miercuri, 28 septembrie 2011

Melancholia

Apocalipsa după Trier

După ce a ajuns pe buza prăpastiei ontologicului cu Antichristul, Trier își pune aripi hermesiene, își ia avânt în stratosferă și în suișul său pârjolitor nu dă peste bărbosul pantocrator în jilț de aur, nici peste hău ci peste o planetă-stavilă, peste un reper agnostic, dulce-neutru-distrugător căci planeta cu pricina pare prietenoasă așa cum spune unul dintre personaje, ea este un pericol deloc surprinzător rațiunii sau imaginației, este un pericol pe măsura omului. 



Odată ajuns în preajma ei, Trier se convertește stilistic, devine un meteor, însă constelația sa (a)morală,  steaua sacrificiului, martiriului au rămas fixe cam de la Breaking the waves încoace, dosite acum în penumbra unei frumuseți distrugătoare, malefice, a unui impact iminent, în clarobscurul unui rafinament și al unui umor oarecum atipice lui Trier. Convertirea regizorului danez nu este ca în cazul lui Malick una eminamente creștină, exemplară, evanghelică, descărnată de mundan și remodelată din țărâna simbolicului și din cartilajele memoriei universului, ci schisma lui Trier e tulburătoare la un nivel mult mai apropriat de om, de disperarea lui, de inadaptarea lui, de sfârșitul lui. Copacul lui Malick este un vlăstar, e începutul, e facerea, arbustul lui Trier luminează pustia, arde, e cel de pe urmă răcnet. Poate am să mă dedic mai încolo unei eventuale paralele între Tree of life și Melancholia. Pentru moment am să rămân la tripticul lui Trier. Ca de obicei nu lipsesc actele, paradigmele. Începutul filmului este o anticameră analogică, fantasmagorică, incredibil de frumoasă, de seducătoare, de apăsătoare, poate la fel de perturbatoare ca începutul Antichristului, același slo mo exacerbat, aceeași muzică mai mult decât simbiotică. 




Următoarele două încăperi, două femei, două surori, două capitole ale filmului fac trimiteri la această anticameră și ca un copil, privitorul, reface legăturile, puzzle-ul, dintre trăirile personajelor, aportul lor verbal și cadrele plastice din anticameră. Această întoarcere secvențială de la obiect la simbol pare a fi un fel de protest  în fața timpului, o amânare a impactului, omniprezența amenințării nu face decât să reînvie puterea simbolului, să accentueze inutilitatea formalismului, să scoată umanul din formol și din formal. Partea dedicată lui Justine/ Kirsten Dunst este tocmai această extracție din formal, acestă zvârcolire a incapacității de adaptare nu neaparat la societate, grupuri, situații ci la sarcofagul de umanitate pe care îl dorește societatea de la fiii săi. 



Pe cât de inadaptată este Justine la universul cotidian, la formalismul de dragul falsei coeziuni, pe atât de incredibil de adaptată este la sfârșitul Universului Umanității. Cel de-al doilea capitol îi este dedicat lui Claire/ Charlotte Gainsbourg o ființă atât de adaptată lumii create de om și atât de îngrozită, de neputincioasă, de avidă după vivid, un vivid de paie, conservând în permanență un formalism absurd. Cele două surori sunt cel de pe urmă exemplu arhisuficient al umanității, ultimele vlăstare, scena de final e de o forță și de o intensitate incredibile, iar finalul e de un catarsis cataleptic dublat fiind de muzica lui Wagner. 


Importanța conștientizării a ceea ce ESTE surclasează conștientizarea lui PENTRU CÂT TIMP. Din acest raport rezultă un adevăr aparent la îndemână, dar care refuză vehement internalizarea, conștientizarea, filmul reușește aproape fantastic să-l prindă, să-l surpindă, să dea mai departe aceast adevăr-djin. Filmele lui Trier sunt în mare parte construite masochist pe fundamentul conștientizării, se dă situația exemplară, se dă personajul cu potențial mesianic predipus la martiriu postmodern, se dă focul purificator, amorala e subînțeleasă sau oferită pe tipsie, învelită în staniol. 


