Oldboy + Fight Club = Neighbour No. 13

a rinjiniza, timpul vindicativ= a se răzbuna pe un dușman din pruncie prin mutarea într-un apartmant vecin, a face din proximitate o armă întru căsăpirea victimei și eventual a celor din jurul său, fie că aceștia au sau nu o legătură directă cu victima 

Oldboy + Fight Club = Neighbour No. 13 (Rinjin 13-gô, Japonia, 2005)

O ecuație aproximativă la nivel epic și nu tocmai echivalentă la nivel de estetică vizuală și de complexitate personagistică. Avem de-a face până la urmă cu un debut (în regia lui Yasuo Inoue) ce pare a se sustrage ideologizării. Cu toate că imdb-ul nu se ferește să-l eticheteze ca fiind un horror-thriller, filmul refuză o exorcizare completă din ambele genuri, sare de pe un picior pe altul când într-un gen când în celălalt precum un demon părjolit de propriul mediu, de propriile dale arzânde. Vindicativul nu este prelucrat atât de frenetic-patologic-exemplar  ca în cazul imaginarului detectivist marca Fincher, ceea ce filmul preia de la Fincher este alter-ego-ul plastic, însă spre deosebire de Fight Club, alter ego-ul nu este ascuns, nu este refulat, cel puțin nu față de camera de filmat, dubla fațetare-jekyll și hyde este vizibilă,  conexiunile sunt clare, deși înlățuirea lor cam haotică, însă când vine vorba de etajele psihicului, geometria, arhitectura lor se supune altor legi decât celor fizice cunoscute, așa că neorânduiala stilistică este legitimă. De pe cealaltă filieră genetică ceva mai vecină geografic-Oldboy, pare să preia obsesia răzbunării, o rană deschisă e catalizată de un trecut îndepărtat, puberesc, însă viu și recurent.

Living without hate for people is almost impossible. There is nothing wrong with fantasizing about revenge. You can have that feeling. You just shouldn`t act on it. (Chan-wook Park, r. Oldboy)

Dincolo de obsesia pur narativă, mai vorbeam deunăzi de obsesia unui întreg gen filmic (asiatic, în speță coreean) pentru vindicativ, în Confessions spre exemplu răzbunarea are loc în acel timp puberesc, aici, pe baza refulării, ea ricoșează numai după o perioadă sedimentară, o perioadă redată simbolic, insular sub forma unei spațiu arid, epurat, pregătirea este un dans, devenirea un ritual practicat într-un pustiu ascetic al minții. 

De la Împăratul muștelor încoace, trecând mai apoi pe lângă înfricoșătorul Elefant al lui Gus van Sant am văzut cum mentalul adolescentului agasat, surmenat, nu trebuie ignorat căci el se dovedește a fi de o îngrozitoare maleabilitate, de o teribilă hotărâre contextuală cu repercursiuni pe termen lung. Nu poate fi neglijată în acest sens latura educativă, pantocratoare a unor astfel de filme.

Aici, fostul adolescent agasat de semenii săi devine la maturitate un animal bizar, focusat pe unul și același obiectiv, hipnotizat de un scop precis, iar pentru ca acesta să fie atins el își trece victima printr-un preludiu coșmăresc. Ca idee el este coșmăresc, ca reprezentare mai puțin, de mult ori ți se lasă o lacună narativă întru completare, filmul comunică cu potențialul refulator al privitorului. 

Tocmai de aceea filmul nu s-ar încadra la categoria horror, iar prin prezența unui comic situațional, a unui alter ego simpatic, parcă nici thriller în toată puterea cuvântului nu poate fi numit. Nu cred să fie vorba de un hibridism accidental, tocmai prin preluarea cumva comică a elementele etalon din cinemaul vindicativ filmul se sustrage genului și încearcă timid o poziționare meta-gen. 

curent recurent: 

Enter the void

Neighbour No. 13

Tweet

The yellow sea

Cu numai două filme la activ, tânărul regizor coreean Hong-jin Na dă dovadă de o maturitate profesională exemplară, structura celor două filme, substratul lor sociologic, capacitatea și vizunea narativă înglobatoare, redarea ei vizuală energetică, pe alocuri spasmodic de energetică, limburile de umor negru, precum și sadismul natural al personajelor, toate acestea converg către un pol de maturitate profesională, către un sor palpabil de energie debordantă, indici ai unei adevărate forțe regizorale, ai unei autorități creatoare ce va fi susținută în timp, probabil și de latura cantitativă a talentului: cu cât scoate mai multe filme bune cu atât e omul mai recunoscut și mai apreciat. 

Hong-jin Na

Până acum două, The Chaser în 2008 și The Yellow Sea în 2010. Chaser are la bază un vertij scenaristic rotocolat și plimbat întru hipnoză pe străzile labirintice, înguste ale unui orășel coreean. Implicațiile de natură socială, instituțională (incapacitatea sistemului), precum și tangențele cu psihanaliza sau criminalistica sunt dozate bine, pedalate pe-un caldarâm însângerat de-o minte criminală și scăldate de sudoarea polițistului aflat pe urmele ei. 

