The yellow sea

Cu numai două filme la activ, tânărul regizor coreean Hong-jin Na dă dovadă de o maturitate profesională exemplară, structura celor două filme, substratul lor sociologic, capacitatea și vizunea narativă înglobatoare, redarea ei vizuală energetică, pe alocuri spasmodic de energetică, limburile de umor negru, precum și sadismul natural al personajelor, toate acestea converg către un pol de maturitate profesională, către un sor palpabil de energie debordantă, indici ai unei adevărate forțe regizorale, ai unei autorități creatoare ce va fi susținută în timp, probabil și de latura cantitativă a talentului: cu cât scoate mai multe filme bune cu atât e omul mai recunoscut și mai apreciat. 

Hong-jin Na

Până acum două, The Chaser în 2008 și The Yellow Sea în 2010. Chaser are la bază un vertij scenaristic rotocolat și plimbat întru hipnoză pe străzile labirintice, înguste ale unui orășel coreean. Implicațiile de natură socială, instituțională (incapacitatea sistemului), precum și tangențele cu psihanaliza sau criminalistica sunt dozate bine, pedalate pe-un caldarâm însângerat de-o minte criminală și scăldate de sudoarea polițistului aflat pe urmele ei. 

 The Chaser

Implicații similare se regăsesc și în The yellow sea, aici ele se mută pe un caldarâm macro, de fapt își permută mediul cu totul, de pe uscat pe apă și invers. De dragul evitării spoilărului am să recurg la o analogie, cea cu Un  prophete, închisoarea e aici o închisoare-simbol, un oraș, îngrădirea, claustrarea, mizeria locuinței, mâncarea îndoielnică, gangsteri eșuați pe post de cerberi ai orașului sunt tot atâtea semne ale întemnițării. Atât Un prophete cât și The yellow sea împart același soi de escapism. 

Similaritățile se mută deci  în afara gratiilor, pseudo-eroul se bucură de un fals moment de libertate pentru a rezolva o dilemă personală cât și pentru a se achita de o datorie, asta implicând o serie de contondențe, mini scenarii eșuate ale personajelor soldate cu căsăpiri și reglări de conturi prea puțin veridice spațiului european, dar perfect naturale în contextul destul de realist al filmului. Tocmai această naturalețe a situațiilor în limitele unui scenariu seducător și eminamente filmic, reliefează forța regizorală mai sus amintită. 

Chaser și The yellow sunt rarități, coloși scenaristici aș spune, ca urmare a acestui naturalism, ca urmare a acestei proporții, acestui dozaj onest între implicațiile izvorâte puternic din magma realului și ițele ficționale însăilate astfel încât să fie urmată o traiectorie precisă, să se ajungă la un fel de realitate-catharsis. Tot bat pasul pe loc cu seriozitatea scenariului, însă lucrurile stau la fel de bine și în cazul expunerii vizuale, montajul este pe alocuri de-a dreptul amețitor, demonstrativ ce-i drept, însă debordant. Având în vedere predilecția pentru chase era necesar un astfel de montaj rapid,  în crescendo. 

Naturalismul sau hibridizarea, măritișul fericit dintre stratul mizeriei sociale ca suport narativ și preșul cinematografic de deasupra,  se transferă și asupra personajelor, mimetismul dovedindu-se a fi unul de bun augur, basoreliefurile voite îngrădesc posibilitatea unui transfer omogen de naturalism către toate personajele. Se pare că Oldboy naște din nou tributuri, celebra secvență de fight cu bâte se transformă aici într-un fight cu topoare. 

Tweet