Lumea e a mea - drama adolescenței și poezia mării

Omuleții de pe la noi care se încumetă să facă filme pentru marele public, dar mai ales pentru publicul puber, cad de multe ori într-o capcană, aceea de a folosi semi-vedete pe post de actori, așa cum a fost cazul lui #selfie spre exemplu (pe care chiar nu am de ce să-l văd). În cazul de față, Ruby se aude numai pe fundal, iar melodiile ei semi-manelizate-semi-împrumutate-de-prin-afară se potrivesc foarte bine cu momentele asupra cărora planează. Larisa este o puștoaică de la malul mării care face tot felul de tâmpenii, ca majoritatea adolescenților. Viitorul ei nu pare prea roz, deși continuă să își spună că totul va fi bine și lume e a mea și alte bla-bla-uri și hashtag-uri demne de împărtășit și friendzilor.

Filmul arată foarte bine, are o imagine faină, câteva momente să le zic poetice ce îl fac să semene cu alte filme indie din afară. Mai în glumă, mai în serios, actrița Iulia Ciochină (antagonista) spunea la un post de radio că filmul ar semăna un pic cu Spring Breakers, asemănare care punctul meu de vedere nu e neapărat la nivel de conținut cât ca apariție a acestui film în peisajul românesc. Revelația filmului este această tânără Ana Maria Guran care te acaparează cu figura ei versatilă și teribil de potrivită cu osatura personajului. În aparență Larisa este piți-pubera de provincie cu tupeu. În esență ea este o adolescentă sensibilă, are grijă de bunica ei bolnavă, se îndrăgostește facil de primul cocalar care îi dă atenție și are două prietene pe care le prețuiește. Filmul reflectă destul de bine o realitate cu care poate nu luăm atât de des contact. Dar dacă te urci într-un autobuz care merge în Rahova, spre exemplu, ai să regăsești fix același soi de comportamente și de ținute pe care ți le prezintă filmul. În autobuz n-ai să vezi poezia și simțirea pe care o ascund unii dintre adolescenți sub carapacea lor dură de coolness și theworldismineness.

Filmul strecoară insulițe de poezie și simțire în marea de probleme și răutăți tipic adolescentine, poezie care se manifestă prin prezența mediului acvatic. Acest, hai să-i zic, laitmotiv al acvaticului pare să indice captivitatea personajului într-o lume de la care are multe de învățat și pentru care are o grămadă de întrebări, întrebări la care nimeni nu se încumetă să răspundă. Odată ce se confruntă cu probleme reale, Larisa simte că se mișcă cu greutatea cu care te-ai deplasa în apă. Lumea reală, dură, e sufocantă și are alt ritm decât ritmul interior al Larisei. Vedem o scenă, undeva spre final, în care Larisa-Venus-din-Provincie se scufundă în apele mării, un gest purificator pentru recăpătarea încrederii în sine. Gest care duce la deja obsesivul dicton Lumea e a mea.

Aș avea câteva amendamente în privința dialogului care sună nenatural pe alocuri și excelent în câteva dintre scene. În rest, poster bun, campanie de promovare bună, foarte bine targetată, un regizor smart care a reușit să atragă atenția și care are în plan un scurtmetraj în care poate va apărea și...Florin Salam, nu râdeți, s-ar putea să iasă o treabă inspirată și ar mai fi efectul special de la finalul filmului. Cum ar zice doamnele care ies de la filmele din mall la brațul domnilor care le-au făcut hatârul și le-au scos la cinema: e altceva filmul asta, e altceva! (rostit emfatic). Scuze, nu m-am putut abține, aud des replica asta, mai ales după vizionările de presă, o replică la fel de ucigătoare ca sensul cât de poate de găunos al cuvântului interesant. Filmul e chiar altceva, nu e altceva-ul pe care îl aștept eu, dar potențial există în acest Nicolae Constantin Tănase (regizorul) și în această tânără speranță, Ana Maria Guran. 

Tweet

Crimson Peak

This is not a horror movie but a movie with some horror in it asta ca să parafrazez replica icon a filmului This is not a ghost story but a story with a ghost in it. Se vorbește adesea de Guillermo del Toro ca fiind un spărgător de cutume și un deschizător de drumuri, o titulatură cât se poate de valabilă în cazul lui Pan și fantomatic validă în cazul lui Crimson Peak, opinie pe care s-ar putea să mi-o schimb până la finalul acestei cronici. 

Mia Wasikowska (Edith) nu e tocmai actrița mea preferată, dar aici mi s-a părut de-a dreptul adorabilă, iar frizura de visătoare-boemă-scriitoare și garderoba extravagantă din catifele și broderii au făcut din ea o cosânzeană de o inocență implacabilă, chiar și în timpul unei scene de sex ea nu inspiră neapărat erotism ci mai degrabă candoare. Balanța este înclinată însă de erotismul fraților incestuoși Sharpe, Lucille (Jessica Chastain) și Thomas (Tom Hiddleston), o alăturare cât de poate de bolnăvicioasă și sexy. Aparent, scopul lor este să stoarcă de bani fete bogate și singure, însă fiecare are, se pare, câte un scop individual, Thomas vrea să construiască o mașinărie pentru extracția cleiului or something, iar Lucille să facă viața soțiilor lui Thomas un calvar. Nimic interesant până aici, doar că la mijloc sunt și ceva fantome pe care le vede doar Edith, fantome ce nu par a fi decât o metaforă pentru intuiția latentă a fetei. Oricât de bizar ar suna, fantomele odioase pe care le vede prelingându-se pe coridoare sunt o exemplificare a rațiunii pierdute, rațiune ce pălește în fața dragostei, evident. 

