marți, 26 februarie 2013

Christoph Waltz și circul

Nu pot decât să mă bucur pentru cel de-al doilea Oscar din cariera talentatului Christoph Waltz și să-l sărbătoresc cu o glumiță meta-filmică. Poate nu întâmplător există următoarea replică în Django Unchained


Christoph Waltz, patron de circ, în Water for Elephants (2011) 


joi, 21 februarie 2013

Zero Dark Thirty (2012)


Kathryn Bigelow demonstrează încă o dată, după precedentul și aclamatul The Hurt Locker, că poate realiza filme de succes cu subiecte anexate de obicei părții bărbătești a tagmei regizorale. Zero Dark Thirty emană mult testosteron, așa cum mă așteptam, însă într-un dozaj ceva mai mic decât în cazul lui The Hurt Locker deoarece aici prezența feminină și candidă a Jessicai Chastain înmoaie operațiunea capturării lui Osama, însă într-un sens cât se poate de benefic. Mă așteptam să văd o prestație actoricească ceva mai dură în ceea ce o privește pe Jessica, însă ea are un singur moment de adevărată explozie comportamentala, restul momentelor se pierd într-un cumul de replici pe alocuri hilare, vezi momentul: I am the motherfucker. Dar duritatea feminizata este compensata de prezenta unui personaj cu statut de tortionar oarecum docil interpretat de Jason Clarke care e atent pus pe orbita astfel incat sa se evite vreun contact idilic cu personajul feminin.


Deși la capitolul dialog lucurile scârție, scenariul este clădit însă foarte bine, urmează o traiectorie logică, domestică și prezintă cronologia unor fapte mai mult sau mai puțin cunoscute, premergătoare prinderii și uciderii lui Osama. Însă, ca și în cazul lui The Hurt Locker există momente solitare (unul, maxim două) extrem de tensionate care par să cumuleze întreaga energie a filmului, astfel că filmele lui Kathryn par a fi adevărate bombe cu ceas, acțiunea se desfăsoară într-un anumit ritm ca mai apoi, pe neașteptate, lucrurile să ia foc, la propriu și la figurat. Apropo de partea pirotehnică a filmelor sale, Catherine are inteligența necesară de a panorama exploziile și de a se apropia cu camera mai mult de personaje, ea pare să ne comunice că deși avem de-a face cu subiecte în care viața comunităților e în pericol, în care echilibrul politic și social la nivel macro este foarte important de menținut, ceea ce contează este individul și microuniversul lui. Ultimul cadru din Zero Dark Thirty este grăitor în acest sens. Astfel ca Zero Dark Thirty si The Hurt Locker au un aer indie printre filmele de gen.


Deși subiectul filmului este cât se poate de cunoscut și intuit de către public inca de la bun inceput dat fiind reperul real, suspansul filmului este clădit cat se poate de inteligent și reușește să stârnească o emoție veridică mai ales la momentul scenei asaltului. Nu știu cât de necesară era împărțirea filmului pe capitole cu sonoritate ușor redundantă, dar asta conteaza mai putin si la fel de putin ma intereseaza adevarul politic sau social al situatiilor prezentate, despicarea firului in patru revenind desigur americanilor si lui Slavoj Žižek, probabil.



marți, 19 februarie 2013

"Picturile" lui Ridley Scott

The Duellists (1977) este debutul lui Ridley Scott, un debut excelent mai ales în ceea ce privește scenografia și imaginea, elemente ce duc inevitabil cu gandul la Barry Lyndon (1975) în regia lui Stanley Kubrick. The Duellists este un joc de-a șoarecele și pisica între doi dueliști, dintre care unul are apucaturi de maniac, poate nu întâmplător surprindem într-un cadru de la începutul filmului o pisică și spre finalul filmului un șoarece. În rest filmul este înțesat de încadraturi picturale seducătoare dintr-o perioadă în care Ridley Scott era parcă altul. 


sâmbătă, 16 februarie 2013

Barbara (2012) - un personaj chic și rece

Primul lucru pe care îl observi la acest film german și poate cea mai notabilă calitate a lui este imaginea. O imagine curată, caldă, concentrată, care vine ca o contrapondere în raport cu trăsăturile personajului feminin, Barbara, un personaj rece, exilat, însă ponderat și perfecționist. Deși nu ne sunt puse la dispoziție date clare cronologice cu privire la acțiunea filmului, ele reies din diverse situații, acțiuni și conversații. La un moment dat auzim la radio o voce care anunță câștigătoarea unui campionat de gimnastică în RDG, o informație ce ne ajută să plasăm acțiunea prin anii 80. Acest laconism al reprezentării, lipsa unor date clare privind locul și data desfășurării lucrurilor pare să ne spună că într-un orășel de provincie agitația centrului aduce doar ecouri surde, iar evenimentele importante nu sunt cele macro-politice ci suferința celor care trec pragul spitalului unde Barbara a fost fortață să își practice meseria. 


Barbara este un personaj chic, fumează sățios și cu stil așa cum putem vedea prin filmele aparținând curentului nouvelle vague, are o pereche de pantofi chic, merge tot timpul pe bicicletă, cântă la pian, își pune viața în pericol, este persecutată constant de autoritatea locală, face dragoste în pădure cu cel de care a fost despărțită, la o prima descriere Barbara pare un personaj răzvrătit, dar răzvrătirea ei mocnește, revolta ei e bine ținută în frâu de o maturitate rece. Barbara trăiește aparent într-un clopot de sticlă, dar nu unul impenetrabil, atracția față de unul dintre colegii săi de la spital îi va schimba perspectivele, iar exilul ei va deveni tolerabil, iar mai apoi normal. Filmul decurge într-un ritm pe care nu l-aș clasifica drept lent, ci mai degrabă potrivit cu orășelul de provincie în care Barbara a fost nevoită să se mute, un ritm verosimil. 


Natura este singura care mai bulversează starea ușor ternă a lucrurilor printr-o rafală de vânt nevrotic sau prin sunetul mării învolburate, elemente externe ce par să fie o personificare a lăuntricului Barbarei.  Singurele evenimente majore care pot avea loc se învârt în jurul spitalului, boala și dragostea se completează, iar ceea ce ne oferă filmul către final este echilibrul. Un echivalent românesc al acestei povești și ceva mai dulcoid îl reprezintă filmul lui Alexandru Tatos: Mere Roșii pe care vi-l recomand cu mare drag, mai ales că și acesta e înțesat de elemente chic marca nouvelle vague. Barbara a intrat deja și în cinematografele de la noi.

joi, 14 februarie 2013

In the mood for love and trouble. 20 de recomandări.

Pentru că dragostea nu-i o treabă simplă și pentru că filmele cu sirop nu prea reflecă realitatea, propun 20 de filme despre amor problematic, demoni lăuntrici și sălbăticii externe. Enjoy și aștept completări :)

Laurence Anyways 


Breaking the waves 


Cafe de Flore


Annie Hall 


Never let me go 



The reader


Lost in translation 


City Lights



The English Patient 


Atonement


Thirst


Jules et Jim 


The Fountain 


Blue Valentine



Marti, dupa Craciun



Hable con ella


In Another country 

Candy 


Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring


Orice in regia Wong Kar Wai