Conștientizarea nimicniciei, a paradoxului dintre efemeritatea trupului și eternitatea sufletului iau aici proporții paradigmatice, Trier dovedește că este un om al timpului său. În astfel de vremuri, când mass media pute de închipuiți profeți post-nostradamici el vine cu cea mai frumoasă poveste apocaliptică, cu non-soluția, cu lunarul, cu lacunarul și cu preaplinul umanului, acest preaplin aflat mereu în căutarea formei.

Ps: mi-a plăcut să le văd din nou pe cele două șarlote (Charlotte Gainsbourg, Charlotte Rampling) în același film (au mai jucatără dimpreună în Lemming), Kirsten Dunst e o Ofelie desăvârșită, joacă superb deși mi-e teribil de antipatică. 



marți, 27 septembrie 2011

Contagion

Mi s-a părut a fi unul dintre cele mai seci filme pandemice din ultimii 20 de ani să zic, în ciuda siropului actoricesc edulcorat: Kate Winslet, Marion Cotillard, Gwyneth Paltrow, Jude Law, Matt Damon (pentru acest cvintet ar trebui rescris un Closer, Closer to the edge dacă e să rămân în sânul panextincției). N-aș vrea să blamez aiurea neputința dramatică a filmului neconcordantă celei a omului pus în fața virusului, a iminenței și imanenței, există totuși secvențe în care lăutricul explodează tragic, dar neconvigător îndrăznesc a spune. 


Ce-i drept sunt multe elementele ce nu ajută la o cristalizare serioasă a toposului, a situației, a pericolului, a jocului actoricesc în sine. Există porțiuni tern montate cu aspect de filmulețe corporatiste, de spoturi fade, asezonate cu o muzicalitate bizară la fel de mercantil-ofertantă. 


Filmul este aglomerat de virgule geografice și demografice, odată ce locația se mută din Hong Kong în Londra ecranul se injumătățește de text, informație care până la urmă nu va cântări prea mult la înțelegerea contextului, efectelor, câteva date estimative are orișicine la îndemână, exces s-a făcut și la nivel de font, textul abundă în fonturi inutile cu aspect rudimentar. Nici structura scenariului nu este tocmai una echilibrată, cazuistica e tipică: japonezii, franțuzoaica, blonda adulteră, doctorul, cercetătorul nerecunoscut, bloggerul, un babel ce se vrea a fi susținut omogen din toate unghiurile, dar care eșuează în actul său contorsionist. 


S-a considerat însă de bun augur ca acest echilibru să fie cumva restituit prin mișcarea demonstrativă din final care e ușor predictibilă, are aspect de fentă, de șustă circulară, de tușă revigorant necesară. Nu cred că s-a mers niciunde cu nicio ipoteză: nici cu neputința omului, nici cu cea a sistemului, a societății în fața inevitabilului, nici cu eventualul substrat reacționar, nici cu explicațiile logice, nici cu cele medicale, nici cu izul de wikileaks, nici cu umanitatea, nici cu vandalismul (au făcut-o alte filme înaintea ăstuia, poate cel mai reușit dintre ele Children of men), nici cu geopolitica, nici cu mass media, nici cu emoția, nici cu tragismul. Totul a rămas cumva suspendat, pierdut într-un organism leneș ca un virus latent, incubat, cuminte.  Poate greșesc, poate că filmul a vrut să spună ceva simplu prin metode la fel de simple și poate că nu asta era soluția. 