Conacul fraților Sharpe este o epavă, timpul a mușcat cu poftă din tavanul casei prin care se strecoară nestingherite ploaia și zăpada, țevile scot zgomote drăcești, frigul și mâncarea sărăcăcioasă ar fi dat pe oricine înapoi, însă Edith este absorbită de casă, de mansarda plină de molii ca într-un vis cărtărescian și de invențiile inutile ale soțului chipeș. Dragostea a legat-o fedeleș la ochi, însă rațiunea își face loc prin intunericul gros și trimite soli sub forma unor apariții scheletice care, pe alocuri, m-au dus cu gândul la scena aceea din Shining cu dama odioasă ieșind din cadă. 

Și apropo de similarități, undeva pe la început camera face un close-up în lumea ființelor din iarbă și vedem cum furnicile devorează un biet fluture, imagine premonitorie și în același timp parcă o ușoară trimitere către Blue Velvet-ul lui Lynch. Prea multe catifele în filmul asta, așa-i? Ce mi-a mai plăcut a fost jocul actoricesc subtil și cizelat al Jessicăi și a lui Tom care au nuanţat foarte bine cele două personaje care în esența lor sunt cât se poate de convenționale. Mimica galantă a lui Tom și chipul glacial al Jessicăi dau o notă aparte  filmului, ei par mai degrabă două personaje din romanele lui Jane Austen, par două personaje pe care ar fi putut cu ușurință să le creioneze chiar și Edith, despre care probabil că am uitat să menționez că lucra la un roman despre fantome, pardon la un roman cu o fantomă în el. 

Filmul poate fi ușor acuzat de ultra-romanticizare, există în film chiar o remarcă autoironică în acest sens în momentul în care Thomas este pus de tatăl lui Edith să critice romanul fetei, reproşându-i supradoza de romantism. Însă n-aș băga povestea neapărat în borcanul cu sirop ci mai degrabă în cazanele morbide cu clei roșiatic din beciul conacului. Legătura bolnăviciasă dintre cei doi frați, finalul hilar și îndrăzneț, scena surprinzătoare a unui handjob mă îndeamnă să cred că filmul nu-i chiar atât de însiropat pe cât ar părea la o primă părere. Personajele feminine sunt cât se poate de clare și ușor de descifrat, însă n-am înțeles întocmai moralitatea lui Thomas, un personaj oarecum infantilizat care nu a cunoscut decât dragostea de soră, dar care e cât se poate de socio-friendly, el acceptă ororile surorii lui, joacă acest joc morbid, dar deodată cunoaşte dragostea adevărată, se purifică şi nu vrea neapărat să îndrepte lucrurile ci doar să schimbe peisajul, mai că ar vrea un soi de threesome. Îl las drept material celor mai pricepuţi înte-ale psihanalizei decât mine. 

Tweet

Odă lui Macbeth - Cuvintele sunt de prisos

Cuvintele sunt de prisos aici
Căci topica cea mult răstălmăcită,
Cum numai Shakespeare poate tălmăci,
Acestui film nu-i face bine
De fapt nu filmului,
Ci privitorului îndelung îndobitocit, 
Hrănit cu dumicați răsmescați, tociți
Lipsiți de-a graiului savoare.

Slova putea la fel de bine să lipsească,
Iar filmul mut de ar fi fost
Nu m-ar fi deranjat defel.
Figurile actorilor sunt cum nu se poate mai bogate
Suficiente scopului și poeziei și simțirii,
Dar care poezie palidă pălește
În fața astei năluci supărător de-aceeași: 
Textul și iarăși textul înainte de toate.

Pe vremea când alde Shakespeare
Sau ale sale slobode sosii
Penița și-o-nmuiau în sânge de nobilă viță,
În slujba actorului
Slova era ticluită,
Așa încât de pe îndepărtata scenă
Să-și poată face auzită
Drama și bucuria și dorința.

Însă mai azi aceste reguli cad secerate
Sub apriga secure a vrednicului cinema,
Care nu are trebuință de-atâta redundantă
Rostire a simțirii. 
Fassbender și domnița Marion
Sunt vrednici până peste poate
De aste roluri însemnate.
Iar ale lor trăiri tulburătoare
Și tumultuos de schimbătoare 
Dau filmului veridică valoare.

Dar parcă-n van sunt toate acestea
Căci un plictis triumfător
Se-așterne peste buimacul spectactor.
În negura cea roșiatică
De-avalma se va pierde
Și în hățișuri mai degrabă dostoievskiene
Decât curat shakespeariene,
Amarul și cola-nectarul își vor îneca.
It will have blood, they say; blood will have blood
Will sound like bla bla bla bla in his thick ears.  

Macbeth, din 16 octombrie în cinematografe. 

Tweet

Ce vedem la Les Films de Cannes à Bucarest 2015

Asia ocupă un loc aparte anul acesta, în programul Les Films de Cannes à Bucarest (23 – 29 octombrie), cu filme semnate de regizori consacrați sau debutanți care și-au început cariera cu un premiu la Cannes. Din China, Japonia, Thailanda, Filipine sau India vin povești de dragoste, drame de familie, filme suprarealiste care fac acum înconjurul lumii în festivaluri.

