marți, 24 februarie 2015

The Theory of Everything (2015) - scurtă istorie a întregului

E imposibil să nu ne fi întâlnit cel puțin o dată în viețile noastre păgâne și semidocte cu Stephen Hawking. Fie pe 9gag, fie ne-a picat în mână scurta istorie a timpului sau și mai scurta istorie a sa, pe care mi-o amintesc din liceu ca fiind ilustrată și structurată în așa fel încât parcă îl parcurgeam pe Blaise Pascal, deci o lucrare user friendly în ciuda chestiilor complicate pe care le susține legat de găurile negre, începutul întregului aka universului, fizică cuantică și toate conexiunile complexe dintre acestea, greu de priceput în lipsa unor exemplificări plastice și anecdotice. Filmul nu zăbovește oricum pe făgașul cosmologiei, nici n-ar avea de ce, mai ales când ai un personaj atât de interesant de explorat și atât de plin de potențial din punct de vedere dramatic. Jocul actoricesc nu putea fi decât unul riscant, e dificil să-l joci pe Stephen Hawking de după boală (scleroză laterală amitrofică) și să nu cazi în derizoriu, însă Eddie Redmayne se descurcă aproape impecabil (drept pentru care a luat și Oscarul, atunci când m-am apucat de această cronică eram ferm convinsă că Michael Keaton va pune gheara pe statuetă). Eddie are o fizionomie perfectă pentru rol, un rol problematic ce necesită efort fizic serios. Efortul involuntar al fizicianului în viața reală de a-și folosi mușchii își regăsește corespondent în efortul voluntar al actorului de a nu-i folosi.


Mi-a plăcut faptul că filmul nu se stăduiește să te sensibilizeze cu fiecare cadru, deși ar fi putut să o facă la modul obscen, sunt două momente în care emoția spectatorului poate atinge culmi gaussiene (asta în funcție de sensibilitate fiecăruia, desigur), restul momentelor par să oglindească patinat realitatea. Studentul Hawking e îndrăgostit de univers și de Jane Wilde (față-freș-Felicity-Jones), o tânără cu ochi de căprioară, aparent îndoctrinată religios, dar inteligentă, pasionată de poezie spaniolă medievală corespondentul Keirei Knightley din The Imitation Game. Iubăreții vorbesc despre stele, timp, Tide și găuri negre. Apare boala, apare sacrificiul, apar copii, soluția și speranța. Și mai încolo apare și dumnezeu, că deh, orice minte luminată îl descoperă odată și odată, dar parcă tot nu se compară cu epifania omului de rând.


Filmul este presărat cu analogii frumușele între teoria complexă a găurii negre de la începutul universului și modul în care se învârte laptele în cafea sau felul în care arde văpaia focului din odaie. Paradoxal și ironic, Hawking pare să fie o reprezentare a propriilor teorii, ființa sa se reduce la un punct unitar între vorbire, simțire și gândire, toate acestea fiind canalizate spre un calculator menit să le traducă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Stephen Hawking este o personalitate remarcabilă cu un simț al umorului incredibil, lucru foarte bine subliniat în film. Mă mir însă că membrii academiei au dat un Oscar pentru scenariu adaptat constipatului The Imitation Game și nu lui The theory of everything. Anyway, pe lângă talentatul Eddie Redmayne trebuie musai să-l trecem în condică pe Harry Lloyd, un actor tare simpatic cu foarte mult potențial, probabil că l-ați văzut în Closer to the Moon sau Game of Thrones, iar din registrul regizorului James Marsh trebuie să vedeți neapărat Man on wire, tot o biografie, dar din categoria documentarului.


miercuri, 18 februarie 2015

White God (2014) - apocalipsa după Câine

White Dog începe cu o frumoasă secvență filmată în ralanti care ne prezintă o Budapestă cu iz postapocaliptic, nimic nu pare să miște pe străzi cu excepția unei fetițe (Lili) în pantofiori cu toc minuscul și hanorac (nepotrivirile vestimentare ne dau de înțeles că va urma un șir edificator de explicații) alergând pe bicicletă cu o trompetă în spate, fugărită de o haită de câini furioși. O imagine încârcată de poezie subtilă, în ciuda descrierii. Apoi ritmul poveștii devine unul normal, adică veridic, până la un punct. Filmul se poziționează undeva la granița dintre realitate și fabulă. Lili, stăpâna puberă a unui câine metis tare simpatic (un actor desăvârșit, de fapt doi actori desăvârșiți, căci au fost doi câini, Luke și Body premiați cu Palm dog la Cannes) este nevoită să locuiască pentru o perioadă de timp cu tatăl ursuz care nu agreează câinii, mai ales în propria locuință. În schimb se pare că nu-l deranjează să vadă zilnic la locul de muncă vaci secționate și măruntaie în cantități industriale pe care pune ștampila cu ok sau nu.


Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.



În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat. 

Din 20 februarie în cinematografe.




marți, 17 februarie 2015

Big Eyes (2015) - despre omul-kitsch și diurnul Burton

Cred că niciodată Tim Burton nu a fost atât de soft, de convențional și pare să piardă din vedere câteva lucruri, mai exact, pe sine. Cu excepția unei singure secvențe, cea de la market, în care toată lumea are ochii cât cepele (literalmente), nu găsesc chiar nimic din semnătura lui Burton așa cum nici artista Margaret Keane (Amy Adams) nu își regăsește semnătura pe tablourile sale ci pe cea a soțului său (Christoph Waltz), un escroc de zile mari, care ridică minciuna la rang de artă, mă rog, nici chiar atât de sus, dar la treapta kitsch-ului tot se oprește și zăbovește mult acolo. Christoph Waltz e un actor care îmi place, dar aici se dovedește a fi o alegere cât se poate de neinspirată. Avalanșa de grimase și rânjete, mișcările frenetice din mâini și dicția exacerbată nu pot ține loc de joc actoricesc. Christhop Waltz este întruchiparea Omului-kitsch, omul bun la toate, ajungând la un moment dat să fie avocat, inculpat și martor deopotrivă. 




secvența din market

Nu știu cât de potrivit ar fi fost Johnny Depp în acest rol, dar sigur ar fi ținut la un nivel decent trena weirdness-ului. Se pare că odată cu despărțirea de Helena Bonham Carter s-a retras și Depp, dar și doza de creepyness și creativitate a lui Burton. Privind lucrurile din această perspectivă, filmul poate părea o glumiță auto-referențială ușor macabră. Ah, n-am subliniat îngroșat plot-ul și poate nu v-ați prins, filmul se inspiră din realitate și spune povestea pictoriței Margaret Keane și a soțului său care îi fură identitatea, pretinde că lucrările ei ar fi ale lui, cu consimțământul ușor forțat al acesteia, într-o perioadă în care femeia era pusă la punct și la colț de televiziune, comunitate și preoți (evident). Însă hipersensibila și credula Margaret, interpretată de angelica-vată-pe-băț Amy Adams, deschide bine ochii la un moment dat și își ia revanșa într-un mod hilar, dar cu un corespondent veridic în realitate. Dincolo de acest Keane vs Keane filmul mai abordează și un aspect interesant, dar doar secvențial, acela al culturii de masă. În intro-ul filmului vedem cum unul dintre tablouri este multiplicat industrial și mai apoi cum altele sunt comercializate pe post de vederi sau felicitări.
Se pare că Tim Burton colecționează tablouri semnate de Margaret.

Margaret și Walter Keane



Arta e personală ne spune la un moment dat Margaret, deși pare să creadă acest lucru ea este nevoită să renunțe constant la arta sa pentru binele financiar al familiei. Întrebată de ce pictează ochii atât de mari Margaret povestește cum a avut la un moment dat o problemă cu auzul și pentru a înțelege ce spun alții era nevoită să se holbeze pentru a le pricepe vorbele și comportamentul. Mi se pare o povestioară destul de grăitoare pentru vremea respectivă (anii 50-60) în ceea ce privește statutul femeii, nevoită să asculte și să fie dependentă. În ochii personajelor pictate de Margaret, de obicei copii (adică ființe dependente, lipsite de autoritate sau autonomie, care nu se pot descurca singure) pare să se citească această tristețe a neputinței. Pe cât de melancolice le sunt privirile pe atât de colorată pare viața personajelor din film. Costumele vii, scenografia dulcoidă, locațiile exotice (Hawaii), prezența unui personaj secundar (Krysten Ritter) ce amintește de dichisul lui Audrey Hepburn fac din acest film unul dintre cele mai diurne ale lui Burton. 

Și ca să închei pe un ton jucăuș, se spune că ochii sunt oglinda sufletului, ei bine ochii din Beetlejuice par să-l reprezinte mai bine pe Tim Burton decât o fac cei din Big Eyes. 

Bonus, de ascultat soundtrack-ul Lanei del Rey. 

