White Dog începe cu o frumoasă secvență filmată în ralanti care ne prezintă o Budapestă cu iz postapocaliptic, nimic nu pare să miște pe străzi cu excepția unei fetițe (Lili) în pantofiori cu toc minuscul și hanorac (nepotrivirile vestimentare ne dau de înțeles că va urma un șir edificator de explicații) alergând pe bicicletă cu o trompetă în spate, fugărită de o haită de câini furioși. O imagine încârcată de poezie subtilă, în ciuda descrierii. Apoi ritmul poveștii devine unul normal, adică veridic, până la un punct. Filmul se poziționează undeva la granița dintre realitate și fabulă. Lili, stăpâna puberă a unui câine metis tare simpatic (un actor desăvârșit, de fapt doi actori desăvârșiți, căci au fost doi câini, Luke și Body premiați cu Palm dog la Cannes) este nevoită să locuiască pentru o perioadă de timp cu tatăl ursuz care nu agreează câinii, mai ales în propria locuință. În schimb se pare că nu-l deranjează să vadă zilnic la locul de muncă vaci secționate și măruntaie în cantități industriale pe care pune ștampila cu ok sau nu.
Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.
În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat.
Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.
În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat.
Din 20 februarie în cinematografe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu