Se afișează postările cu eticheta film romanesc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta film romanesc. Afișați toate postările

joi, 22 octombrie 2015

Lumea e a mea - drama adolescenței și poezia mării

Omuleții de pe la noi care se încumetă să facă filme pentru marele public, dar mai ales pentru publicul puber, cad de multe ori într-o capcană, aceea de a folosi semi-vedete pe post de actori, așa cum a fost cazul lui #selfie spre exemplu (pe care chiar nu am de ce să-l văd). În cazul de față, Ruby se aude numai pe fundal, iar melodiile ei semi-manelizate-semi-împrumutate-de-prin-afară se potrivesc foarte bine cu momentele asupra cărora planează. Larisa este o puștoaică de la malul mării care face tot felul de tâmpenii, ca majoritatea adolescenților. Viitorul ei nu pare prea roz, deși continuă să își spună că totul va fi bine și lume e a mea și alte bla-bla-uri și hashtag-uri demne de împărtășit și friendzilor.

Filmul arată foarte bine, are o imagine faină, câteva momente să le zic poetice ce îl fac să semene cu alte filme indie din afară. Mai în glumă, mai în serios, actrița Iulia Ciochină (antagonista) spunea la un post de radio că filmul ar semăna un pic cu Spring Breakers, asemănare care punctul meu de vedere nu e neapărat la nivel de conținut cât ca apariție a acestui film în peisajul românesc. Revelația filmului este această tânără Ana Maria Guran care te acaparează cu figura ei versatilă și teribil de potrivită cu osatura personajului. În aparență Larisa este piți-pubera de provincie cu tupeu. În esență ea este o adolescentă sensibilă, are grijă de bunica ei bolnavă, se îndrăgostește facil de primul cocalar care îi dă atenție și are două prietene pe care le prețuiește. Filmul reflectă destul de bine o realitate cu care poate nu luăm atât de des contact. Dar dacă te urci într-un autobuz care merge în Rahova, spre exemplu, ai să regăsești fix același soi de comportamente și de ținute pe care ți le prezintă filmul. În autobuz n-ai să vezi poezia și simțirea pe care o ascund unii dintre adolescenți sub carapacea lor dură de coolness și theworldismineness.


Filmul strecoară insulițe de poezie și simțire în marea de probleme și răutăți tipic adolescentine, poezie care se manifestă prin prezența mediului acvatic. Acest, hai să-i zic, laitmotiv al acvaticului pare să indice captivitatea personajului într-o lume de la care are multe de învățat și pentru care are o grămadă de întrebări, întrebări la care nimeni nu se încumetă să răspundă. Odată ce se confruntă cu probleme reale, Larisa simte că se mișcă cu greutatea cu care te-ai deplasa în apă. Lumea reală, dură, e sufocantă și are alt ritm decât ritmul interior al Larisei. Vedem o scenă, undeva spre final, în care Larisa-Venus-din-Provincie se scufundă în apele mării, un gest purificator pentru recăpătarea încrederii în sine. Gest care duce la deja obsesivul dicton Lumea e a mea.


Aș avea câteva amendamente în privința dialogului care sună nenatural pe alocuri și excelent în câteva dintre scene. În rest, poster bun, campanie de promovare bună, foarte bine targetată, un regizor smart care a reușit să atragă atenția și care are în plan un scurtmetraj în care poate va apărea și...Florin Salam, nu râdeți, s-ar putea să iasă o treabă inspirată și ar mai fi efectul special de la finalul filmului. Cum ar zice doamnele care ies de la filmele din mall la brațul domnilor care le-au făcut hatârul și le-au scos la cinema: e altceva filmul asta, e altceva! (rostit emfatic). Scuze, nu m-am putut abține, aud des replica asta, mai ales după vizionările de presă, o replică la fel de ucigătoare ca sensul cât de poate de găunos al cuvântului interesant. Filmul e chiar altceva, nu e altceva-ul pe care îl aștept eu, dar potențial există în acest Nicolae Constantin Tănase (regizorul) și în această tânără speranță, Ana Maria Guran. 

