Când scriam despre La vida de los peces începeam prin a-l cita pe Cinesseur și a spune că
trebuie să ai o certă experiență de viață pentru a putea îndrăzni să spui ceva
despre un film ca acela. Cred că același intro se aplică și aici. Conform
acestei zicale nu îndeplinesc chiar toate condițiile, dar îndrăznesc totuși să scriu.
Nu am urmărit de la început această trilogie
a iubirii, am tatonat-o și am amânat-o îndelung până când am reușit să o
urmăresc pe repede înainte. Dacă Before Sunrise și Before Sunset sunt niște
capsule indie cu conținut emoțional exprimat poate un pic stângaci, lucru ce
rimează până la urmă cu imaturitatea personajelor tinere de pe atunci, atunci
Before Midnight este inevitabil o capsulă a maturității cu coaja ceva mai
ronțăită de dinții hămesiți ai timpului, dar a cărei esență iese mai lesne
la suprafață cu un efect ceva mai intens.
În Before
Midnight continuitatea dialogului e uimitoare, ajutată fiind și de un montaj
frumos executat (unul dintre cele mai reușite montaje pe care le-am văzut),
apoi prospețimea dialogului se răspândește și în jurul lor, îi vedem
interacționând cu mai mulți oameni, e ca și cum cei doi și-ar exprima dorința
de a duce mai departe o trăire. Dacă în cele două filme precedente Julie Deply
îmi era mai pe plac, atât interpretarea cât și personajul, acum Ethan Hawke
este cel care mi-a transmis mai multă veridicitate, personajul lui Julie Deply
fiind încorsetat pe alocuri de manifestări feministe ușor exagerate care ies
cumva din cupola filmului.
Mă întreb cum ar fi arătat filmul în
regia lui Woody Allen, dialogurile ar fi fost probabil cu mult mai studiate și
mai intelectuale, mai pline de cuvânt și mai goale de trăire, însă regizorul Richard Linklater reușește să redea prin
imagini și actori bine distribuiți bună parte din bittersweetness-ul propriei
filosofii de viață (așa cum am văzut și în Waking Life) și ne prezintă ca pe o
pildă traiectoria nu tocmai facilă, dar frumoasă, a unei relații.