miercuri, 20 mai 2015

Cuvintele sunt de prisos la TIFF

Cele mai bune filme recente în care tăcerea e uneori asurzitoare, iar emoțiile explodează în gesturi și imagini percutante vor fi reunite la Festivalul Internațional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie) în secțiunea tematică Cuvintele sunt de prisos/ Words are Very Unnecessary. Cu un titlu inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, secțiunea aduce 11 titluri care vor concura pentru premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film. Alte cinci filme vor fi proiectate în secțiunea Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, dedicată regizorilor care și-au adus primele filme la Cluj și care fac acum parte din familia TIFF.


Ideea acestei secţiuni mi-a fost dată de două filme de anul trecut, din care cuvintele lipsesc cu desăvârşire: Moebius, drama psiho-sexuală a lui Kim Ki-duk, proiectată la TIFF 2014, şi The Tribe, provocatorul debut ucrainean din selecţia TIFF 2015, a cărui acţiune e plasată în lumea surdo-muţilor. Titlul, inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, s-a impus de la sine, dar asta nu înseamnă că cele 11 filme sunt mute. M-au interesat - şi a fost o provocare să le găsesc - acele filme în care vorbele sunt de prisos şi care mizează totul pe forţa şi fluxul narativ al imaginilor, declară Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF. Teaser: http://youtu.be/CO3YUX6S0sg

Lista filmelor:

Days of Gray, SF post-apocaliptic în decor islandez, desprins parcă din catalogul videoclipurilor celor de la Sigur Rós; 
Test, povestea primului experiment nuclear din stepa sovietică; 
Nude Area, explorare de-o senzorialitate incendiară a etapelor parcurse de un cuplu îndrăgostit din Amsterdam; 
Brazilian Dream, un visceral documentar dadaist cu imagini de-un suprarealism amuțitor.
Labour of Love, film de debut premiat pentru regie la Veneția, 24 de ore din viața unui cuplu indian care lucrează în schimburi și nu ajunge să se încrucișeze; 


Ruined Love, deliranta operă punk filipineză în care se cântă foarte mult, dar în care protagoniștii poveștii de dragoste – un criminal și o prostituată – nu recurg la dialoguri. 
Corn Island, povestea unei insule plutitoare și a destinelor care reproduc ciclul vieții în natură;



Forever, un soi de Scurtă întâlnire între două suflete însingurate care merg zi de zi cu același tren, Dog Lady, în care o femeie a ales să trăiască la marginea societății, înconjurată de câini; 
Short Plays, omnibus – regizat, printre alții, de Gaspar Noé, Apichatpong Weerasethakul, Carlos Reygadas și Vincent Gallo – dedicat campionatului mondial de fotbal din Brazilia; 
Parabellum, o fabulă postmodernă despre sfârșitul lumii, în care un grup de argentinieni învață tehnici de supraviețuire într-un cantonament și-n care eroul nu scoate o vorbă.



Cinci dintre foștii concurenți la Trofeul Transilvania revin la Cluj într-o secțiune doar a lor, Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, aflată la a doua ediție. Cum competiția este dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, TIFF își propune să urmărească traiectoria celor pe care i-a descoperit.
Unul dintre ei este islandezul Dagur Kári, care a obținut Trofeul Transilvania 2003 pentru Nói albinói și Premiul Cinemagia 2005 pentru Dark Horse. Virgin Mountain, recent premiat la Tribeca Film Festival pentru Cel mai bun film, scenariu și actor, spune povestea unui bărbat care descoperă ce înseamnă să fii adult, la 43 de ani, atunci când se îndrăgostește pentru prima dată.



