marți, 29 ianuarie 2013

Lincoln (2012)

Așa cum s-a întâmplat și în alte dăți, Oscarul găzduiește anul acesta în multe dintre categoriile sale, două filme cu subiecte similare și abordări cât se poate de diferite: Django Unchained și Lincoln. Cele două filme par să fie puse într-un raport simpatic de expectations versus reality. Django este sclavul liber care reușește să se răzbune hilar și draconic dând un exemplu, pe când Lincoln este puterea care a făcut posibilă eliberarea sclavilor, ce-i drept prin tertipuri tipic politice salvate însă de bune intenții. Aș începe prin a spune că Lincoln nu arată tocmai ca un film în regia lui Steven Spielberg. De ce? Pentru că dacă ar fi arătat așa atunci filmul ar fi beneficiat de mult CGI chiar și atunci când nu ar fi fost cazul, de multe filtre și prelucrări ale imaginii. Filmul este plin însă de interioare, neglijent luminate pe alocuri, poate pentru a se induce ideea cum că adevăratul război pentru libertate și eliberare se poartă între pereți oficioși și pagini de semnături reținute. 


Rare sunt momentele în care exteriorul și lumina solară își fac loc în acest labirint de interioare și atunci parcă ieșirea la aer are un iz de falsitate în redare (momente în care pot spune sus și tare: da! asta e un film de Spielberg). Dar să las deoparte interioarele la fel de sufocante ca rochiile lui Sally Field (care o interpretează pe Mary Todd Lincoln, o soție la fel de melodramatică și de sâcâitoare ca operetele pe care le savurează nesățios) pentru a-l aborda timid pe Daniel Day-Lewis. El joacă un rol ce îi va aduce Oscarul mai mult ca sigur, dar care pe mine nu m-a convins pe de-a-ntregul și asta nu din cauza prestației actoricești care evident e una foarte bună, ci din cauza replicilor seci abundente, discursurilor lăbărțate și anecdotice încât se întâmplă de câteva ori să fie întrerupt, la modul hilar, de câte un personaj din vorbăria sa neadecvată contextului.  Apoi pe alocuri Daniel are alura unui vampir clasic, singuratic, foarte înalt, un pic cocoșat, îmbrăcat în frac și cu o frizură ușor haotică (teribil de amuzante imaginile din punctul meu de vedere).


Daniel e deja un actor manierist, își joacă rolurile cu mult talent și cu o profunzime de care nici măcar scenaristul nu e conștient. Intr-unul dintre discursurile sale anecdotic-semi-docte Lincoln trage concluzia că este fit pentru vremurile sale așa cum și Daniel este un actor al naibii de fit for this movie. Însă din trio-ul de trinomuri: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones și Joseph Gordon-Levitt, personajul lui Tommy este cel mai fresh, cel mai suprinzător și beneficiază de un set de replici simpatice și inteligente. La nivel de structură filmul imi pare destul de neomogen și inegal, avem lungi discuții entre les murs ce presupun seriozitate politică, seriozitate discursivă, aglomerări nominale, multe referințe la personalitățile, locurile și sintaxa vremurilor respective, iar pe de altă parte observăm cum unele secvențe sunt croite fix după schema de entertaining a Hollywood-ului.


De-a lungul filmului vedem cum Lincoln umblă nestingherit și popular oriunde se duce, nu este insoțit de gărzi mătăhăloase, oricine poate da buzna în biroul său, este un om extraodinar de abordabil, iar odată ce oferă liberatatea multora se întâmplă să fie și asasinat. Moartea lui vine ca un anunț sec, la fel de sec ca și anecdotele sale. Spre final, într-o trăsură, Lincoln discută cu soția despre cum va rămâne fiecare dintre ei în mintea americanilor, acesta este un moment ce pare să iasă din scenariu și să semene mai mult cu notițele de pe marginea acestuia. Acesta este un semn evident al respectului pe care americanii îl au față de propria istorie, o atitudine demnă de urmat.

vineri, 25 ianuarie 2013

Between "In the mood for love" and "The deep blue sea"

The deep blue sea (2011)

In the mood for love (2000)

The deep blue sea (2011)

In the mood for love (2000)

The deep blue sea (2011)