Jia Zhangke, cel mai important regizor chinez al generației lui, Hirokazu Kore-eda, considerat noul maestru al cinema-ului japonez, Naomi Kawase, regizoarea asiatică cu cele mai multe selecții la Cannes, și imprevizibilul Apichatpong Weerasethakul, premiat cu Palme d’Or, sunt câteva dintre numele momentului în cinema-ul mondial ale căror filme vor fi aduse în premieră la București.

Unul dintre cei mai aclamați cineaști ai momentului, Jacques Audiard, premiat cu Palme d’Or la Cannes 2015 pentru Dheepan, se va întâlni pentru prima dată cu spectatorii din România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.

Regizorul își va prezenta filmul, va răspunde întrebărilor publicului și va susține un masterclass la UNATC luni, 26 octombrie, de la ora 11.00. Un focus îi va fi dedicat în festival, alte două filme ale sale urmând a fi proiectate: De battre mon cœur s'est arrêté și Un profet.  

Filmele care și-au adjudecat cele mai importante trei trofee ale anului, în marile festivaluri internaționale, pot fi vizionate într-o singură zi, pe 1 noiembrie, în cadrul unui maraton. Taxi, premiat cu Ursul de Aur la Berlinale, From Afar, recompensat cu Leul de Aur la Veneția, și Dheepan, câștigătorul Palme d’Or la Cannes, vor fi proiectate la Cinema Studio în aceeași zi, într-un weekend cu proiecții suplimentare.

Pe lângă filme (lista filmelor o găsiți aici) eu aș mai vrea să particip la dezbaterea Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme? de pe 25 octombrie de la Cinema Elvira Popescu. Mai multe detalii despre conferință găsiți aici.

Tweet

Retrospectiva Dracula Film Festival 2015

Anul acesta n-am putut fi prezentă încă de la începutul festivalului, din păcate, dar am observat ceva schimbări în bine, mai ales la nivelul calității filmelor. De obicei genul horror e osândit la spânzurătoarea creativității, cel puțin din punct de vedere al poveștii, care de cele mai multe ori te bagă în sperieți doar prin intermediul montajului și al muzicii și mai puțin prin unicitatea story-ului. Apropo de muzică, anul acesta a fost prezent și a concertat pe scena teatrului Sică Alexandrescu, Simon Boswell, compozitor de muzică drăcească pentru multe filme de gen. 

   

Am ratat din nou nenorocirea de Be my cat: A film for Anne, dar sigur se vor mai ivi ocazii. În schimb am văzut trei lungmetraje destul de faine, foarte diferite între ele, fiecare din ele a mușcat o bucățică din genul horror pe care a digerat-o prin trei organisme distincte, unul mai bolnăvicios decât celălalt. 

O să încep cu cel mai cuminte, mai girlish și mai fantastic dintre ele, Liza, the fox-fairy, un film unguresc despre o serie nefericită de evenimente la care ia parte o tânără ce nu vrea decât un strop de dragoste și se alege în schimb cu găleți de...sânge. La mijloc e vorba și despre fantoma răutăcioasă a unui cântăreț japonez de prin anii '50, despre obsesia tinerei pentru un roman cheesy japonez, despre un detectiv ciudat și teribil de răbdător, mare amator de muzică finlandeză country, despre supă de pepene și crab cu sirop de arțar. Un melange simpăticuț, dulcoid, eye-candy din care nu lipsesc morțile neașteptat de evidente, muzica bună, glumițele, satira la adresa societății de consum. Un soi de Jean-Pierre Jeunet într-o Ungarie retro.

Bunny The Killer Thing este un film dement despre un iepure-om-modificat-în-laborator posesor de mătărângă astronomică, ce nu vrea, evident, decât un singur lucru; fresh pussy, un motto care te va bântui involuntar după vizionarea filmului. Fie că e vorba de un simbol eufemist desenat pe un tricou sau de o tipesă goală în toiul unei nopți de iarnă prin pădurile finlandeze, Bunny the Killer vrea să reguleze și să omoare tot ce-i iese în cale, fără convenții sau norme. Îl veți găsi amuzant dacă gustați genul gore. Nemilos cu personajele, violent, tâmpit și sărit de pe radar. 

 The Witch este filmul pe care îl așteptam cel mai mult la Dracula Film Festival, un horror cât se poate de atipic și de artistic realizat. Trailer aici. O lumina rembrantiană cade pe figurile personajelor, costumele sunt și ele alese cu grijă, la fel și actorii. Dar cel mai important aspect la acest film este unghiul abordării. Într-o familie de habotnici se nasc tot soiul de suspiciuni și superstiții la adresa fiicei celei mari. Comportamentul tipic adolescentin și schimbările aferente vârstei sunt confundate cu vrăjitoria. În pădure se ascunde o iluzie. În sufletul fiecărui personaj se ascunde frica, însă din punctul meu de vedere este mai degrabă frica de nou, de schimbare, un fel de agorafobie care ține familia într-un loc izolat departe de lume. Și tocmai această teamă duce la evenimente nefaste pe care mintea lor îngustă nu le poate explica decât prin fantasmagorii, povești și superstiții. Astfel că întreg filmul este o frumoasă metaforă despre ispitele diavolești ale lumii necunoscute. Evident, filmul poate fi privit și ca fiind un semi-horror lent, dar frumos realizat cu figuri desprinse parcă din picturile lui Peter Bruegel cel Bătrân. 