Chilianul Sebastián Silva, aflat la cel de-al șaselea lungmetraj, revine la TIFF cu Nasty Baby, câștigătorul Premiului Teddy la Berlinale, un film care provoacă granițele a ceea ce înseamnă să fii părinte. De la Cannes, din secțiunea Un Certain Regard, vine Amour fou, regizat de Jessica Hausner, în competiție la TIFF 2002 cu Lovely Rita, iar în 2005 cu Hotel. Acțiunea este plasată în 1810, în Berlin, și e inspirată de povestea adevărată a unui scriitor care decide să se sinucidă, dar nu singur. Miguel Cohan, câștigătorul Trofeului Transilvania și al premiului pentru scenariu în 2011, cu Sin Retorno, aduce Betibú, un thriller din Argentina în care o scriitoare de romane polițiste noir este rugată de un ziar să scrie despre „cazul anului”, pentru a acoperi de fapt dedesubturile întunecate ale crimei. Michael Noer - Cea mai bună interpretare la TIFF 2013, cu Nordvest; Cea mai bună imagine în 2010, pentru R - revine cu Key House Mirror, o dramă de familie în care o căsnicie de peste 50 de ani este pusă la încercare.

duminică, 17 mai 2015

Mad Max: Fury Road (2015) - postapocalipsa în pași de balet mecanic

La venerabila vârstă de 70 de ani, regizorul George Miller emană prin noul său film mai multă energie decât Michael Bay și Christopher Nolan la un loc (scuzați alăturarea ușor infamă). Iar dacă e să luam în considerare seria de piedici și vicisitudini care au stat în calea realizării acestui film ca o furtună de nisip (despre care puteți citi aici), filmul e un fel de miracol, o oază în mijlocul aridității de la Hollywood. Ce este realmente uimitor la acest film în comparație cu blockbuster-ul clasic e cursivitatea acțiunii și sentimentul că nu ești prostit din punct de vedere vizual sau cronologic (așa cum se întâmplă în primul Mad Max, spre exemplu). De multe ori unde e multă acțiune e și lipsă de racord, un pumn dat într-un cadru nu-și mai întâlnește adversarul în următorul cadru, iar mișcarea este de multe ori rezultatul montajului. 



În cazul lui Mad Max există o cursivitate aproape maniacală, iar chase-urile prin deșert au ceva dintr-o coregrafie minuțios gândită, dintr-un spectacol grandios care îți dă pe alocuri senzația de teatru-musical (paradoxal, dar deloc penibil). În prima jumătate de oră Tom Hardy (Max) e neașteptat de static, legat fiind, pe post de combustibil, la unul dintre vehiculele nebunești care populează deșertul realmente postapocaliptic, iar Charlize Theron și un grup de vestale desprinse parcă din reclamele la Pull & Bear sunt de fapt protagonistele. Începutul filmului este de-a dreptul frenetic, ca un shot de adrenalină, potențat fiind de ritmul succesiunii cadrelor, special modificat pentru a sugera tocmai ritmul diferit al unei lumi distopice care nu are cum să nu-ți pericliteze instinctele și capacitățile mentale. 



Dar ca în orice univers postapocaliptic există și un conducător cu alură de mântuitor, nu de alta, dar el controlează rezerva de apă, nu atât de malefic reprezentat (poate doar ca look) cu slăbiciuni pentru zeițe, lapte de mamă și salate, un venerabil conducător schizofrenic cu reminiscențe vikinge, dar care are identitate datorită armatei sale de tineri devotați, pregătiți oricând să se sacrifice în luptă numai de dragul de a ajunge în Valhalla. Un alt element foarte bine pus în valoare este muzica, coloana sonoră e încorporată de-a dreptul în lupte și chase-uri, o mașină special tunată găzduiește un chitarist absolut memorabil, toboșari și boxe ca în orice război care se respectă, de la cruciade încoace, iar ceea ce se aude e fenomenal. Lipsesc pulsiunile erotice, poate doar apropouri timide de...cereri de prietenie, nici nu se putea altfel mai ales că avem de-a face cu un Tom Hardy extrem de laconic și tulburat de memorii nefaste și o Charlize masculinizată și dedicată misiunii sale. Mi-a plăcut o imagine ce m-a dus cu gândul la opera lui Dali unde deșertul este laitmotiv chiar și atunci când se vrea a fi plajă.