Beetlejuice

Tim and his Keane collection

vineri, 13 februarie 2015

Boyhood (2015) - o antologie de clipe frumoase

Nu te scalzi de două ori în același râu, ne spune Heraclit, parcă pe un ton prevăzător. Regăsim aceeași sintagmă și într-un cântecel pe care îl îngână laolaltă câteva personaje, printre care Mason (tânărul care a devenit actor sub ochii noștri, de-a lungul celor 12 ani de filmări, Ellar Coltrane) și tatăl său (Ethan Hawke, deja o constantă în filmele lui Richard Linklater) într-o atmosferă idilică, campestră și profund nostalgică. O secvență ce mi-a adus aminte de la tourbillon de la vie, cântecul bitter-sweet pe care îl interpretează Jeanne Moreau în Jules et Jim. Acest sentiment ireversibil al vieții este reluat și reîntregit la finalul filmului, unde, pe fundalul unui apus la fel de idilic, doi tineri care abia s-au cunoscut, împărtășesc idei semi-filosofice, dar pline de adevăr, despre însemnătatea clipei. 


Filmul este de o naturalețe incredibilă și asta deoarece este rezultatul unui efort considerabil, acela de a filma timp de 12 ani, cu pauze, evident, crâmpeie din copilăria unui băiețel care devine mai apoi adolescent. Nu e vorba de cinema verite, deși cam asta ar rezulta din spusele mele de mai sus (mea culpa) ci de o esențializare extrem de inspirată a unei perioade de timp, evitând eventualele tentații ale dramei și ale unui scenariu didacticist. Povestea decurge normal, natural, iar trecerile dintre perioade au loc aproape imperceptibil, nu suntem avertizați de semnale precum two years later ci momentele sunt parcurse așa cum ai parcurge un album de fotografii, adică cu emoție, amintindu-ți momentele frumoase, momentele care au însemnat ceva pentru tine. Dar filmul nu surprinde neapărat momentele frumoase din viața acestui tânăr, suntem martorii mutărilor frecvente pe care mama tânărului Mason (interpretată excelent de Patricia Arquette) este nevoită să le facă deoarece are nenorocul să aleagă mai tot timpul the wrong guys, de asemenea asistăm la decepțiile în dragoste sau la nelipsitele momente de retorică existențială ale adolescentului Mason. Însă toate acestea sunt prezentate într-o lumină pozitivă, sau poate nu neapărat pozitivă, cât blândă, caldă ca o atingere maternă, iar deasupra lor nu planează răsturnări neașteptate de situație sau accente dramatice, ci se încearcă menținerea pe cât posibil a unei stări naturale a (imaginii) vieții. Ca și cum am fi martorii unei vieți realmente trăite, dar, desigur, în limitele unei convenții estetice și narative. Ritmul filmului este foarte bine calibrat în ciuda celor două ore și patruzeci de minute. Subiectul și atmosfera se află cumva la antipodul seriei Before, copilăria lipsită de complicații majore n-are aparent nimic de-a face cu complexitatea relației dintre Jesse și Celine, însă micul Mason pare să fie viitorul Jesse. 


Boyhood este atât o antologie de clipe frumoase cât și o antologie muzicală (cât și una de frizuri, fie vorba între noi), momentele copilăriei celor doi frați, Mason și Sam (interpretată chiar de fiica regizorului), sunt marcate de melodii foarte bine ancorate în epoca pe care o reprezintă, de la Britney Spears la The Black Keys. Mai mult decât atât, utilizarea frecventă a muzicii poate reprezenta și un substitut pentru un tată-muzician-aspirant care nu își poate petrece prea mult timp cu propriii copii. N-aș putea să-l numesc drept un tată absent căci filmul nu-ți dă totuși această impresie, deoarece personalitatea lui surclasează faptul că nu poate fi prea mult prin preajmă. Mai mult decât atât tatăl îi dăruiește lui Mason un album personalizat cu muzica celor de la The Beatles, descriindu-i pasionant membrii trupei, aproape cu religiozitate, explicând că ascultându-i separat, muzica lor sună chiar mai bine, lucru ce pare să oglindească relația tată-fiu, separați, dar împreună. Ca și în cazul lui Before Midnight, Richard Linklater a reușit să mă emoționeze și să nu îmi pese de momentele în care focusul nu-i așa cum ar trebui. Rareori se întâmplă ca un regizor să surprindă viața într-o manieră atât de naturală, de umană și de personală. Negreșit, Linklater, este încarnarea expresiei stop and smell the flowers. 