Trofeul Dracula a fost câștigat de producția israeliană JeruZalem, regizată de frații Doron și Yoav Paz - “Pentru ineditul mod de a prezenta o poveste cu ajutorul tehnologiei "viitorului" și de a-l face părtaș pe spectator la evenimentele de pe ecran. Proaspăt, inovator și visceral”.

Trofeul Little Dracula pentru cel mai bun scurtmetraj internațional merge în Spania, la Roberto San Sebastian, regizorul filmului Yayos, iar În ataș, scurtmetrajul regizat de Mircea Bobînă, este câștigătorul Trofeului Vlădutz acordat celui mai bun scurtmetraj românesc.

Tweet

The Martian, The Walk, Pan

The Martian

După extrem de glacialul Prometheus (ca să iau un exemplu recent din filmografia sa), Ridley Scott pășește încă o dată în cosmos și ne arată fața nevăzută și într-o oarecare măsură, neverosimil de hilară, a solitudinii pe planeta-uber-mainstream, Marte. Matt Damon este nefericitul botanist care rămâne singur pe planetă într-o scenă de început, dubios de clișeică și de dezlânată, care m-ar fi făcut să-l întrerup dacă aș fi fost acasă, în fața unui ecran mai mic. Un botanist pe Marte, how convenient, right? Matt Marțianul are un moral impecabil și reușește să și-l conserve prin intermediul unui jurnal video sau mai bine zis al unui selfie video, dovada terapeutică irevocabilă a ingratului selfie. Marțianul botanist reușește printr-o minune să cultive cartofi și să își prelungească astfel șederea, pardon, viața pe Marte. Habar n-am ce fel de oameni sunt astronauții, dar Marțianul nostru este omul bun la toate, pare să nu fi lipsit la nicio oră de lucru manual și face din căcat bici și...îngrășământ pentru legume. Omuleții harnici de la NASA încearcă să găsească soluții și să mențină o solidă relație cu pubicul și media în detrimentul bietului Marțian.

Filmul mi s-a părut în parte o lecție hilară de PR, dar nu foarte îndepărtată de ce se întâmplă astăzi între emițător și receptor, între publicul avid după senzațional, sensibilitatea Americii pentru cetățenii ei perfect individualizați și adunările de mase consumatoare de ecrane mari cu mulți pixeli. Filmul arată destul de ok la capitolul vizual, distribuția este una cât se poate de covențională (Jessica Chastain, Jeff Daniels, românașul nostru carismatic Sebastian Stan face și el un rol nesemnificativ calitativ, poate doar cantitativ, pe nava mamă). Omuleții de pe pământ nu pot face mare lucru de la distanță așa că ei se bazează pe talentele Marțianului și pe inimile moi ale echipajului care, printr-o minune, reușesc să se întoarcă după colegul lor și să-l salveze într-un mod la fel de neverosimil, presărat cu glumițe și trimiteri la personajele Marvel. Nu lipsește nici poezia cu trimiteri la Odiseea lui Kubrick, vezi scena în care Jessica și Matt sunt legați ombilical în spațiu cu o cordeluță roz similară cu panglicile utilizate în spectacolele de circ sau autoreferințe la fel de amuzante cum e scena în care Matt își vindecă singur o rană, spre deosebire de mașinăria sofisticată și monstruoasă din Prometheus. Încă un film în care 3D-ul nu aduce niciun plus estetic, mi-a plăcut însă să văd un Matt Damon umanizat interpretând un personaj extrem de optimist date fiind condițiile. 

The Walk

Spre deosebire de The Martian aici 3D-ul este cât se poate de potrivit, vertijul te acaparează  în momentul în care vezi hăul dintre răposatele turnuri gemene și nebunul care a întins o sârmă între ele. Am avut emoții când am auzit că Joseph Gordon-Levitt joacă rolul francezului Phillipe Petit, imitând accentul francez, dar dacă stau să mă gândesc Gordon s-a descurcat destul de bine interpretându-l pe Bruce Willis așa că what can go wrong. Aparent nimic, filmul respectă aproape cu strictețe și religiozitate realitatea, iar ca să puteți simți asta trebuie să vedeți fie înainte, fie după, documentarul Man on Wire, documentar în urma căruia mi-am dat seama că un actor mult mai portivit din punct de vedere fizic pentru acest rol ar fi fost Paul Bettany. Ce m-a deranjat a fost naivitatea felului în care este povestită nebunia lui Petit, figura ușor artificializat-pomădată a lui J.G Levitt cocoțat simbolic pe statuia Libertății, înconjurat de un și mai artificial green screen, la o aruncătură de băț de turnurile gemene.