In the mood for love (2000)



joi, 24 ianuarie 2013

Les Misérables (2012) - exagerare cu cântec

Dacă Anna Karenina de anul trecut era o adaptare alternativă digerabilă, ferchezuită și postmodernizată cu măsură, nu pot spune însă același lucru despre mizerabilii lui Tom Hooper (regizorul lui The king's speech). Avem de-a face cu un musical lătăreț încărcat cu multe momente moarte, altele de-a dreptul mortuare, cu monologuri interminabile, cu jocuri actoricești expandate, exagerate, cu excepția prestației lui Hugh Jackman (Jean Valjean) care se dovedește a fi una profund implicată și veridică, spre deosebire de cea a lui Russell Crowe (Javert), manieristă și (paradoxal de) absentă. Anne Hathaway (Fantine) are un singur moment cu adevarat bun (acela din croitorie) restul fiind o expandare nefericită a unui sentiment și mai nefericit. La fel de exagerat mi se pare și numărul de nominalizări la Oscar, opt, precum și imensa notă de pe imdb. Filmul mai are și câteva lacune temporale care nu m-au determinat să mă atașez de personaje, lacune nefericit compensate de lamentări monologale repetitive. 


Există o serie de momente și dialoguri pe care nu mi le-aș fi dorit să le aud cântate, prezența acestora dau o notă involuntară de penibil scenelor cu pricina. Un element interesant mi se pare linia melodică individualizată ce revine fiecărui personaj, adică fiecare are partitura sa și vorba aceea, fiecare pasăre pe limba ei piere. Glasul personajului colectiv, al mulțimii, sună într-un anumit fel, vendetta lui Russell Crowe în alt fel și tot așa. Filmul beneficiază însă de câteva elemente de tehnică foarte bune: imaginea este foarte bună, experimentală pe alocuri, vedem multe filmări în diagonală și multe încadraturi aerate, mult spațiu liber în jurul personajelor (luft), așa cum am văzut și în precedentul The King's Speech, un spațiu ca o aureolă, un locșor unde personajele pot exploda...emoțional.


Montajul e de asemenea foarte bun, la fel și coloristica, la fel și versificația în engleză, ea e dozată bine, însă nu s-a ajuns la performanța de a crea melodii memorabile așa cum mi s-au părut cele din Sweeney Todd sau Chicago. Singurul moment antrenant este intrarea în scenă a Helenei Bonham Carter și a lui Sacha Baron Cohen care se pare că nu pot ieși din pielea propriilor personalități, Helena e la fel de burtoniană ca întotdeauna, iar lui Sacha îi revin bineînțeles cele mai bășcălioase replici (rețeta din Hugo merge și la...Victor Hugo). Momentul minimalist și teatral al revoluției franceze in nuce stă sub semnul interogativ: a fost sau n-a fost? e vorba mai degrabă de o coregrafie cromatică decât de un spirit revoluționar. Mi se pare un film nedozat, plin de emfază nu tocmai potrivită, dar ale cărui intenții stilistice sunt in principiu bune. 


sâmbătă, 19 ianuarie 2013

marți, 15 ianuarie 2013

All the bad guys eat good cakes

Christoph Waltz in Inglourious Basterds (2009)

Lee Byung Hun in A bittersweet life (2005)

luni, 14 ianuarie 2013

Radu Jude - despre film și hermeneutică

Într-un interviu acordat revistei Film Menu, Radu Jude (unul dintre regizorii mei preferați) punctează interesant câteva aspecte privitoare la interpretarea filmelor (sale) și la inutilitatea decriptării mesajelor acestora. Găsiți interviul integral aici.


Există un soi de obicei care poate să vină din școală – cum spune Susan Sontag – de a interpreta narațiunea unui film în sensul în care tu, ca spectator care practică această hermeneutică, încerci să găseşti tot timpul niște semne, niște simboluri care să trimită către altceva. Felul acesta de a descifra o operă de artă mi se pare tot mai neplăcut și tot mai limitativ. Mi se pare că cine practică chestia asta își limitează foarte mult din bucuria pe care ar putea-o resimți de la un film bun și limitează și accesul celorlalți, presupunând că interpretarea lui devine, să spunem, o cronică de film. Și atunci, singurul mod pe care l-am găsit de a merge împotriva acestei direcții a fost să plasez elemente narative, de scenografie ș.a.m.d., care să trimită în direcții contradictorii, în așa fel încât cine vrea să practice riguros această hermeneutică să fie puțin încurcat.