marți, 14 octombrie 2014

Q.E.D - un spațiu în căutarea unui personaj

Q.E.D este și nu este încă un film despre comunism. Avem de-a face cu o reprezentare ceva mai dulcoidă a sistemului față de alte filme românești ale căror povești sunt ancorate în aceeași epocă. La un moment dat unul dintre personaje spune Nu mai suntem în anii '50, astfel ni se arată o viziune ceva mai complexă și mai multilaterală asupra unui termen pe care de obicei îl luam de-a gata: comunismul și ororile sale. Filmul ne întâmpină cu o atmosferă calmă, calculată, aerisită, sunt abundente încadraturile în care observăm cu lejeritate geometria spațiului, zonele aerisite, astfel că pe cât de încorsetați sunt oamenii în activitățile și exprimările lor limitate pe atât de liber și de diafan pare spațiul care îi înconjoară: cofetăria în care ai putea dansa un tangou, apartamentul Elenei (interpretată cu sensibilitate de Ofelia Popii), camera fiului, un cinema paradiso în miniatură, câteva exterioare cu Dacii aliniate care nu par să plece nicăieri, locații birocratice la fel de aerisite și de ordonate, o atmosferă de reverie aproape, în care timpul pare că își trage răsuflarea pentru ca mai apoi să o ia din loc. Această stare latentă prinde ca într-o plasă de păianjen toate personajele, ele așteaptă ca prădătorul să apară, dar acesta întârzie să o facă. Astfel că filmul nu explodează, nu pare să aibă un punct culminant ci doar câteva momente în care personajele se autosubliniază așa cum ai sublinia pe o tablă rezultatul frumos și rotund al unui calcul. Finalul filmului se potrivește însă mânușă expresiei de la care se trage acronimul titlului: Quod Erat Demonstrandum. 



Personajul principal este o "necunoscută", o ecuație încă nerezolvată sau mai bine spus el este o variabilă care se tot permutează. Astfel că nu știm exact care-i personajul realmente central, lucru care face un deserviciu filmului în raport cu spectactorul obișnuit, dar care s-ar putea să fie în avantajul ideii filmului. Mediul matematic pare să se răsfrângă și asupra relațiilor dintre personaje, fiecare dintre ele este un număr în cadrul unui sistem, cel comunist, în cazul de față. E greu să pui mâna pe un personaj și să spui că totul gravitează în jurul său, povestea Elenei pare că este însă forța motrice a filmului și asta poate pentru că este umană, firească, ea vrea să ajungă cu fiul său în Franța, acolo unde soțul, care a reușit să scape de sistem, o așteaptă. Celelalte personaje vor să reușeașcă, să învingă sistemul în felul lor, matematicianul Sorin Pârvu (interpretat de Sorin Leoveanu, o figură foarte potrivită, însă vag exploatată) vrea să îi fie recunoscută munca, iar Alecu Voican (interpretat cam apăsat de Florin Piersic Jr.) vrea să facă parte din sistem după propriile standarde, divorțat fiind, privit cu un ochi precaut de colegi. Am să mă opresc un pic asupra personajul lui Florin Piersic Jr, polițistul care îl anchetează pe matematicianul dornic să-și scoată manuscrisul din țară cu ajutorul Elenei, se crede un om teribil de pragmatic și de calculat, el crede că poate anticipa mișcările oamenilor pe care îi anchetează, crede că îi poate dirija după bunul plac, însă calculele sale meschine nu vor avea rezultatul pe care și-l imaginează. 



Restul personajelor sunt chiar foarte bine construite și tipologizate, tatăl casnic, grijului și simpatic al Elenei, fiul răzvrătit, laconic și ghiduș al Elenei, care pare să semene cu tatăl său plecat în Franța, colega de serviciu a Elenei, prietenă la gratuități și deloc la nevoie, fostul coleg al lui Sorin, interpretat de Dorian Boguță, scurpulos, dar frustrat, mama lui Sorin, permanent băgăreață. Dialogurile sunt pe alocuri plate, poate și din cauza unor termeni matematici și a unei teorii căreia nu îi vedem beneficiile concrete sau originalitatea. Poate dacă ar fi fost explicată ceva mai bine această revelație atunci poate că filmul ar fi fost ceva mai viu, însă nici nu cred că filmul și-a propus vreo clipă să ne aducă teoria matematică mai aproape pentru că ea este până la urmă doar un vehicul ceva mai pretențios pentru a transporta o idee, pardon, o realitate istorică, destul de simplă, și anume evadarea din sistem. 


joi, 25 septembrie 2014

Ce mai e nou în cinema-ul românesc: America, venim!, Planșa, Scurt/4: Istorii de inima neagra

America, venim! 

