luni, 24 mai 2010

JSA

Continui epopeea cinefilo-coreană si ajung inevitabil, aşa cum îi stă bine pelegrinului în drumul său iniţiatic, undeva la răscruce de drumuri, mai precis la graniţa a două culturi, două viziuni politice, două sisteme existenţiale distincte, de nord şi de sud, dar ale căror piese de joc (mai precis oamenii) sunt aceleaşi, preminent în cadrul acestui joc fiind umanismul şi dorinţa de fraternizare până la un punct însă, acolo unde linia de demarcaţie geografică coincide cu cea a conştiinţei prinsă în menghina orgoliului propriu. În JSA-Joint Security Area 4 soldaţi coreeni (2 sudişti şi 2 nordişti), graniceri, din plictiseală, curiozitate sau întâmplare ajung să schimbe de la mancare la muzică până la idei şi credinţe, însă tocmai la acest nivel apare falia, necondordanţa, semn că rădăcinile nu vor să-şi părăseacă ţarina, iar pe uşa din spate iese la lumină subconsţientul victimizant şi nu aşa oricum ci încărcat cu gloanţe. Uşor partizan şi cam fatalist, JSA nu e un film de război e mai mult un fel de ciuleandră coreană, unde obsesia e un patriotică.

PS: Un pic despre The Book of Eli.
Mă aşteptam să opresc filmul ăsta cam după primele 5 minute, spre surprinderea mea nu s-a întâmplat aşa pentru că reuşeste să fie amuzant pe alocuri, neavând nimic din autoironia lu' 'doişpe sau din dramatismul lui The Road. Memorabilă scena igienei personale elaborat efectuată de către domnul Danzel cu ajutorul unui şerveţel umed de la KFC (brandu' moare greu nene), in rest cât se poate de stereotip, spoială fotoşopuită sincity-ică, însă îndulcită de o leacă de muzică bună.

joi, 13 mai 2010

L'imaginaire de Jeunet

Jeunet, tatăl candidei Amelie se pare că îşi menţine în continuare sufletul jeune si ne întinde sub privirile impovărate de maturitate aparentă o paletă largă de jucărioare ingenioase ca un Moş Crăciun de celuloid; proaspăt scoase din cutie: Micmacs a tire-larigot (2009) si Delicatessen (1991), una mai minuţioasă decât cealaltă. Micmacs este o adunătură de antieroi (kick ass-ări cu flori pe ţeava puştii) simpatici, extrem de creativi, foarte bine creionaţi ce reuşesc să pună la zid doi mahări ai industriei armamentului prin metode proprii, comice şi mai presus de toate eco. Vezi cum mai jos. Ceva mai profund, Delicatessen exploatează tarele unei lumi distopice, postbelice şi înfometate, unde canibalismul este un ritual cotidian bine regizat, deloc imoral, dar mai presus de toate comic. Şi aici avem parte de personajele basorelief şi de ingeniozitatea miniaturală-obsesiv incântătoare a lui Jeunet, acest Parnassus al gramezilor de gunoaie.

duminică, 9 mai 2010

Kick Ass

Printre grămezi de proiecte, interminabila lucrare de licenţă, sindromul presesiune, job, pictat...cercei, abia de mai are curaj pandora (aia mitologică, nu aia camerono-voroneţiană) să-şi mai deschidă cutiuţa cinefilă în prezenţa mea, dar când o face îmi dă câte un pumn, de data asta la propriu. Kick ass mă aşteptam să fie comic şi atât, însă are o latură sadică, tarantinică, uimitoare, mă mir cum de nu are ataşată o bulină mare inchizitorială pentru că sângele ţăşneşte în draci în prezenţa şi din cauza minorilor cvasieroi care încasează pumni maturi (avis ONG-urilor inchinătoare la altarul protecţiei puberilor). Motorul existenţial şi retoric al acţiunii este unul ce cu siguranţă ne-a scurtcircuitat măcar ocazional şi nouă încregătura neuronală: într-o lume ce fantazează la eroi pansalvatori, de ce pare atât de imposibilă veridicitatea metamorfozei unuia dintre muritori în cevaman? În pelicula de faţă acest imposibil se materializează dând naştere unei comedii sarcastice pe mai multe planuri până la parodierea altor roluri de către proprii interpreţi, astfel că personajul jucat de Cage seamănă izbitor de mult cu cel din Matchstick Man, iar Mark Strong este parcă acelaşi din Rocknrolla. Încă un plus îl bifez în dreptul coloanei sonore.