Atenție spoiler: n-o ratați totuși pe Gwyneth Paltrow...scalpată, apoi cadrul în care Marion mai că parcă ar fi Kate și pe Jude într-o porcărioară de costum protectiv.

luni, 26 septembrie 2011

Principii de viață

Un film la fel de simplu și uluitor ca o scamatorie reușită, cu scripeții dosiți bine după cortină. Aparent nu pare a ne fi prezentată decât o zi din viața unui om cumsecade, a unui om cu prințipii, Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov, nu mai poartă crucea unui șir lung de martiri, de personaje tragice, muribunde, personaje-stârv, lăzăresciene, îngropate și dezgropate necrofil de cinematograful românesc din ultimii ani, el este un personaj vivid, un sisif fericit, un om clepsidră, un om-vâltoare. 


El nu se leapădă însă de această cruce, și-o cosmetizează, Golgota sa devine un pavaj lustruit, un hall of fame  dâmbovițean, însă tragismul, destinul, agonia personajului sunt atât de proxime, atât de recognoscibile încât urmărind filmul ai impresia că te inghesuie un elefant al memoriei supurând de principii și nevoi, de amici, cunoștințe sufocante, înfofolite în aceeași pleură de bunăstare falsă. Vlad Ivanov interpretează primul rol principal din carieră după o serie de roluri așa zis secundare și o face impecabil, deși unele dintre replicile sale au un ușor iz de sitcom și în ciuda plasărilor voite sau nu de produse (asta e, am rămas cu mania advertisingului in cinema, apăi să fie domne brandul prezent în etichete, sticle sau conserve, dar nu în vorbe). Ambalajul fistichiu al unui soi de bunăstăre acceptabilă ascunde un personaj-produs al unei societăți consumeriste, al unei societăți ce suge la țâța deontologicului până o seacă de sens aducând-o la amorfism, abrutizare și absurdizare. 


La sfârșitul zilei omul nostru este o marotă, o extindere a unui eu impersonal, este o ieșire nefirească dintr-un sine-rămășiță. Un film tulburător ce-și ascunde voit cicatricile retorice, umorile, în scorburi de umor, tocmai pentru ca ele să fie numai întrezărite, conștientizate treptat, sistematic și mai apoi judecate. Demersul scenaristic poartă parcă pecetea unei astfel de demonstrații, a unei algebre a ontologicului, odată ce i se scad oamenii-variabile din ecuație sa cotodiană omul-ambalaj devine recalcitrant, universul său plastifiat se clatină, iar peste lacuna vizibilă el aplică un pansament de imprumut, rudimentar și evident nepotrivit situației. În cadrul conferinței post-vizionare la care am fost s-a tot pus a nu știu câta oară problema filmului românesc de consum, a filmului pentru public (el există, se cheamă Bună, ce faci, în fine) și de ce filmul românesc trebuie să conțină atâta vulgaritate verbală. 


Nu tocmai cele mai pârghie întrebări, cert e că în Principii de viață, acolo unde există așa zisa vulgaritate verbală ea are fie funcție comică, fie mimează sincer o realitate mai mult decât tangențială nouă. Este Principii de viață un film pentru public? Este în măsura în care scamatoria își ferește scripeții de vederile publicului sceptic, odată ce rotițele lor se văd după cortină, vaselina amară ce pune în mișcare mecanismul (sau acest gunoi cum bine spunea Vlad Ivanov, exorcizat printr-un act artistic, filmul) se prelinge pe scenă, înghite publicul și îl trimite acasă cu cerul gurii înăsprit de la atâta greață existențială. 

Și mulțumesc Parada film pentru tricou :) 




duminică, 25 septembrie 2011

The Isle

Puteți citi recenzia mea despre Insula lui Ki-duk Kim pe CineBlog. Cert e că mi-a plăcut mai mult decât mult elogiatul Spring, Summer, Fall, Winter...and Spring.

vineri, 23 septembrie 2011

Ce filme mai poate dubla Irina Margareta Nistor?

