luni, 29 octombrie 2012

După Dealuri (2012) - despre cum să fii obiectiv când dai de Necuratu'

Așa cum a declarat în repetate rânduri, regizorul Cristian Mungiu nu a adaptat pentru ecran (ne)cazul Tanacu sau cărțile nonficționale ale Tatianei Niculescu Bran, ci doar a pornit de la ce s-a întâmplat acolo, a rescris și a reușit să construiască o atmosferă autentică, păstrându-și constant obiectivul la o distanță cât se poate de obiectivă față de cele întâmplate și relatate. Evanghelia după Mungiu este deci una apocrifă, dar incredibil de verosimilă. Această poziție pe care autorul în calitate de cercetăror, de observator o are în raport cu ocultismul, cu habotnicismul, cu regionalismul, cu spiritul comunității sau cu dragostea este aproape echidistantă în cazul fiecăruia dintre aceste elemente ceea ce mi se pare rezultatul unei viziuni lucide și inspirate. Alina și Voichița gravitează în mai vechiul univers mungiesc, sunt cumva corespondentele personajelor feminine din 432, însă aici se instalează la modul elegant și imperceptibil relația specială dintre cele două fete, un pseudo lesbianism ce se citește printre rugăciuni, dar care supurează cuminte și lăuntric în sufletele fiecăreia, una se manifestă introvert alegând calea căinței, cealaltă își exteriorizează trăirile și schisma interioară. 


Pot cădea ușor în această plasă freudistă și pot ușor pune spasmele Alinei pe seama unor pulsiuni refulate, însă până la urmă cele două prietene orfane au crescut împreună semn că legătura dintre ele este una puternică, pe alocuri devoratoare, dar nu neapărat sexuală. Filmul are aceeași atitudine galant obiectivă și în raport cu religia și religiozitatea habotnică a mânăstirii, avem de-a face cu un conflict paradigmatic, părintele și călugărițele pe de o parte și de cealaltă parte elementul eterogen și laic: Alina. Ca orice factor patogen și extern, Alina, reprezintă un pericol pentru liniștea colibei (ca să îl citez pe Slavici), iar la cea mai mică abatere de la regulamentul și liniștea monahală ea este scoasă din acest mediu, respinsă de acest organism, însă revine consecvent la mânăstire deoarece acolo se află nucleul ce o atrage magnetic spre autodistrugere, Voichița. Toată acestă pendulare, această mișcare (al)chimică, acest zbor de flutur suicidal spre candelă generează o continuă tensiune ce se sfârșește tragic ca urmare a ignorării logicii în favoarea unui leac ilogic.


Intenția călugărițelor de a face bine se transformă imperceptibil într-un gest ritualic de sorginte biblică, spun imperceptibil deoarece la momentul anchetei targa-cruce pe care a fost (cu riscurile de rigoare) exorcizată Alina nu este recunoscută de făptași ca fiind o cruce. Exorcizare nu este termenul propice aici, pentru că filmul transmite un alt tip de sentiment și ne prezintă alt tip de act, el ne arată încercarea unor oameni de a face bine după propria măsură și credință,  folosind propriile metode înapoiate și imorale în ochii celor de dincoace de dealuri. Prin acest sentiment filmul se poziționează din nou la distanță cinstită față de misticism, alegând să nu intre pe calea concretă și mult bătătorită a unor evidențe superficiale de genul unei exorcizări pluri-dramatice cu close-up-uri horifice, nu, parcă filmul ar purta un pandantiv menit să îl păzească de eventuale acuzații, exagerări sau denigrări. Unul dintre cele mai pioase momente îmi pare cel al întâlnirii dintre Voichița și fratele Alinei, sara pe deal, distanța ecumenică dintre aceștia și înclinarea capului celor doi m-au dus cu gândul la pictura lui Jean-François Millet, The Angelus, pictură ce a creat analogii în imaginarul mai multor regizori ca Luis Bunuel sau Kar Wai Wong. 


Cristian Mungiu recreează un micro-univers complet detașat (sintagma După Dealuri creionează la rîndu-i acest univers), camera de filmat se așează (încerc a sublinia ceva uman prin acestă aplecare a expresiei) de fiecare dată la masă alături de personaje așa cum a facut-o și în 432 și ca un ascultător prezent, dar tăcut, ia parte la amalgamul de laicism și spiritualitate ce plutește aburind deasupra mămăligii și a mâncărurilor sărăcăcioase. Filmul abundă în secvențe lungi, statice, dar dinamizate de un incredibil dialog și de un joc actoricesc impecabil, pe alocuri filmul devine extrem de amuzant, de un sarcasm scuzabil, element pe care nu îl regăsim în profunzimile și-n vâscozitatea lui 432. Finalul este de asemenea extrem de bine gândit, el lasă în urma sa comunitatea de după dealuri, iar călugărițele devin acum factorii patogeni ai urbanului, unde fapta lor e doar o mundană delincvență căreia îi corespunde o pedeapsă cât se poate de precisă. Se vorbește mult despre pata de noroi din final aruncată pe parbrizul dubei de poliție, acest Ne-curat aruncat pe parbriz, el poate fi un semn hulitor la adresa acuzaților aflați în dubă sau pur și simplu o notă de sarcasm ce spune bun venit în minunta lume nouă a caldarâmului și-a străzilor frumos pavate unde n-avem niciun dumnezeu. 