Documentarul Man o wire a făcut un mare serviciu acestui film și i-a pus pe tavă o serie de indicii, apar și elemente care par să țină de fantezia realizatorilor, însă fără să se fi întins prea tare…coarda. Filmul pare dat un pic pe repede înainte, am simțit parcă acea nerăbdare de a ajunge la momentul culminant și anume mersul pe sârmă. Avem de-a face cu un Petit teribil de entuziast, aproape isteric, chaplinian și plin de resurse financiare neelucidate, se plimbă de la New York la Sidney, pentru a-și intinde coarda, bănuiesc că pe vremea aceea biletele de avion erau la fel de scumpe, iar oamenii se adună în jurul lui ca fluturii la bec. Atât în documentar cât și in The walk, Petit este înfațișat ca un tip carismatic, înconjurat de o aură pozitivă, deși pare aproape imposibil să se infiltreze în turnuri, karma e de partea sa și în ciuda câtorva încercări când hilare, când de-a dreptul periculoase, el reușește să își ducă ambițul la bun sfârșit. Senzația pe care ți-o dă filmul e aceea de ușoară artificialitate cu excepția momentului mult așteptat care este realizat foarte bine. Petit e ușor infantilizat și patologiat , tocmai de aceea vă recomand să vedeți și documentarul. Mi-ar fi plăcut să se pună accent mai mult pe innerul lui Petit.

Pan - Aventuri în Țara de Nicăieri 

Când am auzit că mai apare încă un film cu și despre Peter Pan m-am gândit instantaneu la un musical, n-am greșit foarte tare căci există o scenă de musical destul de faină cu trimitere cât se poate de directă la datoria deja fatigantă a hollywoodului, mesajul cântecului fiind entertain us (Nirvana -Smells like Teen Spirit). Mesaj pe care filmul îl poartă cu grijă și atenția cu care ai încerca să o atingi e Tinkerbell fără să-i iei polenul, pixumul, pixelii, w/e.  Hugh Jackman, undeva la limita dintre vampir de film mut și samurai, tânărul Levi Miller cu un chip extrem de expresiv, Rooney Mara de-a dreptul angelică, iar Garrettt Hedlund (tipul din Tron) îți dă impresia că joacă pentru surzi, atât de tare și de răspicat își rostește replicile. 3D-ul are și el câteva momente de glorie. În rest un film pe care îl poți vedea cu ușurință lângă odrasle, plus că nu-i atât de penibil sau de convențional, câteva glumițe cu dirty nuns și sirene sexy. strecurate prin praful de zâne. 

Tweet

Irrational Man (2015)

Temele preferate ale lui Woody Allen se regăsesc și în acest ultim film, mediocritatea, dragostea, demonii dostoievskieni, plictisul, peisajele răpitoare, conversațiile semi-filosofice, plimbările peripatetice, Emma Stone, umorul ce se clatină incert deasupra hăului unui lift. Tonul jucăuș al filmului și acest umor sinucigaș blurează și ascund mizeria umană într-un glob de cristal desprins parcă din recuzita precedentului Magic in the Moonlight în care o vedem pe aceeași simpatică și diafană Emma Stone și a ei garderobă minunată, inspirată parcă de ia românească. Tonul filmului îmi pare similar cu mersul pe sârmă. Greutatea angoaselor personajelor este purtată cu grijă de-a lungul acestui fir subțire de către saltimbancul Woody care ne face să credem că avem de-a face cu niște ființe mediocre, plictisite, aflate în permanență în căutarea unui sens plin de substanță lucru ce le face, subit și indubitabil, teribil de interesante. În realitate saltimbancul cară cu sine o oglindă în care ne putem vedea cu toții și care ne orbește din când în când.

Personajele găsesc acest sens graalic în acțiuni ale căror porniri sunt cel puțin îndoielnice și a căror rațiune sau morală lipsește, de aici și numele filmului. Povestea începe în lipsa cântului ce marchează începutul dramediei, specific filmelor lui Woody, mesaj ce pare să ne spună atențiune, trebuie să fiți oleacă mai serioși, și care se continuă cu monoloagele interioare ale Emmei, o tânără studentă care suspină nerăbdătoare la aflarea veștii că în cadrul campusului universitar va veni un prof de filosofie ultra erudit și mega interesant. Cavalerul mult așteptat la porțile cetății se dovedește a fi un Joaquin Phoenix plictisit, angoasat, puțin burtos și veșnic același poet anost și fermecător caracter pe care îl regăsim și în Her sau The Master.

Deși realitatea în comparație cu proiecția tinerei e mai degrabă răsturnată și ceva mai deformată (așa cum ne apare într-una dintre scene într-un parc de distracții), idila apare ca un imperativ necesar, sentimentele nu par să ne convingă și nici nu-și propun să o facă, însă ceea ce îi unește pe cei doi este căutarea disperată a sensului care se va intersecta până la urmă cu dușmanul său de moarte, destinul și cu o...lanternă magică. La final inocența este cea care sfârșește ocrotită de forțe oculte pe care rațiunea nu le cunoaște, dar pe care Woody le mânuiește cu desăvârșire și umor sordid ca un bătrân demiurg-circar. Nu-i nici pe departe printre cele mai bune filme ale lui Woody însă are acel farmec molipsitor care face din privitor un snob desăvârșit, probabil fără ca acesta să o știe, și îl determină să se uite la film ca într-o oglindă deformată dintr-un parc de distracții.