Ne-am adunatără oarecum nostalgic la șezătoare, ne-am amintit cum era pe vremea filmelor dublate de Irina Margareta Nistor și ne-am pus întrebarea: oare ce film ne-ar amuza sau ne-ar plăcea să auzim dublat de madama Margareta. Enjoy, lista rămâne deschisă.

Adina

Când am auzit-o întâiași dată pe doamna Margareta era vocea unui bărbat, dubla un polițist pare-mi-se, bineînțeles dubla tot filmul, dar m-a frapat puterea asexuată a vocii. Nu știu dacă a făcut asta, dar tare mi-ar plăcea să o aud dublând un dialog ontologic-metafizic-sartrian-escatologic-sexual marca Woody Allen, să zicem pentru început acesta:



Sesiune cinefila  cu dedicatie pentru  Doamna Irina Margareta Nistor ma bucur ca pot spune si eu doua vorbe; stiam cate ceva despre cine e vorba dar dupa o documentare mai amanuntita am descoperit un “trecut” de invidiat. La un moment dat am citit si un articol in care dumneaei nu era de accord cu dublarea filmelor pentru ca distruge din originalitatea filmului si nu numai… alta era situatia in anii comunismului …de vocea dumneai imi aduc aminte parca de acum 5-6 ani cand am dat de-o caseta veche cu Bruce Lee sau Van Damme ??, foarte ciudat asa dublat si cred ca era ceva la “moda” pe vremea aceea.
Sa trecem la filmul care l-as dori dublat: ”Up” sa fie o misiune mai usoara, nu exista atata dialog si la animatii is de acord cu dublarea desigur pentru cei mici care nu stiu citi…nu ma indoiesc ca nu s-ar descurca…


Marian

Vocea stimabilei doamne e inconfundabilă. Dacă stau şi caut prin amintiri imi aduc aminte de filme dublate cu ajutorul doamnei Nistor, dar din păcate doar atât. Pentru ca aveam doar câţiva anişori mi-e foarte greu să dau titluri exacte, sau să descriu o scenă anume. Însă, mi-ar plăcea să o aud pe doamnă dublând un film asiatic, un fim de Kim ki-Duk. Să aud cum se adaptează doamna la stilul lui ki-Duk, deseori dominat de o linişte apăsătoare, sau dacă mi se permite o mică răutate, să o aud dubând vocea lui Brad Pitt în Snatch.



Pai Good Bye Lenin!, pentru ca, datorita vocii, timbrului inconfundabil si manierismelor doamnei, efectul de „anii '80 in socialism” sa aiba impact mai mare, fie si numai pentru cei care au trait vremurile in care "se dadea video" pe ascuns, in boscheti, in statiunea Venus, cu aparatul video si televizorul puse in echilibru precar pe navete de bere, acolo unde am vazut Conan Barbarul si Hot Bubble Gum, traduse chiar de Irina Margareta Nistor. Sau, si mai bine, as adora s-o vad dubland Marfa si banii, ca sa ne scape de pagubosul „mah” din filmele romanesti contemporane. Da, mai bine.
 

irina margareta-nistor vocea copilariei mele, de la tv sau de la vhs; vocea calda si placuta facea ca filmele sa fie mult mai bune decat erau:))
mai tarziu vocei i s-au adaugat si un chip, cateva cronicute, etc! de madame irina, si implicit de aura care-o inconjura-cel putin in viziunea mea-, m-am rupt din momentul in care a ridicat in slavi un anume terminator 3-rise of the machines!
sa raspund la intrebare: nu stiu daca a facut-o, dar mie mi-ar placea sa o aud dubland "reservoir dogs"; daca nu tot filmul, macar inceputul-cunoscatorii stiu de ce!

irina-margareta-nistor

Sunt entuziasmat de această iniţiativă, fiindcă am trăit din plin acele vremuri cu circuite de casete VHS traduse de dânsa. Nostalgia asta m-a cuprins şi pe mine nu de mult, şi mi-am aşternut-o în cuvinte într-o scurtă postare (aici). Din păcate nu am găsit nici o secvenţă de film rip-uită din acea perioadă. Poate într-o bună zi se sinchiseşte vreun anume, să scoată la iveală ceva de genu. Unii ca mine, chiar ar aprecia din plin. Şi-un film "zis din prima" la care cre' că m-aş amuza copios să-l aud tradus de tanti, ar fi Donnie Brasco cu scene de genu: "it's a fugazi", "ya got a couple a fazooles!?", "forget about it", s.a.m.d.



