Real Steel

Cinematograful american e poate cel mai avid după box sau mai bine zis după fight-ul mărginit deontologic de câteva corzi împrejmuitoare. Există și o pseudo-tradiție în acest sens, filmul-meci vine în general la pachet dacă nu cu o dramă atunci cu o melodramă familială, cu o schimonosire lăuntrică pe măsură, cu rătăciri și redresări individuale toate malaxate într-un crescendo epic, într-un bildungstory ce se încheie de obicei cu o victorie laudativă, răsunătoare, catartică sau dacă nu, măcar cu o cvasi-victorie, eroul pierde meciul, însă are totuși parte de un câștig compensatoriu, pe alt plan, mai mult sau mai puțin perpendicular pe ringul de box. 

Real steel nu se abate prea tare de la taumaturgicul miros tămâios al icoanei făcătoare de minuni adică de la osatura, de la moaștele sfintei scheme mai sus menționate. Era necesar însă un update de dragul enoriașilor aplaudaci, cuvioși într-ale tehnologiei, noviciați într-ale oțelăriei, iar această intruziune tehnofilă în ringul de box (și dans) este totodată semnul unei detașări de acea pseudotradiție, cât și indicele unui soi de corectitudine, prezența unui resort moral. Omul în carne și oase nu mai reprezintă nicio distracție vizuală pentru parior, privitorul vrea violență, cruzime pe timp îndelungat, fragila trestie a universului, boxerul-om nu mai este apt sa-i ofere așa ceva privitorului și cum la entertainment e greu a renunța, omul este înlocuit de robot, Raging Bull devine Raging Bot, o permutare frumoasă, corectă, onestă, atâta timp cât nu există ong-uri (paradoxal) militante pentru drepturile roboților. 

Ciudată disonanța dintre plasarea temporală a filmului (undeva după anul 2020) și lipsa unor elemente care să ateste o oareșce evoluție tehnologică exacerbată, avem de-a face cu terenuri arabile, cu vestimentație stagnată, cu toposuri cât de cât neschimbate raportate la timpul prezent, cu excepția tehnologiei de buzunar (telefon, laptop etc) ce suferă de veșnica falsitate megalomană a limbajului pseudocod și anume informațiile, datele care circulă abracadabrant pe formatele digitale se mișcă mult prea facil, apar din neant, sunt suprasaturat colorate, sunt mult prea la îndemână, construite așa încât să sublinieze evolutivul salt tehnic, salt ce în avântul său insultă gradul de percepție prezent, însă acestă  falsitate  reprezintă un element futurist mult prea recurent în filme de acest gen pentru a mai putea fi considerat problematic, ba chiar aș putea să îl strecor în categoria laitmotive. 

Partea bună e că nu s-a insistat pe un conflict omniprezent, pe un eventual dușman care să își împrăștie vindicativul și dincolo de ring, există procesul de bonding tată-fiu, tratat curat, în colțul său, apoi există în colțul advers entertainment-ul pur, fight-ul construit simpatic, nu megalomanic așa cum e cazul unui alde Transformers. Un brainwash onest, amuzant, cu care ușor poți empatiza, o distribuție la fel de simpatetică, o coloană sonoră foarte bună, un puști ce își rostește cu patos și umor replicile, un film destul de echilibrat după prima jumătate de oră încolo. Deși ar fi putut să abuzeze de multe tactici, de slo-mo-uri și alte chichițe egocentrice nu a facut-o, a rămas în limitele unui registru enjoyable în ringul generos al Imax-ului. 

Tweet