luni, 9 februarie 2015

The Imitation Game (2015) - jocul foarte precis al sorții

Mă așteptam să văd o reprezentare ceva mai eclatantă și mai siropoasă a subiectului, dar nu s-a întâmplat așa, probabil voi fi inundată de sirop și emoție (nu că mi-aș dori neapărat asta) la The Theory of Everything, alt film despre alt geniu cu probleme. The Imitation Game este o reprezentare destul de convențională și de șlefuită a unor fapte istorice destul de importante și de bine dosite sub preșul timpului, până acum (lucru valabil pentru profani). Aflăm că cel de-al doilea război mondial a fost câștigat în mare parte pe baza decriptării mesajelor germane de către o mână eterogenă de minți luminate avându-l în frunte pe Alan Turing (interpretat just fit de către Benedict Cumberbatch). Deși se bazează pe fapte cât se poate de reale, filmul pare să extragă poezia din viață și să tragă de ea până ajunge să o muleze pe structura tipică de scenariu hollywoodian, pierzându-și astfel rima, ritmul și figurile de stil. Probabil că altfel nici n-avea cum să se întâmple.




Imaginile de război, puține la număr, sunt edulcorate și respectă dumnezeiște regulile fotografiei, filmul are și o coloratură foarte frumoasă, precum și o muzică excelentă compusă de maître Alexandre Desplat. Însă toate aceste elemente îți dau senzația de film făcut ca la carte, după un anumit set de reguli, mi-ar fi plăcut să văd pusă în acțiune ceva mai multă imaginație căci vorba aia, oamenii la care te aștepți mai puțin fac lucruri de neimaginat, o frază laitmotiv a filmului. Însă până la urmă avem de-a face cu un film curățel, decent, despre un personaj indecent, bine executat sub regia norvegianului Morten Tyldum care a făcut și Headhunters, cu un Bendict Cumberbatch în plină forță, ceva mai puțin afectat și mai puțin nesuferit decât în Sherlock Holmes, dar nu departe de trunchiul newtonian din care cad mere prolifice aka roluri de genii sociopate, cu o Keira Knightley căreia, la fel, îi lipsește doza specifică de afectare și grimasele cu care ne-a obișnuit pavlovian. Între cei doi (și nu numai) există constant jocuri de cuvinte care ne arată cum dialogurile cotidiene sunt adevărate enigme pentru care ai nevoie de decodoare.



Povestea este spusă dintr-o perspectivă narativ-psihanalitică și auto-analitică în sensul că Alan Turing transformă ceea ce ar fi trebuit să fie un interogatoriu într-o confesiune. Încă de la începutul filmului Alan se adresează în egală măsură și audienței strecurând în substratul poveștii și cumva în avans, propria homosexualitate. Aceste inclinații erau aspru și legal pedepsite la acea vreme. Tocmai din cauza acestei condiții am dat și titlul articolului jocul foarte precis al sorții. Secvențele din copilăria lui Alan sunt puse într-un evantai explicativ cu procesul invenției mașinăriei complexe care avea să devină mai apoi computer-ul așa cum îl știm noi astăzi. Toate evenimentele din trecutul său, fie îndepărtat sau apropiat, creionează precis un fel de schiță, scheletul unei mașinării a sorții. Micul și inteligentul Alan crește într-un orfelinat și este frecvent persecutat de colegii mai puțin înzestrați, însă învață că violența are sens numai dacă produce satisfacție și găsește astfel în pasivitate propria metodă de apărate. Universul său solitar capătă sens atunci când îl întâlnește pe Christopher, un tânăr care îl înțelege, îl admiră și îl inițiază în știința codurilor și pentru care începe să simtă mai mult decât colegialitate sau prietenie. Stați liniștiți căci nu veți fi violați vizual de exemple concrete, filmul este cât se poate de asexuat în această privință. Sunt punctate deci câteva momente precise în copilăria lui Alan fără de existența cărora el poate că nu ar fi ajuns să decodifice mesajele inamice în timpul celui de-al doilea război mondial și să construiască o mașinărie în care n-ar fi crezut nimeni. Încă o dată, prin acest film, se mai trage o linie groasă sub expresia deja populară cum că unde e multă minte trebuie să fie și ceva putred sau sub expresia, cu caracter deja statistic, conform căreia geniile nu au viață lungă, din păcate.