Mda. M-am gândit eu ce m-am gândit și am avut o revelație. Aș vrea eu să o aud pe madam cum dublează actorii din Snatch, și mai ales pe Brad Pitt în rolul țiganului irlandez (parcă de pe acolo era). Sunt curioasă cum ar spune în românește "Do you like dăgz?", pe când în film nici vorbitorii de engleză nu au înțeles ce voia omulețul. Chiar aș vrea să văd cum fantastica, magnifica Nistor reușește să improvizeze replicile din acel film sau a altor filme regizate de Guy Ritchie.


Noi, cei care am avut placerea sa vedem filmele dublate de vocea minunata a Margaretei Nistor, avem o nostalgie aparte cand o auzim vorbind. Imi aduc aminte cu drag de vremurile in care aparusera centrele de inchirieri casete video. Cele care erau dublate de mai sus-numita doamna erau cele mai cautate.

Acum, vrem sa auzim vocile actorilor, care – unele dintre ele – fac parte din farmecul filmului. Daca ar fi totusi sa aleg unul dintre multele filme vazute de-a lungul timpului, as alege Avatar. Cred ca vocea Margaretei Nistor ar fi perfecta in acest caz. De ce? De ce nu? :)




Deși aș fi ales un film de Tarantino sau Scorsese pentru cantitatea de înjurături/ minut, Quills e mult mai rafinat și imaginativ în ceea ce privește descrierile lui De Sade. Aș vrea s-o aud pe zambilă dublând Quills cu același ton pe care-l folosește și maestrul Geoffrey Rush.

În pasaje cum sunt cele expuse mai jos:

Conversation, like certain portions of the anatomy, always runs more smoothly when lubricated.

Sign it quickly, then you can ravish me again on the linens for which he so dearly paid.
And then, I beg you, on the bearskin rug in his study. And finally, as a crowning gesture, we'll leave puddles of love on the Peruvian marble.

You've already stolen my heart... as well as another more prominent organ, south of the Equator.


Prepare yourself for the most impure tale ever to spring from the mind of man.  

His greast conquest was a woman six decades his senior, and a dozen years deceased. He made love with such vigor that it dislodged her bones, and yet he afforded her the highest compliment he afforded any woman.  

These chastity vows of yours. How strict are they? Suppose you only put it in her mouth?

Klausen

A, da !!! Irina Margareta Nistor …

Numele asta vine, catre generatia mea, cel putin, dintr-o alta lume. Transcede persoana si devine un simbol. Nu este vorba despre un om, in sine, ci despre ceea cu ce acest om s-a asociat, sfarsind prin a deveni parte integranta a ceea ce imi place sa denumesc “epoca VHS”. Aproape orice amintire despre un film vazut in perioada comunista vine la pachet cu timbrul vocii sale. Identific vocea sa cu Michael J Fox in “Back to the Future”cel mai bun film al copilariei mele comuniste, cu Freddy Krueger in “Nightmare on Elm Street”, primul film horror pe care l-am vazut, fara a intelege ca ar trebui sa imi fie frica, cu Chuck Norris in al treilea “Missing in Action” sau cu vocile lui Chase sau Aykroyd din uluitorea comedie “Spies Like Us”. Asta, ca sa spicuiesc cateva dintre amintirile copilariei ... Nu in ultima instanta, IMN inseamna vocea interzisa care razbatea prin usa inchisa de cenzura parintilor, in cazul unor filme care ar fi putut naste intrebari incuietoare :) …

Fara a putea declara ca sunt un fan sau ca am fost vreodata, respectul meu pentru personaj este absolut natural, macar pentru faptul ca a fost o vreme cand intre mine, un videorecorder Toshiba obtinut pe sub mana de la marinari si un film bun nu exista decat o bariera. Spulberata de catre aceasta voce … De aceea, o numesc, “the Godmother of all subtitles” . Cel putin, pentru cele in limba romana …

As vrea sa vad " Snatch." dublat de IMN ...