Tweet

Ce mai e nou în cinematografe: Jurassic World, Inside Out & Ex Machina

Jurassic World

Parcul din Jurassic World e fix întruchiparea visului oricărui om de marketing din SUA, un fel de mega-ultra-mall cu dinozauri în care toată lumea mănâncă vată pe băț și rahat cu ambele mâini, sunt sigură că sunt câțiva oameni din tagma asta care, uitându-se la film, se întreabă dacă ar putea transforma woderlandul lui Michael Jackson în așa ceva și cât ar costa să creezi un dinozaur. Dezacordurile, racordurile nefericite și tocurile cui prin nămoale nu lipsesc din poveste, însă până la urmă filmul nu clonează atât de multe clișee pe cât m-aș fi așteptat, dinozaurii sunt chiar scary, plot-ul e ok, violența și morțile gratuite sunt și ele...ok, pe alocuri parcă te trece un fior hitchcockian cu pterodactili, actorii sunt simpatici, îl regăsim pe Chris Patt cam în același rol din Guardiens of the Galaxy, iar roșcata Bryce Dallas Howard, the women in charge of the park, maniacală și nesatisfăcută e și ea ... digerabilă. Spre desosebire de Jurassic Park, în care personajele au meserii geeky, aici avem un îngrijitor și matroana sistemului, care ajung inevitabil să...conlucreze, iar singurul geek din film e un employat insipid purtator de tricou cu Jurassic Park și colecționar de dinozauri din cauciuc. Anyway, filmul e ok, a cam rupt box-office-ul, așa că dacă nu vă interesează TIFF la București sau Timbuktu mergeți în parc, în parcul cu dinozauri, of course.

Inside Out

Inside Out sau Întors pe dos este o animație Pixar tare simpatică, amuzantă și educativă care răspunde într-o manieră frumoasă, creativă și pe înțelesul tuturor la întrebarea cum funcționează oamenii? Furia, bucuria, tristețea și frica iau forma unor personaje hazoase care își duc veacul în interiorul unei fetițe, Riley. Cei patru trec prin tot felul de peripeții pentru a restabili ordinea în mintea și sufletul fetiței. Filmul este alcătuit dintr-o sumedenie de metafore și explicații interesante cu privire la comportamentul, sentimentele și reacțiile noastre. Mergeți să-l vedeți, vă veți simți oleacă mai buni.

Ex Machina

Debutul regizoral al lui Alex Garland (scenarist al filmelor 28 days later, Sunshine și autor al best seller-ului The Beach) este cel puțin incert și dubios. Ritmul filmului e relantios, deloc omogen și bizar. Începutul filmului sfidează logica narativă și are mai degrabă ceva din sentimentul pe care ți l-ar da un vis, un fel de reprezentare a unei stări euforice și un hint pentru ce va urma. Un tânăr IT-ist (Domhnall Gleeson) câștigă o săptămână alături de șeful său la vila sa dintre stânci într-o zonă izolată unde nu calcă nici urșii. De ce ai vrea să câștigi așa ceva in the first place. Deus Oscar Isaac (șeful) e un hipster cu musculatură lucrată, ușor minion în comparație cu vizitatorul său și nu pare neapărat un creator de roboți și nici vreun geniu-schizoid ci un semi-alcoolic semi-doct. Rolul tânărului angajat este acela de a testa în secret o roboțică umanoidă jucată chiar neașteptat de bine de Alicia Vikander pe care o știți probabil din A Royal Affair. Twist slăbuț, dialoguri reținute cu pretenții filosofice, atmosferă nesigură, un film care îți creează un ușor disconfort și nu neapărat în sensul catartic. 

Tweet

Cuvintele sunt de prisos la TIFF

Cele mai bune filme recente în care tăcerea e uneori asurzitoare, iar emoțiile explodează în gesturi și imagini percutante vor fi reunite la Festivalul Internațional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie) în secțiunea tematică Cuvintele sunt de prisos/ Words are Very Unnecessary. Cu un titlu inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, secțiunea aduce 11 titluri care vor concura pentru premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film. Alte cinci filme vor fi proiectate în secțiunea Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, dedicată regizorilor care și-au adus primele filme la Cluj și care fac acum parte din familia TIFF.

Ideea acestei secţiuni mi-a fost dată de două filme de anul trecut, din care cuvintele lipsesc cu desăvârşire: Moebius, drama psiho-sexuală a lui Kim Ki-duk, proiectată la TIFF 2014, şi The Tribe, provocatorul debut ucrainean din selecţia TIFF 2015, a cărui acţiune e plasată în lumea surdo-muţilor. Titlul, inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, s-a impus de la sine, dar asta nu înseamnă că cele 11 filme sunt mute. M-au interesat - şi a fost o provocare să le găsesc - acele filme în care vorbele sunt de prisos şi care mizează totul pe forţa şi fluxul narativ al imaginilor, declară Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF. Teaser: http://youtu.be/CO3YUX6S0sg

Lista filmelor:

Days of Gray, SF post-apocaliptic în decor islandez, desprins parcă din catalogul videoclipurilor celor de la Sigur Rós; 

Test, povestea primului experiment nuclear din stepa sovietică; 

Nude Area, explorare de-o senzorialitate incendiară a etapelor parcurse de un cuplu îndrăgostit din Amsterdam; 

Brazilian Dream, un visceral documentar dadaist cu imagini de-un suprarealism amuțitor.

Labour of Love, film de debut premiat pentru regie la Veneția, 24 de ore din viața unui cuplu indian care lucrează în schimburi și nu ajunge să se încrucișeze; 

Ruined Love, deliranta operă punk filipineză în care se cântă foarte mult, dar în care protagoniștii poveștii de dragoste – un criminal și o prostituată – nu recurg la dialoguri. 