joi, 25 octombrie 2012

Skyfall (2012)

Cel mai remarcant aspect al acestui Bond recent este componenta umană pe care o regăsim la mai multe nivele ale filmului. În primul rând agentul 007 este ceva mai sentimentalist, mai credibil, mai ramolit, mai uman(izat) ceea ce nu știrbește neapărat din aura indestructibilă a personajului icon sau a trilogiei dedicată lui Daniel Craig ci pare mai degrabă un semn cum că Daniel și-a cam încheiat misiunea cu...Bond (poate greșesc). Apoi secvențele de action sunt și ele ceva mai realiste (realist raportat la universul Bond din ultimii ani, desigur), nu avem parte de o invazie sufocantă de gadgeturi așa cum am fost obișnuiți ci totul este menținut în limitele unei tehnologii abordabile însă suficientă cât să rețină atenția privitorului ahtiat dupa high tech.


Prima secvență este de impact, montată aproape impecabil și realizată în dulcele stil clasic, însă pe parcursul filmului slăbiciunile personajelor și vârsta lor moleșesc demersul lucrurilor, acest sentiment fiind susținut și de autoironia fiecăruia în parte, iar ambianța și armele regresează, cuțitul se dovedește o armă mai eficace decât orice alt trăgaci. Această regresie este în mare măsură îmbucurătoare și aduce filmul mai aproape de privitor și probabil că îl îndepărtează puțin de ideile lui Ian Fleming. După această regresie are loc o trecere de la urbanul londonez la artificialitatea eclatantă a Shanghai-ului apoi la clarobscurul subteranului și la pustietatea unui loc de baștină uitat de lume.


Revenind la elementul uman, până și personajul negativ este cosmetizat de o așa natură încât din el transpare un comportament homosexual, un sarcasm dubios, o frizură la fel de bizară și o motivație vindicativă ușor neclară, însă Javier Bardem interpretează foarte bine rolul de oponent deși conflictul dintre cei doi nu e tocmai convingător și nici nu este riguros construit pe vechea schemă dihotomică bun-rău ci mai degrabă pe un soi de empatie concurențială cu iz...freudist (din ecuație nelipsind M.). Apoi o altă deraiere de la calapodul clasic este the Bond girl interpretată secvențial și prea puțin consistent de Bérénice Marlohe. Mi se pare a fi un film ușor deconcentrat, apar câteva personaje ataș care dezechilibrează omogenitatea pe care ar fi putut să o aibă filmul, însă per ansamblu este un Bond onest, mai puțin seducător, mai obosit și aș tinde să asemăn acest proces de umanizare și aducere cât mai aproape de planul realului cu cel practicat de Christopher Nolan în cazul francizei Batman

duminică, 21 octombrie 2012

Cosmopolis - un film ca o scremută refulare

Nu știu precis cum e cartea lui DeLillo ce stă la baza acestui film, dar despre Cosmopolis filmul nu pot spune decât că e o făcătură non-artistică cu inserții dubioase de pseudo-filosofie, macroeconomie, apocalipse deontologice, mercantilism relativist și alte complicăciuni teoretice și ideologice atât de înghesuite în spațiul fizic al unei limuzine para-luxoase că-ți vine să o ponegrești cu grafittiuri și alte pocinoage. E de neînțeles cum a reușit David Cronenberg, care și-a pus amprenta în ultimii ani asupra multor filme cu greutate, să facă un film atât de scremut, de (poate) voit nelegat și complet aiuristic.


Bănuiesc că printre rândurile cărții zac butoaie de satiră la adresa globarizării și a multor teorii vivide ce-au clădit lumea în care ne cheltuim astăzi gologanii (și șobolanii), dar e greu de crezut că poți ecraniza așa ceva într-un fel atât de neinspirat. Dacă cu precedentul A dangerous method ne plimba lin, onest și romantico-biografic prin psihanaliză, acum Croneneberg  folosește o metodă periculoasă pentru a puncta câteva demonstrații eșuate de metafizică și alte proxime domenii retorico-oratorice. Sunt eșuate deoarece atunci când ai senzația că le-ai disecat sensul și că le-ai cântărit însemnătatea apare un element complet detașat care mă face să cred că domnul Cronenberg a refulat în Cosmopolis tot ce n-a putut refula în filmul său despre psihanaliză (A dangerous method).


Personajul principal (interpretat chiar decent de Robert Pattinson) ne face loc pe patul său de Procust, pe bancheta din spate, de unde asistăm la toate nevoile sale de la cele fiziologice la cele filosofice. Uneori pricepem de ce suntem acolo, alteori ne aruncăm privirea pe geam dincolo de care se întinde un oraș artificial. Filmul pare un artificiu, indulgent sa-l numesc artistic, despre artificialitate si superficialitate. E un film cu o non-logică lynchiană, cu o imagine șlefuită, cronenbergiană și cu un joc actoricesc nu tocmai compatibil poveștii sau non-poveștii. Dar ceva bun de spus la adresa acestei refulari cineaste (mai bine zis a acestei adaptări) tot se găsește: unghiurile, încadraturile și decorul (acolo unde el este altul decât interiorul limuzinei) sunt îndrăznețe, estetizate profi, însă par să comunice doar între ele nu și cu personajele.