PS: mesaj pentru Tlon, probabil ai altă adresă de email or something :P așa că pentru următoarele sesiuni please email me și te adaug la...șezătoare :D 


joi, 22 septembrie 2011

Something for the boys

Vorbeam în postarea anterioară de Ki-duk Kim prestidigitatorul și de filmele sale "truc". Am văzut în sfârșit primul său film, Crocodile, despre care am să spun câte ceva cât de curând, momentan vă las cu un "truc" clasic :D

miercuri, 21 septembrie 2011

Real Fiction by Ki-duk Kim

Încerc să îl descopăr Ki-duk Kim cel tânăr, să văd de unde își ia raiul lumina vorba aia. Filmele lui Kim sunt adevărate trucuri tehnice, sunt minimaliste ca expunere, ca spațialitate, sunt atemporale, dar cumulul de simboluri la care fac apel și nu atât simbolurile, cât simbioza lor perfect naturală cu cotidianul sunt opera unui prestidigitator talentat. Omul e centrul metafizicii filosofiei lui Kim, omul este mai apoi decojit deontologic și pentru că rămâne în goliciunea edenică Kim îi pune un cojoc pe dânsul, unul amoral, un substitut atât de în tendințe cu garderobul vieții cotidiene încât mai să se confunde cu acesta. 


Această alter-deontologie atât de natural expusă și mai apoi internalizată de privitorul câtuși de puțin permisiv este tocmai trucul menționat anterior. Filmele sale mai cunoscute Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring sau 3 Iron sunt intrucâtva minimaliste, însă această doză de schematism pălește sub hipnoza epicului și sub aburii bahici ai amoralității emanați de personaje. Care personaje sunt la rându-le entități-schemă în dermul cărora Kim scrijelește cu acuitate onduleuri ontologice, spirale, spirale ale tăcerii dacă e să iau în considerare mutismul multora dintre ele. Real Fiction se incadrează în același schematism amoral, personajul este un bad guy patologic, însă acțiunile sale sunt scuzate de metatext, de context, de scenariu, există acolo și o scuză psihanalitică materializată alegoric, sadic. Personajul, portretistul stradal pleacă în căutarea circulară a alter ego-ului, 



se întâlnește cu el, îi preia vindicativ misiunea, refulările, iar fiecare loc în care își face simțită prezența devine un topos predispus la măcel. 



Această apariție metodică, episodică, bruscă și întrucâtva comică a personajului împrumută ceva din teatru, matrioșca e multiplă, avem film în teatru, teatru în film și film în film. 



Kim pare să se joace de-a demiurgul regizoral, de obicei coboară mesianic printre personaje, le pune o mână pe frunte și le resetează ca un inițiat în magnetismului animal. Câteva conotații absolut anacronice și difazice cu filmul: Lynch și Written-Stranger than fiction. So, următorul va fi primul film al lui Kim, Crocodile. 

Life in a day

Life in a day este un fel însăilare marca youtube, un Decameron vivid, minimalist, simplu și energetic. Franjurile de viață deșirate pluricultural  surprind momente cotidiene, comice, dramatice sau chiar tragisme din viața unor oameni cât se poate de obișnuiți, dar al căror derm și anima constituie părți distincte dintr-un mozaic: o zi din viața unui australian nu se aseamănă prin nimic cu cea a unui brazilian să zicem, asta pentru că evident capsula, contextul, condițiile de viețuire, trai și simțire diferă.