Corn Island, povestea unei insule plutitoare și a destinelor care reproduc ciclul vieții în natură;

Forever, un soi de Scurtă întâlnire între două suflete însingurate care merg zi de zi cu același tren, Dog Lady, în care o femeie a ales să trăiască la marginea societății, înconjurată de câini; 

Short Plays, omnibus – regizat, printre alții, de Gaspar Noé, Apichatpong Weerasethakul, Carlos Reygadas și Vincent Gallo – dedicat campionatului mondial de fotbal din Brazilia; 

Parabellum, o fabulă postmodernă despre sfârșitul lumii, în care un grup de argentinieni învață tehnici de supraviețuire într-un cantonament și-n care eroul nu scoate o vorbă.

Cinci dintre foștii concurenți la Trofeul Transilvania revin la Cluj într-o secțiune doar a lor, Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, aflată la a doua ediție. Cum competiția este dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, TIFF își propune să urmărească traiectoria celor pe care i-a descoperit.

Unul dintre ei este islandezul Dagur Kári, care a obținut Trofeul Transilvania 2003 pentru Nói albinói și Premiul Cinemagia 2005 pentru Dark Horse. Virgin Mountain, recent premiat la Tribeca Film Festival pentru Cel mai bun film, scenariu și actor, spune povestea unui bărbat care descoperă ce înseamnă să fii adult, la 43 de ani, atunci când se îndrăgostește pentru prima dată.

Chilianul Sebastián Silva, aflat la cel de-al șaselea lungmetraj, revine la TIFF cu Nasty Baby, câștigătorul Premiului Teddy la Berlinale, un film care provoacă granițele a ceea ce înseamnă să fii părinte. De la Cannes, din secțiunea Un Certain Regard, vine Amour fou, regizat de Jessica Hausner, în competiție la TIFF 2002 cu Lovely Rita, iar în 2005 cu Hotel. Acțiunea este plasată în 1810, în Berlin, și e inspirată de povestea adevărată a unui scriitor care decide să se sinucidă, dar nu singur. Miguel Cohan, câștigătorul Trofeului Transilvania și al premiului pentru scenariu în 2011, cu Sin Retorno, aduce Betibú, un thriller din Argentina în care o scriitoare de romane polițiste noir este rugată de un ziar să scrie despre „cazul anului”, pentru a acoperi de fapt dedesubturile întunecate ale crimei. Michael Noer - Cea mai bună interpretare la TIFF 2013, cu Nordvest; Cea mai bună imagine în 2010, pentru R - revine cu Key House Mirror, o dramă de familie în care o căsnicie de peste 50 de ani este pusă la încercare.

Tweet

Aferim! - despre zgândărirea cu măiestrie a originilor

Aferim! este un film cu totul deosebit în peisajul cinematografic românesc actual. E poate exotic, cum spunea naiv unul dintre jurnaliștii veniți la vizionarea de presă, probabil la fel de exotic ca igiena țăranului român de la începutul secolului 19, probabil e la fel de exotic ca preconcepția noastră zaharisită despre țăranul român și a lui aureolă folcloric-duioasă-și-plină-de-dor. Cert e că filmul este cât se poate de conform cu o realitate care nu prea ne place. Povestea e mai mult despre țăranul anului 1835 decât despre țiganul anului 1835, care țăran nu e nicidecum un rotofei bucălat învârtind bucolic un fuior, îmbrăcat în straie filigranate și garnisite handmade de-ți vine să ghicești muzica sferelor și geometria spiritului neaoș întrânsele. Zapciul (un soi de încasator, administrator, subprefect) Constandin (interpretat minunat de Teodor Corban) împreună cu fiul său Ioniță (interpretat ușor șleampăt de tânărul cu chip de vampir energetic, Mihai Comănoiu, căruia i-am putut vedea mai bine trăsăturile la conferința de presă, căci filmul e cât se poate de parcimonios cu close-up-urile) hoinăresc călare și agale pe pajiști maiestoase precum Don Quijote și Sancho Panza în căutarea unui țigan fugit (Toma Cuzin) de pe moșia unui boier purtător de cușmă ostentativ de ridicolă. So far so western, pardon, eastern. 

În periplul lor se întâlnesc cu o serie de personaje edificatoare pentru structura poveștii cât și pentru realitatea epocii respective. O primă întâlnire este cea cu moartea, o femeie își duce bărbatul muribund într-o căruță către un loc cvasi-sfânt, un moment bergmanian (augmentat de imaginea alb-negru a filmului) însă presărat cu satiră specifică lui Radu Jude și flegme aferente însoțite de sudălmile personajelor. Dacă drumul celor doi ar fi o piramidă unde vârful este moartea, pot spune că următoarea întâlnire este o treaptă mai jos, cei doi intersectându-se cu un preot guraliv, incult, dar simpatic (interpretat efervescent de Alexandru Bindea) din gura căruia aflăm, prin prisma unui monolog savuros, că toate semințiile au câte un beteșug. Savuroase sunt majoritatea replicilor, păcat că nu le-am putut auzi cum se cuvine, poate sonorizarea de la Elvira Popescu e deplorabilă sau poate că filmul are o problemă la acest capitol. De fapt, principala problemă a filmului mi se pare utilizarea frecventă a cadrelor panoramice, a planului întreg și mai puțin a cadrelor restrânse care ne-ar fi permis să vedem îndeaproape personajele și eventualele detalii ale scenografiei chiar reușite. E frustrant faptul că nu poți distinge trăsăturile personajelor, ce-i drept postările de pe pagina de Facebook a filmului m-au cam păcălit și mi-au lăsat impresia că voi vedea portrete, că voi avea parte de un Rașomon neaoș, dar nu. Asta mi se pare cel mai mare minus al filmului, o suită de cadre restrânse ar fi făcut filmul memorabil.