sâmbătă, 7 februarie 2015

Jupiter Ascending (2015) - complot, compot și melting pot intergalactic

Jupiter Ascending (nume pompos de franciză cu supereroi, dar nu e cazul) este o șaormă intergalactică cu de toate. Mila Kunis își urăște viața sa anostă de spălătoreasă de wc-uri și, ca o dulce compensare, află într-o bună zi că este zâna albinuțelor (literalmente) și proprietara de drept a Terrei, ca urmare a codului său genetic cu repetiție,  depistăm deci o latură budistă a filmului (termenul de budist venind desigur de la budele pe care Mila le freacă zilnic cu ușoară strângere de inimă și sfincter). Mai naivă din fire, Mila își ascultă pasivă rubedeniile dubioase de sorginte rusă și ajunge să-și vândă ovulele regale încât să strângă bani pentru un telescop destul de dotat și de scump. Filmul e cu happy end căci Mila primește cu vârf și îndesat eufemistul telescop, o mai veche pasiune a unui tată defunct înainte de vreme, semne că Mila (hai să folosesc totuși numele ascendentului său, Jupiter) își caută freudian tatăl în ciuda cosmosului nemărginit care îi distrage ușor...atenția. 




Recoltarea de ovule la nivel de microcosmos își găsește corespondent la nivelul macrocosmosului, acolo unde își duce nihilist veacul (pardon, mileniul) o familie intergalactică (Abrasax, Abrasucks or something) alcătuită din trei moștenitori (dintre care doi uber-efeminați și afectați) care râvnesc la recoltarea esenței umane de pe Terra. Expresia conform căreia esențele tari se țin în sticluțe mici își găsește și ea un corespondent cât se poate de (de) plastic în acest film. Antagonistul multiplu se luptă cu morile de vânt ale profitului într-un hău arid precum o hidră cu trei capete dintre care unu-i hâd, unu-i nebun și unu-i subdezvoltat sau rahitic. Da, profitul e miezul și matricea acestui film în dulcele stil Wachowski. Hâdul este un Eddie Redmayne profund afectat (adică tipul ce-l joacă pe Stephen Hawking în The theory of everything), jucând la fel de interesant ca o șosetă nespălată, Nebunul este junele Douglas Booth, mare amator de băi imponderabile și orgiastice cu zâne (folosesc frecvent cuvântul zână căci mi-e destul de greu să personalizez multele ființe urecheate și eminamente fashioniste care par fugite de pe platourile din Hunger Games, între două filmări). Mai rămâne moștenitoare no. 3, căpetenia rahitică și neinteresantă, o fătucă cu mii de ani de viață trăită în spate care perorează continuu că ce n-ar da ea să aibă mai mult timp, ca să faci ce? să freci menta universului și să faci băi în Parfum de Suskind (pardon, Mankind) ca să fii veșnic tânără și neprihănită. Aiurea. 



Între întâlnirile lui Jupiter cu membrii familiei chix, parcă desprinse din structura basmului clasic, don'șoara se amorezează de un hibrid-umanoid-canin-repudiat-de-haita-sa interpretat (chiar decent, aș putea spune) de către Channing Tatum (Caine, câine, gen), da, el. Câinele, cerberul universului se află într-un raport de love-hate/star-wars, cu Sean Bean, tot un fel de zână-polițai-intergalactic care și-a pierdut aripile și care-i surghiunit pe umila noastră planetuță, suprinzător, personajul lui Sean nu moare. Ar mai fi croconozaurii, oamenii de toate națiile care nu se știe cum de respiră în cele mai vitrege medii și condiții, nicio activitate nu pare să aibă vreo explicație rațională, în schimb aflăm că tot ce-i stricat pe Terra, în urma laserelor și a altor muniții, e refăcut rapid, omuleți hâzi lucrează la asta, iar memoria bieților pământeni e ștearsă, iar dacă mai scapă unu, doi, nu-i crede nici dracu. Ar mai fi un sistem birocratic orwellian-harry-potterian, ca un fel de glumiță anacronică, prin care mademoizella Jupiter își poate revendica drepturile și obligațiile de regină absolută pe care oricum le acceptă fără niciun fel de monosilabă de protest sau uimire. 3D-ul și luptele cu lasere nu-s chiar atât de vax, chix sau abrasax. A trecut ceva vreme de la Matrix încoace, publicul s-a mai schimbat, i-a mai încetinit mintea și parcă se apropie vertiginos de viteza gloanțelor agentului Smith. Frații Wachowski par totuși să își cunoască foarte bine publicul, unul cel mai probabil adolescentin. Dacă romantismul lui Jupiter nu vă convinge (căci până la urmă tot ce rămâne din film e praful de stele și romantismul înaripat) atunci vă recomand ceva mai teluric și cât de cât apropiat, ca titlu doar, Juniper Crescent. 