De aceea, mi-a plăcut foarte mult filmul lui Silviu Purcărete, „Undeva la Palilula”. E plin de lucruri care par să simbolizeze ceva, par să fie foarte căutate, dar care, prin aglomerare, nu duc nicăieri. Și atunci, filmul nu are realmente nicio semnificație și cred că e absolut imposibil să fie citit, pentru că elementele sale sunt incongruente. Păstrând proporțiile, asta mi-am dorit și eu să fac, încercând în același timp să obţin coerența unei povești.


Momentele amintite din „Toată lumea din familia noastră” au și această funcție. Ce înseamnă că fetița cântă alături de bunica ei? Mai devreme i-a cântat și lui taică-său. Lucrurile astea se pot interpreta dacă vrei, dar nu duc spre nicio direcție. La fel, există o secvență la final în care bodyguardul îi spune personajului principal: „Scoală-te, Lazăre, și umblă!”, ceea ce pare o replică înalt simbolică și care e, de fapt, un gag, o glumă – bună, proastă, nu știu.

duminică, 13 ianuarie 2013

Beasts of the Southern Wild (2012) - un debut sălbatic

Filmul putea la fel de bine să poarte numele unui alt film: Where the Wild things Are dacă e să mă raportez la stranietatea lucrurilor care se petrec în acest film și la importanța locului în care acestea se desfășoară, pe alocuri cele două filme chiar au ceva în comun: animale bizaroide supradimensionate și tranformările copilăriei. Beasts of the Southern Wild așa cum o indică și titlul este un film sălbatic mai ales din punct de vedere al structurii. El pare să nu dețină un fir narativ logic, cu atât mai puțin unul în răspăr. Toate momentele filmului sunt delimitate de lacune spațiale sau temporale care ne indică faptul că avem de-a face cu un altfel de film căruia trebuie să îi aplicăm diferit aparatul perceptiv. Nu îl pot încadra într-un gen anume așa cum abia de îi pot încadra întâmplările pe o axă cronologică sau într-o anumită arie geografică specifică.


Împrejurimile și împrejurările par post-apocaliptice, o mână de oameni încearcă să supraviețuiască pe o insulă inundabilă numită Bathtub și plină de rămășițe a ceea ce trebuiau să fie adăposturi. În egală măsură filmul poate reprezenta un fel de metaforă-protest la adresa unei civilizații îndepărtate și absurde, mâncătoare de...biscuiți cu gust de pui. Ultimul cadru al filmului pare a fi un marș de cucerire către această civilizație. Apoi filmul este și un cumul de experiențe ale unei fetițe de 6 ani, Hushpuppy pe numele ei. Poate haosul redării acestor experiențe și ușoara tentă freudistă a filmului se nasc pe fondul imaginarului, simțirii și percepției unei fetițe de numai 6 ani. Cât de clare pot fi lucrurile din jur la o așa vârstă, vocea sa din voice off emană însă o filosofie aparte, naturalistă și grăitoate, ea e de părere că viețuitoarele comunică prin bătăile propriilor inimi. Vocea ei din off este cea care pare să așeze lucurile, acele rămășițe despre care vorbește spre finalul filmului. Și tot spre final lucrurile par să sară din lac în puț, literalmente, Hushpuppy pare să facă o călătorie în trecutul presupus al mamei, cea care face focul să se aprindă și apa să fiarbă numai prin simpla ei prezență.  


Agonia și moartea tatălui sunt cele care construiesc din Hushpuppy un caracter puternic, atipic vârstei sale. Trăsăturile personajului fetiței, toposul rece și trist, precum și aura intrigantă a tatălui m-au dus cu gandul la Winter's Bone, film nominalizat la Oscar în 2010 la categorii similare cu Beasts of the Southern Wild. Granițele neclare dintre moarte și viață, trecut apropiat și prezent, între aici și acolo, permanenta senzație de suspendare într-o atmosferă nesigură fără vreo speranță vizibilă, păzită de un rău invizibil care pare că se ascunde în ape tulburi, toate mi-au dat senzația că văd un film de Terrence Malick pe pluta lui Aguirre. Beasts of the Southern Wild e un film greu de îmblânzit, un film care mi-a ridicat o sprânceană și un semn de întrebare.