miercuri, 10 august 2011

Ma mère

"You’re my mother and my love"



Adaptare după romanul postum al lui George Bataille (n-am citit, nu mă pronunț, dar am să-l caut), filmul mestecă deja uscatul stârv al lui Oedip, secătuit de atâtea reformulări, repuneri în pagină, dosiri după cortine fandosite, după atâtea subliminări, îmbucătățit ca Osiris, din mit în mit nah, ajuns la stadiul de redundanță, de ploscă golită în mijlocul unui sahel demitizat.



Louis Garrel îmbracă dezbracă grațios mitul stârvului oedipian, treptat, cum altfel dacă nu inițiatic, trecând prin trei puncte de climax în drumul său spre poala mă-sii, o poală sub care zace ca hidra thanatosul, nu erosul. Ezit să enumăr cele trei puncte de teamă să nu spoilăresc, dar damn slova mea nu se compară cu imaginea așa că le trec pe nesimțitelea în registru: o scenă de sex în public între fiu și o damă, sub ochii mamei, una sado-mistică între mamă și fiu, iar cea de pe urmă imagine frizează scandalosul: fiul-masturbator-în-fața-mamei-moarte. Cele trei scene constituie un lanț antitetic din punct de vedere al redării, dacă prima dintre ele e cât se poate de vizibilă nu numai privitorului de dincolo de ecran cât și trecătorului întâmplător, o scenă luminată, amuzantă într-o oarecare măsură,


următoarea scena de cilmax se dovedește a fi de un clarobscur supărător, sunetul înăbușit ia locul luminii, iar moartea însăși se identifică cu un astfel de sunet.


Cea de pe urmă scenă, demonstrativă să-i zic, nu m-a prea convins, ea exemplifică cu încăpățânare și aplomb un concept psihanalitic deja reificat încât această  întrupare devine mai palidă decât conceptul în sine. Restul, e un fel de liant (necesar), o amestecătură de cadre simbol cu realități palpabile, dificil de separat. Cu toate că s-a avut la îndemână libidoul, se simte tușa de finețe franțuzească (prejudecată sau nu), registrul mâzgos în care s-ar fi putut desfășura interacțiunile este înlocuit de o viziune picturală aproape, vecină cu rușinea de după căderea în păcat, o viziune cumva soră cu cea a lui Titian. 



Isabelle Huppert e fabuloasă, însă nu mai fabuloasă decât în Pianista.



Până la o, sper eu, posibilă adaptare după Elogiul mamei vitrege de Llosa mă mulțumesc și cu Ma mère :D


10 comentarii:

  1. Ah, Isabelle Huppert... in ce filme mai joaca... ;))

    RăspundețiȘtergere
  2. da, ea si cu charlotte rampling...eu sunt curioasa s-o vad in filmele ei din tinerete :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Am avut bucuria sa citesc si cartea si sa vad si filmul, e regizat cu mult profesionalism pacat ca nu are un sfarsit mai frumos... Daca eram regizor schimbam cu siguranta finalul... chiar daca ma indepartam de carte, acest film merita un final mai frumos.

    RăspundețiȘtergere
  4. pai finalul e parte din...crema :) survine logic in urma "demersului" ideologic freudist, lacanian etc
    am sa caut si eu cartea :)
    iar pentru mine asta e un final "frumos" :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Huppert e jos palaria, dar eu nu o inghit.O sa ma uit la film, desi nu cred ca ma tine stomacul (zilele astea) pentru "o scenă de sex în public între fiu și o damă, sub ochii mamei, una sado-mistică între mamă și fiu, iar cea de pe urmă imagine frizează scandalosul: fiul-masturbator-în-fața-mamei-moarte"

    RăspundețiȘtergere
  6. pai la ce face madame in pianista cred si eu ca n-o inghiti :)))

    RăspundețiȘtergere
  7. Pot sa-ti imprumut eu o carticica de Bataille, cred ca nu ti-ar displacea deloc ^_^

    RăspundețiȘtergere