duminică, 1 februarie 2015

Mommy - Liberté, Maternité, Estetique

"Mommy" mi s-a părut a fi un film despre libertate. Nu degeaba copilul mare, Steve, împinge imaginar limitele ecranului  (jucat teribil de bine de către Antoine-Olivier Pilon căruia îi vine mânușă look-ul à la Macklemore și comportamentul de enfant sauvage), nu degeaba mama acestuia (jucată excelent de Anne Dorval, actrița fetiș a lui Xavier Dolan) e ascunsă sub multe straturi artificiale și gablonțuri, nu degeaba vecina (mama-în-oglindă, jucată de Suzanne Clément), nu se poate exprima așa cum ar trebui. Libertatea fiecăruia este limitată de libertatea celuilalt. Libertatea ar fi doar una dintr-o paletă ceva mai largă de teme pe care Xavier Dolan reușește, ca întotdeauna, să le atingă cu pensula unui artist îndrăgostit de opera sa. Un geam murdar devine o superbă ramă, un lanț grosolan (luat separat) devine emblematic, un cărucior de cumpărături devine statement. Cred că tânărul Xavier Dolan are flerul unui Duchamp, reușind să-și pună semnătura pe cele mai insignifiante lucruri și să le transforme în obiecte ale frumosului, un frumos aparte în peisajul cinematografic de pretutindeni. 



 Recunosc, sunt profund amorezată de stilistica regizorului canadian, în J'ai tué ma mère subiectul este similar cu cel din Mommy, însă lipsit de latura mai mult sau mai puțin clinică a traumei, Les amours imaginaires este pe de altă parte o odă stilistică slo-mo dedicată modei și într-o oarecare măsură superficialului în dragoste, Tom à la ferme e mai mult verbalizarea unei fantezii personale a regizorului, iar Laurence Anyways este până acum Dolanul meu favorit, îmi pare că a reușit în cazul lui Laurence o nuntire perfectă între simțire și stilistică. Mommy pe de altă parte pare un film ceva mai serios, mai grav, mai social, încă de la început suntem puși în gardă cu privire la implicațiile socio-fictive ale poveștii în ceea ce privește responsabilitatea părinților. 


 Diane 'Die' Després este o mamă singură care încearcă să facă față unui fiu cu probleme. Oare încearcă suficient? Nu prea ne dăm seama căci sentimentele sale reale par a fi ascunse sub layere de așa-zisă adaptare la lumea înconjurătoare. Pe cât de adaptată pare Diane pe atât de problematică este Kyla (Suzanne Clément), vecina de vis-a-vis, un fel de mamă-proiecție, răsturnată și proiectată forțat pe peretele unei lumii perfecte adică convențională. Inevitabil lumile celor două se întrepătrund și lucrurile par să funcționeze, însă doar episodic și asta pentru că viața are căile și rațiunile ei pe care harta lor interioară nu le cunoaște. Poate că tocmai de aceea personajele sunt filmate într-un format atipic, pe verticală, așa cum probabil am filma cu telefonul. Însă prin asta filmul nu își propune neapărat să spună vreun mesaj despre decăderea tehnicilor în cinema sau despre ochiul leneș al unui potențial spectator absorbit de gadget-uri. Ci prin strâmtorarea spațiului, personajele sunt cele asupra cărora ne concentrăm atenția, e aproape un exercițiu dureros pentru Dolan, mare amator al cadrelor ample, pline de culoare și acompaniate de muzică asemeni videoclipurilor. Cu toate acestea formatul nu știrbește din frumusețea spațiului ci dimpotrivă. Iar trecerea, cu câteva ocazii simbolice, de la imaginea verticală la panoramă este plină de semnificații și emoție. 



Coloana sonoră foarte proaspătă și cunoscută în urechea spectatorului ancorează filmul în imediata noastră proximitate, oricât de hipsteriș ar suna o melodie de-a Lanei del Rey într-un film, aici funcționează de minune, iar versurile We are born to "Die" (aluzie și la apelativul mamei) capătă și mai mult sens pe finalul filmului, final care îmi întărește și mai mult convingerea cum că filmul ne spune mai multe despre libertate decât despre relația mamă-fiu. Un film excelent pe care musai trebuie să îl vedeți la cinema mai ales din cauza și datorită formatului neconvențional.