Un film românesc care nu se sfiește să fie comercial și bine face. Un grup de actori din Târgoviște pleacă la New York. Multe s-ar fi putut întâmpla acolo, însă narațiunea se rezumă la câteva situații care duc înspre sitcom (nu-i de mirare având în vedere faptul că regizorul filmului, Răzvan Săvescu, a făcut sitcom-ul La bloc). New York-ul putea fi surprins în multe moduri creative și pline, nu mă așteptam la vreo abordare în stilul lui Woody Allen, dar cred ar mai fi fost loc de ceva imaginație și culoare. Însă până la urmă a ieșit un film ușurel, văratic, simpatic, aproape umoristic. Coloana sonoră și montajul ajută filmul în multe dintre momentele sale și îl dinamizează. Gheorghe Ifrim, Mihai Călin și Adrian Văncică fac trei roluri chiar decente. Din aceeași categorie cu Despre oameni și melci, America, venim!, este o nouă încercare de bun simț de a intra pe sub pielea destul de groasă și nepermisivă a spectatorului român reticent la cinema-ul românesc, un cinema pe care îl percepe ca fiind plat, fad, dedicat epocii comuniste și ciorbei din farfurie. Slavă domnului că există speranța cinemaului românesc comercial care ne poate servi și felul doi, ba poate chiar și un desert.


Planșa 

O altă tânără speranță pare să fie filmul de debut al lui Gheorghe Andrei, Planșa. Rareori se întâmplă să vedem un film românesc despre îndrăgostire pur și simplu, lipsită de implicații tragice sau laconice. Planșa este un film simplu, plin de naturalețe care ne spune povestea deloc complicată a doi tineri care se îndrăgostesc. Contextul este și el unul interesant, rupt cumva din realitatea regizorului. Cei doi protagoniști practică scrima, ea vrea să se perfecționeze, iar el o antrenează. Ea are o relație fadă, el o problemă la picior și o barcă. Lucrurile decurg natural de aici, iar iubirea crește elegantă așa cum sunt și mișcările specifice scrimei. Multitudinea de cadre apropiate sporesc inimitatea dintre personaje și creează o atmosferă autentică. Acțiunea se petrece în Constanța, iar în multe dintre momentele filmului, cu ajutorul metodei time-lapse, este surprinsă liniștea orașului, calmul mării, lucruri ce contribuie la creionarea sentimentelor ce se nasc între cei doi protagoniști. Olimpia Melinte dă dovadă încă o dată de naturalețe și expresivitate. Ceilalți actori fac și ei o treabă bună. Deși există câteva hibe din punct de vedere tehnic, de altfel normale în cazul unei producții independente, filmul are o frumusețe aparte și de asemenea norocul de a o avea pe Olimpia Melinte în distribuție. Coloana sonoră este chiar foarte inspirată. Așa că vă recomand să faceți o călătorie lină în largul mării cu acești doi tineri îndrăgostiți. 


Scurt/4: Istorii de inima neagra

Unde se duc scurtmetrajele atunci când nu merg la festivaluri? Păi ar putea să se adune și să formeze o idee, un concept și în final un lungmetraj care să ruleze în cinematografe și în afara festivalurilor. Așa s-a întâmplat cu O lume nouă (regia Luiza Pârvu), Trece și prin perete (regia Radu Jude), Kowalski (regia Andrei Crețulescu) și Să mori de dragoste rănită (regia Iulia Rugină), patru scurtmetraje care și-au unit forțele și care și-au găsit un numitor comun: moartea. 

Scurtmetrajul O lume nouă este filmat într-un muzeu din SUA și prezintă povestea unor emigranţi români din Pennsylvania anului 1908. O idee ambițioasă și foarte bine pusă în practică. Olimpia Melinte este o tânără însărcinată care vine în America după soțul său în speranța unui viitor înfloritor, însă îl găsește aici doar pe vărul laconic al soțului. Vă imaginați continuarea. Costumele și scenografia sunt reușite, la fel și atmosfera filmului.


Kowalski e un scurtmetraj simpatic construit ca un soi de omagiu adus filmelor lui Tarantino. Avem de-a face cu un plan-secvență de 17 minute în care îi vedem în rol de gangsteri ușor penibili pe Andi Vasluianu, Șerban Pavlu și Dorian Boguță. Restul e...dialog.


Trece și prin perete e un scurtmetraj construit în stilul deja specific lui Radu Jude adică plin de umor, de satiră, de situații și personaje autentice. Nu de puține ori am auzit povești despre morți vii atunci când eram mai mici. Jude explorează copios superstițiile pe marginea acestui subiect și le pune pe seama unor personaje și mai simpatice. Mi-a plăcut modul în care este filmat, la nivelul fetiței care ascultă poveștile și care inevitabil se înspăimântă spre deliciul latent al bunicului și vecinilor care vin în vizită.


Iulia Rugină ne-a obișnuit deja cu un umor proaspăt și comestibil. Să mori de dragoste rănită se încadrează în aceeași notă umoristică și ne vorbește despre dragoste, sinucidere și muzică. Filmul are o imagine foarte bună, iar aspectul său telenovelistic-tembel pe alocuri m-a dus cu gândul la filmele lui Almodovar.


Puteți vedea omnibusul Scurt/4: Istorii de inima neagra în cinematografe din luna noiembrie.