 The Chaser

Implicații similare se regăsesc și în The yellow sea, aici ele se mută pe un caldarâm macro, de fapt își permută mediul cu totul, de pe uscat pe apă și invers. De dragul evitării spoilărului am să recurg la o analogie, cea cu Un  prophete, închisoarea e aici o închisoare-simbol, un oraș, îngrădirea, claustrarea, mizeria locuinței, mâncarea îndoielnică, gangsteri eșuați pe post de cerberi ai orașului sunt tot atâtea semne ale întemnițării. Atât Un prophete cât și The yellow sea împart același soi de escapism. 

Similaritățile se mută deci  în afara gratiilor, pseudo-eroul se bucură de un fals moment de libertate pentru a rezolva o dilemă personală cât și pentru a se achita de o datorie, asta implicând o serie de contondențe, mini scenarii eșuate ale personajelor soldate cu căsăpiri și reglări de conturi prea puțin veridice spațiului european, dar perfect naturale în contextul destul de realist al filmului. Tocmai această naturalețe a situațiilor în limitele unui scenariu seducător și eminamente filmic, reliefează forța regizorală mai sus amintită. 

Chaser și The yellow sunt rarități, coloși scenaristici aș spune, ca urmare a acestui naturalism, ca urmare a acestei proporții, acestui dozaj onest între implicațiile izvorâte puternic din magma realului și ițele ficționale însăilate astfel încât să fie urmată o traiectorie precisă, să se ajungă la un fel de realitate-catharsis. Tot bat pasul pe loc cu seriozitatea scenariului, însă lucrurile stau la fel de bine și în cazul expunerii vizuale, montajul este pe alocuri de-a dreptul amețitor, demonstrativ ce-i drept, însă debordant. Având în vedere predilecția pentru chase era necesar un astfel de montaj rapid,  în crescendo. 

Naturalismul sau hibridizarea, măritișul fericit dintre stratul mizeriei sociale ca suport narativ și preșul cinematografic de deasupra,  se transferă și asupra personajelor, mimetismul dovedindu-se a fi unul de bun augur, basoreliefurile voite îngrădesc posibilitatea unui transfer omogen de naturalism către toate personajele. Se pare că Oldboy naște din nou tributuri, celebra secvență de fight cu bâte se transformă aici într-un fight cu topoare. 

Tweet

Real Fiction by Ki-duk Kim

Încerc să îl descopăr Ki-duk Kim cel tânăr, să văd de unde își ia raiul lumina vorba aia. Filmele lui Kim sunt adevărate trucuri tehnice, sunt minimaliste ca expunere, ca spațialitate, sunt atemporale, dar cumulul de simboluri la care fac apel și nu atât simbolurile, cât simbioza lor perfect naturală cu cotidianul sunt opera unui prestidigitator talentat. Omul e centrul metafizicii filosofiei lui Kim, omul este mai apoi decojit deontologic și pentru că rămâne în goliciunea edenică Kim îi pune un cojoc pe dânsul, unul amoral, un substitut atât de în tendințe cu garderobul vieții cotidiene încât mai să se confunde cu acesta. 

Această alter-deontologie atât de natural expusă și mai apoi internalizată de privitorul câtuși de puțin permisiv este tocmai trucul menționat anterior. Filmele sale mai cunoscute Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring sau 3 Iron sunt intrucâtva minimaliste, însă această doză de schematism pălește sub hipnoza epicului și sub aburii bahici ai amoralității emanați de personaje. Care personaje sunt la rându-le entități-schemă în dermul cărora Kim scrijelește cu acuitate onduleuri ontologice, spirale, spirale ale tăcerii dacă e să iau în considerare mutismul multora dintre ele. Real Fiction se incadrează în același schematism amoral, personajul este un bad guy patologic, însă acțiunile sale sunt scuzate de metatext, de context, de scenariu, există acolo și o scuză psihanalitică materializată alegoric, sadic. Personajul, portretistul stradal pleacă în căutarea circulară a alter ego-ului, 

se întâlnește cu el, îi preia vindicativ misiunea, refulările, iar fiecare loc în care își face simțită prezența devine un topos predispus la măcel. 

Această apariție metodică, episodică, bruscă și întrucâtva comică a personajului împrumută ceva din teatru, matrioșca e multiplă, avem film în teatru, teatru în film și film în film. 

Kim pare să se joace de-a demiurgul regizoral, de obicei coboară mesianic printre personaje, le pune o mână pe frunte și le resetează ca un inițiat în magnetismului animal. Câteva conotații absolut anacronice și difazice cu filmul: Lynch și Written-Stranger than fiction. So, următorul va fi primul film al lui Kim, Crocodile. 

Tweet

Last Life in the Universe

Sau povestea optimist-masochistă a unui...sinucigaș în serie.

