Lumea e a mea - drama adolescenței și poezia mării

Omuleții de pe la noi care se încumetă să facă filme pentru marele public, dar mai ales pentru publicul puber, cad de multe ori într-o capcană, aceea de a folosi semi-vedete pe post de actori, așa cum a fost cazul lui #selfie spre exemplu (pe care chiar nu am de ce să-l văd). În cazul de față, Ruby se aude numai pe fundal, iar melodiile ei semi-manelizate-semi-împrumutate-de-prin-afară se potrivesc foarte bine cu momentele asupra cărora planează. Larisa este o puștoaică de la malul mării care face tot felul de tâmpenii, ca majoritatea adolescenților. Viitorul ei nu pare prea roz, deși continuă să își spună că totul va fi bine și lume e a mea și alte bla-bla-uri și hashtag-uri demne de împărtășit și friendzilor.

Filmul arată foarte bine, are o imagine faină, câteva momente să le zic poetice ce îl fac să semene cu alte filme indie din afară. Mai în glumă, mai în serios, actrița Iulia Ciochină (antagonista) spunea la un post de radio că filmul ar semăna un pic cu Spring Breakers, asemănare care punctul meu de vedere nu e neapărat la nivel de conținut cât ca apariție a acestui film în peisajul românesc. Revelația filmului este această tânără Ana Maria Guran care te acaparează cu figura ei versatilă și teribil de potrivită cu osatura personajului. În aparență Larisa este piți-pubera de provincie cu tupeu. În esență ea este o adolescentă sensibilă, are grijă de bunica ei bolnavă, se îndrăgostește facil de primul cocalar care îi dă atenție și are două prietene pe care le prețuiește. Filmul reflectă destul de bine o realitate cu care poate nu luăm atât de des contact. Dar dacă te urci într-un autobuz care merge în Rahova, spre exemplu, ai să regăsești fix același soi de comportamente și de ținute pe care ți le prezintă filmul. În autobuz n-ai să vezi poezia și simțirea pe care o ascund unii dintre adolescenți sub carapacea lor dură de coolness și theworldismineness.

Filmul strecoară insulițe de poezie și simțire în marea de probleme și răutăți tipic adolescentine, poezie care se manifestă prin prezența mediului acvatic. Acest, hai să-i zic, laitmotiv al acvaticului pare să indice captivitatea personajului într-o lume de la care are multe de învățat și pentru care are o grămadă de întrebări, întrebări la care nimeni nu se încumetă să răspundă. Odată ce se confruntă cu probleme reale, Larisa simte că se mișcă cu greutatea cu care te-ai deplasa în apă. Lumea reală, dură, e sufocantă și are alt ritm decât ritmul interior al Larisei. Vedem o scenă, undeva spre final, în care Larisa-Venus-din-Provincie se scufundă în apele mării, un gest purificator pentru recăpătarea încrederii în sine. Gest care duce la deja obsesivul dicton Lumea e a mea.

Aș avea câteva amendamente în privința dialogului care sună nenatural pe alocuri și excelent în câteva dintre scene. În rest, poster bun, campanie de promovare bună, foarte bine targetată, un regizor smart care a reușit să atragă atenția și care are în plan un scurtmetraj în care poate va apărea și...Florin Salam, nu râdeți, s-ar putea să iasă o treabă inspirată și ar mai fi efectul special de la finalul filmului. Cum ar zice doamnele care ies de la filmele din mall la brațul domnilor care le-au făcut hatârul și le-au scos la cinema: e altceva filmul asta, e altceva! (rostit emfatic). Scuze, nu m-am putut abține, aud des replica asta, mai ales după vizionările de presă, o replică la fel de ucigătoare ca sensul cât de poate de găunos al cuvântului interesant. Filmul e chiar altceva, nu e altceva-ul pe care îl aștept eu, dar potențial există în acest Nicolae Constantin Tănase (regizorul) și în această tânără speranță, Ana Maria Guran. 

Tweet