Apoi mai am o problemă cu afișul, djangoiș, prea colorat și nepotrivit, mi s-ar fi părut mai potrivit un afis alb negru cu Toma Cuzin în prima plan cu capul ușor aplecat, legat de mâini și undeva în fundal zapciul și fiul său și ceva motive tradiționale, însă, dacă mă gândesc puțin, afișul se potrivește ca încadratură cu logica filmului, panoramic (știu, chiar am o problemă cu încadraturile filmului). Însă dincolo de aspectele tehnice, Aferim! este un film îndrăzneț, documentat, muncit, serios, un film care se străduiește să ne prezinte o realitate neîntinată de germenii fanteziei, care ne prezintă o Românie cum a fost, așa cum am moștenit-o, o Românie cu oameni supurând de prejudecăți, rasism, misoginism și prostie, dar asta nu înseamnă că Marea Britanie, spre exemplu, nu are sau nu a avut și dânsa răgăliile și uscăciunile ei. Un film de care nea Dimitrie Cantemir ar fi tare fălos. Acest adevăr e totuși prezentat în rama unui road movie presărat cu dialoguri savuroase, ironice (atât cât am putut desluși din ele), studiate, memorabile, așa cum sunt cele dintre țigan și zapciu despre muierea boierului care are bucurii la slugile sale. Râdem noi râdem, ne atașam de zapciu și de prizonierii săi, de țiganul matur, dar și varianta sa în miniatură (interpretat perfect de un puști carismatic) așa cum și personajele se atașează între ele, apare un fel de sindrom ștocolm-molcom, apare empatia, se trezește oleacă de opaiț al moralei pe jarul stins al dogmei timpului (apropo, cred că există un singur close-up în film și acela pe un foc în pădure deasupra căruia zapciul își jelește nenorocul, iar fiul său neînțelegând încă căutătura acestei lumi îl întreabă inocent: ce-ai bre?). Însă zapciul nu se poate opri din drum, nu poate fi un erou așa că își duce sarcina până la capăt și îl înapoiază pe țigan boierului, iar pedeapsa e dureroasă și nu e loc de iertăciune. Finalul îți dă acel sentiment de menghină, de presiune și tensiune, similar cu cele din Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră sau Film pentru prieteni.

Nelipsitul Șerban Pavlu

Pe cât de guraliv a fost zapciul pe tot parcursul drumului pe atât de tăcut este după ce îl predă pe țigan boierului, iar acesta este aprig pedepsit, în acest moment în sufletul zapciului se deșartă (deloc subtil) parcă toată înțelepciunea hamletian-cehoviană ce naște întrebarea: oare cum se vor vedea lucrurile aistea peste 200 de ani, adică acum, în zilele noastre. La astă întrebare retorică răspunde evident, filmul. Un film chiar inteligent făcut de un om la fel de inteligent, de efervescent, de documentat, de ironic, de incredibil de rațional și de obiectiv cum este Radu Jude, un om care, spre deosebire de majoritatea regizorilor noștri, nu se ferește să râdă cu stil în fața opinărilor evidente și să le-o taie celor care dau din gură doar ca să se afle în treabă (cei care au participat la conferința de presă de după vizionarea de presă pricep remarca). Aferim, Radu Jude!

PS: de consemnat frumoasa muzică a trupei Trei Parale pe care i-ați putut auzi zăngănind și în Kyra Kyralina) cu reminiscențe de la mai sus numitul Dimitrie Cantemir cât și prezența ritualică în același cadru a moromeților (Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc).

Tweet

White God (2014) - apocalipsa după Câine

White Dog începe cu o frumoasă secvență filmată în ralanti care ne prezintă o Budapestă cu iz postapocaliptic, nimic nu pare să miște pe străzi cu excepția unei fetițe (Lili) în pantofiori cu toc minuscul și hanorac (nepotrivirile vestimentare ne dau de înțeles că va urma un șir edificator de explicații) alergând pe bicicletă cu o trompetă în spate, fugărită de o haită de câini furioși. O imagine încârcată de poezie subtilă, în ciuda descrierii. Apoi ritmul poveștii devine unul normal, adică veridic, până la un punct. Filmul se poziționează undeva la granița dintre realitate și fabulă. Lili, stăpâna puberă a unui câine metis tare simpatic (un actor desăvârșit, de fapt doi actori desăvârșiți, căci au fost doi câini, Luke și Body premiați cu Palm dog la Cannes) este nevoită să locuiască pentru o perioadă de timp cu tatăl ursuz care nu agreează câinii, mai ales în propria locuință. În schimb se pare că nu-l deranjează să vadă zilnic la locul de muncă vaci secționate și măruntaie în cantități industriale pe care pune ștampila cu ok sau nu.

Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.

În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat. 

Din 20 februarie în cinematografe.

Tweet