bijutieresc ca expunere și prețios ca trăire. 

Găselnița narativă e o fantasmagorie privată de logică futuristă, de explicații științifice, călătoria în timp e cumva eliadească, lipsindu-i misticismul malițios, ea e un exercițiu de imaginație enciclopedic, un ritual curativ, simplu și suprinzător. Scriitorul, proto-artistul nesigur (un laitmotiv al filmelor lui Allen) își caută inspirația și legitimarea talentului său pe străzile Parisului nocturn. Fuga scriitorului de mundanul tern, de cotidian, de universul iubitei cosmopolite, al rubedeniilor sceptice și avute are loc prin intermediul unui intrând, 

unei deschideri către un dincolo istoric, această trecere inițiatică stând drept indice pentru devenirea artistică a proto-scriitorului. Nu e vorba la mijloc de un simplu escapism, căci evadarea scriitorului nu este rezultatul unei alegeri proprii ci posibilitatea ei apare subit, iar simplitatea portalului (o mașină de epocă) face ca procesul evadării să pară unul natural și necesar totodată. 

Acest trecut, această frumoasă epocă perfect materializabilă, adună laolaltă, spațial imposibil, dar cât se poate de firesc din punct de vedere temporal, figuri etalon ale culturii secolelor XIX-XX: F. Scott Fitzgerald, Zelda Fitzgerald, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Henri Matisse, T.S. Eliot, Luis Buñuel, Salvador Dalí, Edgar Degas sau Henri de Toulouse-Lautrec. Nu imi dau seama dacă prin comprimare temporală sau prin comasare spațială Woody aduce vreun elogiu (sau dimpotrivă) fie spațiului, fie timpului. Dacă e să mă iau după anatomia Omului recent al lui Patapievici, Woody pare că n-ar fi nici modern (timpul nu surclasează spațiul) și nici tradițional, el oferă credit ambelor axe, el reinventează tridimensionalul, relativul, narativul, hibridizează percepția asupra lor într-o manieră pașnică, nu experimentală, ci subînțeleasă, naturală. 

Poate că exagerez cu încercarea mea de poziționare a lui Woody în câmpul modernității, dar demersul său artistic e unul exemplar, o reverie reverențioasă, o lecție vividă de mini-istoria artei (în limitele cuprinderii filmice). Fizionomia actorilor e una mimetică și tributară artiștilor menționați mai sus, fizionomia lor evocă ritualic personalitățile, nu e vorba numai de interpretare pură, actorii seamănă fizic cu artiștii pe care îi joacă nu de dragul scriptului ci și din considerente didacticiste, ei educă privitorul, îi inoculează atât fizionomii, cât și gesturi, toate printr-o interfață comică, acidă pe alocuri. 

   F. Scott Fitzgerald, Zelda Fitzgerald  

   Edgar Degas și Henri de Toulouse-Lautrec 

  Pablo Picasso

 

  Salvador Dalí

Luis Buñuel: A man in love with a woman from a different era. I see a photograph!
Man Ray: I see a film!
Gil: I see insurmountable problem!
Salvador Dalí: I see rhinoceros! 

 

Tot din categoria mimetisme Owen Wilson pare să-l fi studiat pe Allen suficient cât să preia ceva din nonverbalul și paraverbalul său, prin secvența dialogată de la început, aceea în care nu îl zărim pe Owen, dar pe care îl auzim, pare să vorbescă însuși Woody, inflexiunile vocii sunt aceleași, nu că n-ar fi putut să joace chiar el, dar în ultimii ani s-a cam sustras din postura de actor, un recul probabil firesc, cert e că vocea, gesticulația sa se simt prin tot angrenajul la care face apel Owen. Prin jocul lui Owen, Woody renaște testamentar. 

Complexitatea dialogului și umorul subtil-acid-academic nu este același cu cel de prin anii 70-80, însă el e deștept adaptat la pleura publicului actual. Asta s-a cam văzut și în promovarea filmului, aparent un romance, în realitate un mic muzeu de ceară vie, clocotindă, trecută peste trupul literaturii, picturii din ultimele două secole, desigur trecută prin punctele sale erogen-importante, suficient cât să trezească ceva în privitor. Poate că am ieșit oleacă din stratosfera și capsula protectoare a Parisului și am uitat că la Woody individul e cel care contează, el cu tarele, neliniștile, dostoiev-schismele și negăsirile lui, însă în aerul, soarele și ploaia Parisului acest individ este atât de pașnic, e aproape tot una cu tot ce se petrece în jurul său, încât mi-am permis să mă uit la Midnight in Paris ca la o piesă altruistă, educativă și ca la o ciudățenie frumoasă a timpului în care accidental a luat ființă. 

Vizual filmul e o desfătare fotografică, cadrele au ceva intim și reconfortant, ți se face loc în cadru, ești invitat să participi la istorie, să ființezi în sânul ei,  iar poleiala aurie sesizabilă cu ochiul liber se așează pe fiece obiect și creștet, o epocă de aur cât se poate de vizuală, în cel mai propriu sens posibil, personajele sunt prinse intr-un chihlimbar vivid, într-o eternă reîntoarcere la adevăratele valori, alea de sus, din afara peșterii. 

Tweet