Cu toate acestea ceva îi leagă, probabil mult trâmbițata, dar atît de truista sintagmă a unității în diversitate, matricea stilistică a unei nații nu poate fi decât o reprezentare fractalică a mamei gheea, intregul se regăsește în toate părțile sale componente. Un alt atlas al acestei unități in diversitate, unul de factură tehnico-vizuală îl reprezintă omniprezența obolului, a unui element de legătură între fragmentele filmate handy, unul cât se poate de palpabil, o monedă ce merge din mână în mână, un fir roșu ce înșiruire mărgele versatile.


Montajul, selecția atâtor mărturii vizuale evocă trăsăturile sisifice ale echipei înșiruitoare de mărgele, un efort de apreciat, mai ales că rezultatul are cumva aspectul și structura unei rugi de mulțumire, unei plecăciuni laice, mediată de memoria camerei video, fie că este vorba de o cameră profesionistă sau de una rudimentară efectul este același, energia, vivacitatea uneori agonizantă a lui hic et nunc transpare dincolo de mișacrea browniană, dincolo de celuloid și îți aduce mai aproape lumea de lângă tine.

luni, 19 septembrie 2011

3 Idiots

Nu știu de unde provine aceast pantagruelism, această cronofobie a cinematografului indian, această cursă cantitativă de a filma continuu, n-aș vrea să iau sărăcia drept reper și să spun că cinematografia indiană este cumva un factor compensator realității sociale, o uzină de vise funcțională, colorată, înzorzonată, vie, însă pare o explicație empirică, rudimentară plauzibilă. Se spune că indienii ar face cam un film pe zi, cu așa aplomb, cu așa putere de muncă, cu așa forță creativă că până la urmă a inventa o melodramă intortocheată pe zi e totuși rezultatul unei sforțări creative, apoi vin muzica, dansul, care la rându-le necesită creativitate, cu așa variabile la îndemână filmul indian a cam rămas același, supurând de aceeași lacrimogenitate avidă, spectatorul e proțăpit în fața aceluiași ecran vacumm de batiste, persistă același masochism-optimist, succesiunea dintre o secvență cântată cu patos și una surghiunită pe altarul chinului prelungit, ruda mai nesătulă a morții, nu poate fi decât o baleiere masochist-optismită, o oglindă augmentată, ușor deformată a vieții cotidiene. 


Filmul de față figurează pe imdb undeva după nota 8, lucru ce evident atrage atenția. Deși este filmat și montat destul de profi, pe alocuri bombastic de bine aranjat, el este totuși un film ce respectă cutuma, baleierea mai sus menționată. Nu are ce-i drept trăsăturile neglijente ale unui film lucrat într-o zi, se vede treaba că e muncit, subiectul incearcă să o ia pe o potecă neutră, trei studenți, viitori ingineri o apucă pe poteca asta, numa că povestea lor se abate de la drum și este învăluită de iele și nimfe stilistice, cu belciuge în nas și sariuri franjurate ca niște corzi de alăută ce îngână ode. Ponțialul umoristic e sugrumat de aceleași sariuri până ce îi gâlgâie lacrimile cartarsisului, însă el se remarcă timid.


Am sperat că voi vedea o comedie indiană eludată de scheletul cretacic al unei întregi tradiții ritualice, dar imediat ce se întrezărește oleacă de abatere apare de după colț un glas pantocrator, o voce cu ceva abilități hipnotico-sonore ce acaparează și temperează. 


Mi-e greu să înțeleg repetitivitatea acestui tribut, acestei rugi filmice, acestui ritual, o paradigmă filmică căreia nu am ajuns să îi cunosc firidele hibride. Așa că ar cam trebui să pornesc în căutarea cireșărească a lor, un search indian independent movies nu mi-ar strica. 

Curent recurent: The wayward cloud, 3 Idiots și Singin in the rain