Îl puteți viziona astăzi în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest la Cinema Studio de la 20:30 

marți, 16 octombrie 2012

Care e cel mai sexos film de artă? Câștigătorul

Buticul mulțumește tuturor celor care au participat la concursul Nemira cu un comm pe blog sau facebook, iată lista participanților:


1. Le Moustache
2. Bea
3. Ramona Gus
4. SdB
5. cătălin
6. Metheo
7. Unknown
8. Jovi
9. Adina Gurau
10. Adrian Uhly
11. clarobscur
12. ovydell.com
13. Tarja
14. Ionel iOnelule
15. Scorchfield
16. Tina
17. Teo
18. Richie
19. White
20. cdnikon
21. Silviu
22. Anonim
23. Core
24. Alt Anonim
25. Adriana Zavoi
26. Cristina Sichet
27. Adina Baranga
28. Maria/ Film Cultura Arta
29. Monica Petrisor
30. Noemi Kozma

And the winner is:




Asa ca Tarja ai intrat în posesia cărților Pornografia sau epuizarea dorintei de Michaela Marzano și 99 de fantezii pentru o viata sexuala implinita de Margot Saint-Loup oferite de editura Nemira, felicitări și te rog să îmi trimiti un email la adrianachi07 [@] yahoo [dot] com cu numele și adresa cât mai complete posibil sau îmi poți trimite un mesaj pe pagina de facebook a Buticului. Lectură plăcută și...fantezistă!

duminică, 14 octombrie 2012

Looper - despre minimalismul călătoriei în timp

Impropriu spus călătorie în timp, mai degrabă călăutorie, căci în Looper perindarea oamenilor dintr-un spațiu temporal în altul e un soi de sentință, de job sau de travel inspid cu final tragic și brusc. Dacă o întreagă istorie cinematografică ne-a educat pavlovian simțurile cu ideologii futuriste și dincolo de ingurgitabil, atunci când vine vorba de călătorii în timp și spațiu, Looper tinde să bată spre revoluționar, înlocuiește redundanta navă fistichie plină de leduri cu o mașinărie exacerbat de simplistă care apare într-o singură scenă demnă de nebăgat în seamă, iar încadraturile impunătoare cu zgârie nori, alte construcții falice și mașini mișunătoare sunt înlocuite cu o statică, dar surprinzătoare margine de ogor. 


Deși complex la o primă atingere, plotul se domesticește pe parcurs în mâinile oricărui privitor neavizat, ba cu riscurile de rigoare filmul îmi aduce aminte de Terminator, de Connorii trecutului și viitorului. Looper este, pe lângă un film action bine realizat și foarte bine jucat (Joseph Gordon Levitt este fix un Bruce Willis în tinerețe), și o mică lecție de pragmatism care se încheie cinstit cu un semn de punctuație umanist. Mesajul acesta umanist este influențat și de minimalismul sci fi-ului care rămâne cumințel în limitele unui bun simț de invidiat. Întâlnirea cu propriul ego (din viitor) ne este adusă mai aproape de buze și devine mai digerabilă tocmai prin diminuarea cantității de ingrediente futuriste. Viitorul apropiat este desigur un prezent cu ceva probleme în plus, de aceea comunicarea dintre cele două porțiuni temporale devine veridică și chiar umoristică pe alocuri. 


Bruce Willis se joacă aproape pe sine, veți avea parte de câteva scene în care sintagma die hard își face pregnant simțită prezența, tânărul Joseph Gordon-Levitt ajutat de câteva ajustări faciale ne convinge că în personajul său zace un Bruce Willis, Emily Blunt afișează un look campestru convingător, iar puștiul Pierce Gagnon reușește să interpreteze suprinzător un personaj destul de ambiguu. Pentru prima oară după foarte mult timp văd un film în care planul întreg și panorama sunt frecvente și întregesc imaginea filmului. Având în vedere că multe dintre secvențe sunt filmate în spații deschise, largi, prezența unor astfel de încadraturi la fel de deschise nu poate face decât să transmită sentimentul de spațialitatea destul de potrivit unui film care se joacă cu...spațiile. 


marți, 9 octombrie 2012

Care e cel mai sexos film de arta?

Buticul oferă din nou două cărți de la editura Nemira, de această dată din colecția Erotikos. Lăsați un comentariu, aici sau pe pagina de facebook a Buticului cu răspunsul subiectiv la întrebarea:

Care e cel mai sexos film de artă pe care l-ați văzut?

si puteți căștiga două cărți cu sex appeal de la editura Nemira: Pornografia sau epuizarea dorintei de  Michaela Marzano și  99 de fantezii pentru o viata sexuala implinita de Margot Saint-Loup. Concursul începe astăzi și se va încheia lunea viitoare, 15 octombrie, așa că vă aștept cu recomandări sexoase de artă.