Un om atipic și tipicar deopotrivă (interpretat, interapretat de actorul japonez în mare vogă Tadanobu Asano), un om care prin ființa sa manical de ordonată, de fibrilatoriu pusă la punct ar putea fi oricând un asasin, un Ichi the killer, dar care decide să își întoacă stângaci talentul către sine. 

Pornirea suicidală, așa cum este ea monologată dintru începutul filmului, nu pare a fi rezultatul unei deziluzii, unei înfrângeri, unei bolte supraomenești apăsătoare pe umeri de atlași schizofrenici aka oameni, nu este o mătanie făcută lui Sisif, nici un elogiu adus lui Icar, nici o expectorație întru fericirea lui Sartre. Ci acest imbold e de o neutralitate incredibilă, sfidătoare, de o seninătate vecină cu asceza, vorba ceea actele absurde n-au nevoie de explicații, ar fi cu atât mai absurd să le fie atribuite scuze. 

Și în ciuda acestui act (in)uman dublu fațetat: un act egoist, refractar la oglinda lumii și totodată încununarea supremă a liberului arbitru, acest ultim gest de automutilare nu este bine primit de lumea înconjurătoare, mă refer aici la obiecte, la cele mai fade, mai amorfe obiecte care în taciturnismul  lor grăiesc totuși ceva esențial și cât se poate de simplu despre lume, viață, om: trebuie să trăiești Omule, Gnomule, pentru că noi, obiectele, de aia suntem aici, ca tu să te lovești de noi, să îți hârjâi dermul de celofanul, de lemnăria, de oțelul nostru și simțindu-ne și tu vei simți la rândul tău că ființezi. 

O sonerie, o briză, o mașină, un radio toate scot aici zgomote augmentate suficient cât să le percepi oleacă mai bine, cât să te enerveze mai precis prin prezența lor evidentă, dar ușor de trecut cu vederea în lipsa unor falange demiurgice care să le ridice volumul. David Lynch spunea odată Films are 50 percent visual and 50 percent sound. Sometimes sound even overplays the visual, în cazul de față sound even overplays life. Bineînțeles obicetele nu pot suplini un viu grai, de aceea se lasă loc și unei psudoidile construită cumva pe metereze dostoievskiene, dragostea născută cumva dintr-o mumă-vină fertilizată de umor. Slavă domnului gena umorului este pregnantă, sunt câteva scene la care eu una am hohotit de râs în ciuda morbidului de situație. 

Film powered by Richie.

Curent recurent:

Last Life in the Universe

Poetry

 Last Life in the Universe

 Castaway on the moon

 Last Life in the Universe

Uzumaki

Tweet

Lecția de imoralitate și estetică: Beautiful

Viziunea lui Ki-duk Kim asupra femeii, așa cum reiese din majoritatea filmelor sale, e una intrigantă, zbuciumată, întrucâtva obscur tributară unui ascetism magdalenic, femeia lui Kim e o târfă-sacră, de cele mai multe ori mutilată de mutism, vindicativă sau resemnată, ea poartă crucea frumuseții, sexualității și filimorfismului său (sau morfă filiformă). De această dată Kim semnează doar scenariul, dar este sesizabilă aceeși aplecăciune către o formă de proslăvire denigratoare a femeii. Protagonista e o tânără frumoasă, singură, conștientă de calitățile sale pe care le păstrează doar pentru sine,

 

Beautiful 

 Belle de jour

alte Kim-oglinzi recurente

 Time/ Shi-gan

 Bad Guy

 3 Iron

o atitudine cât se poate de narcistică la o primă vedere, însă din ea transpare o anume dilematică a esteticului:  subiectul nu se poate dispensa de esteticul său, de învelișul său oricât ar vrea, deși în Shi gan spre exemplu el reușeste destul de bine,

aspectul se adresează în mod direct celuilalt, celălalt reacționează, însă subiectul purtător de estetic discrepant refuză apropierea celuilalt, nu înțelege de ce esteticul trebuie să fie liantul cu alteritatea, cu cel de lângă. Înainte de a fi o incursiune spasmodică în universul unei narcisiste,

în sfera alter ego-ului, filmul este și o analiză fină a alterității. Acestă analiză face apel la mijloace ce bat la poarta moralei și patologicului, fătuca este violată, socată fiind ea încearcă să se urâțească, devine propra-și hoață de frumusețe, ia măsuri exacerbate, iraționale. Concomitent cu obsesia sa deconstructivistă

se naște obsesia bolnavă a unui admirator, obsesie acoperită de plușul cuminte al unui alter ego protocolar și reverențios. Filmul e de o simplitate amorală aparte, pune semne de întrebare și deasupra dihotomiei de gen și reușește să dez-hibeze (să scoată hibe la iveală adică) misoginisme (sau pseudo-misoginisme) prin intermediul umorului.

Panta filmului e incredibilă, mă opresc cu spoilărul aici.

Găsiți filmul, moca, AICI vă faceți rapid un cont and that's it :D

Tweet