500 days of summer

Sincer, m-au cam luat prin surprindere cele 500 de zile cu Summer. Mă aşteptam să văd o comedioară romantică stereotipă până la lacrimi însă am dat peste un film inteligent construit, supurând de fluide realiste, vitaliste, nonconformiste, aş îndrăzni să spun, pe alocuri, beauvoriste. Suntem anunţaţi dintr-un început de către vocea narativă cum că nu am avea de a face cu un love story, însă el există cel puţin unilateral. Personaje descartiene ce răstoarnă aşteptările societale, raţiunea făcându-şi cuib în sânul feminităţii cocoloşită fiind sub aripa sentimentalist-conservatoare de această dată a masculinuilui. Scene de o frumuseţe tangibilă (spre exmplul ecranul split-uit în expectation-reality), elemente simbolice precum redarea materială a unui tablou de Magritte (vezi pălăria şi mărul verde din camera lui Summer, o tranfigurare a picturii The Son of Man), mesaje dicton (bon chat, bon rat), sketch-uri vii şi muzică excelentă, omogenizată (Regina Spektor, The Smiths sau Feist). Pentru cei care cred în dragostea veşnică şi infailibilul jumătăţii...în cinstea îngenuncherii acestei credinţe pe altarul randomizării!

Tweet

Let the right one in

Urmând blood line-ul rămas de la Thirst am ajuns până în Suedia unde se pare că poveştile cu vampiri au acelşi halo realist. De această dată avem de-a face cu o puberă vampiră al cărei tată, evident un părinte responsabil, îi procură hrana de care are atâta nevoie într-un mic orăşel liniştit, însă neavând talente înnăscute de serial killer urmele rămân, iar într-un loc în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea suspiciunea faţă de noii veniţi se naşte... prematur. Punctul rezistenţă este reprezentat de relaţia dintre fătucă şi puştiul vecin, batjocura permanenta a colegilor de şcoală, dar care le dă o lecţie odată ce deprinde cate ceva din skill-urile puberei fără să devină şi el deopotrivă cu natura ei, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în filmele de gen. Scena de final senzaţională.

Tweet

The holy mountain-"You are excrement. You can change yourself into gold."

Cred că tocmai am vizionat cel mai ciudat film de până acum. Sunt încă năucă aşa că micul elogiu ce urmează să i-l aduc s-ar putea să fie cam şleampăt. Alejandro Jodorowsky (un fel de Terry Gilliam optzecist, ceva mai înverşunat şi mai puţin umoristico-cartoonist) regizează prin 73 The Holy mountain (de existenţa căruia am aflat, recunosc, practicând un soi de filistinism educat, dând un search pe imdb pe principiul similitudinii cu Taxidermia) o peliculă care pare a portretiza pe deandoaselea şi dindărat periplul christic, cadrul poveştii fiind unul foarte fluid făcându-se uşor trecerea de la alchimie, la cabală, templierisme, atavisme, hiroshinisme, avantgardisme, postmodernisme. Iată câteva exemple sper eu edificatoare: un fel de Iisus alocal este reprodus în multe exemplare plastifiate, poartă drept cruce un pitic negru mutilat, ia parte la procesiuni ciudate precum: desfăşurarea unui război miniatural între broaşte şi şopârle echipate cu armură, răni din care ies păsări, culori, flori sau moluşte, metofore în mare parte specifice perioadei hippie. Iisus (echipat cu o pereche de chiloţi tanga) este ancorat la propriu de un alchimist(gen tipul ăla sur din Mortal Combat dacă mai ţineţi minte) într-un turn unde cunoaşte minţi luminate (puternic stereotipizate...pe dos conform principiului femeile sunt de pe marte, bărbaţii de pe venus) antrenate să devină nemuritori şi să excaladeze un munte căci acolo îi stă bine unui ascet să vieţuiască. De admirat cum s-a reuşit concatenarea atât de multor imagini menite poate să ne scoată ochii maniei înnăscute pe care o avem când vine vorba de interpretarea creştinismului. Spre final filmul se îndepărtează de acest scop aşa cum se îndepărtează şi camera la îndemnul unuia dintre personaje ce rosteşte zoom back şi ne îndeamnă să coborâm cu picioarele pe pământ, unde viaţa parcă e mai autentică. Cateva dovezi vizuale:

Tweet

Korean cinema

În ultimul timp mi-a propus să văd cât mai multe producţii coreene. De ce? Pentru că oamenii ăia mănâncă rolă de film pe post de noodles, nu sunt atât de agnostici şi suprarealişti precum vecinii lor niponi, însă emană un suflu de viaţă adevărată, incisivă, situandu-se totodată în rama artistică, la loc de cinste. O sa încep cu o comedioară romantică savuroasă, My sassy girl-2001, deloc diabetică aşa cum ne virusează de obicei holiudu, un serendipity realist, unde coincidenţa este cît se poate de veridică, personaje trăznite, dar uşor de identificat printre muritori, dacă ştii unde să-ţi îndrepţi monoclul. Cică există şi o variantă americană a filmului, mă feresc să dau nas în nas cu ea, cel mai probabil povestea a fost anchilozată de sfinţenia lor stereotipurile aducătoare de mană cerească şi popcorn diluvian. Următoarea pe listă Memories of murder-2003, povestea unui serial killer greu de depistat, din nou abordarea n-are nimic de-a face cu fantasme şi diabolisme de genul Seven sau Zodiac, ci ne este prezentată latura deloc justiţiară a poliţiei coreene provinciale care fabrică dovezi, care recurge la tortură în sprijinul fabricării acestora, justificabile teoretic atunci când nici ştiinţa, nici intuţia nu mai dau roade. Cam din aceeaşi oală a neputinţei face parte şi The Chaser-2008, un film alert, violent şi în egală măsură amuzant.O sa mă opresc la povestea dementă a doi vampiri,Thirst-2009, aşa cum alde Twilight n-ar avea şanse să fie vreodată, nu mi-aş fi imaginat că un asemenea subiect poate dispune de un aşa grad ridicat de seriozitate, chiar si de poezie în stare pură pe alocuri, ceva atmosferă dostoievskiană, dramatism şi sadism dozate atent, tocmai acest dozaj cred că le lipseşte americanilor care amestecă lucrurile doar doar o ieşi vreun pui scremut de blockbuster. Bravo măi dragă coreenilor!

Tweet