The Happening

 Can this movie really be happening? :))

Săptămâna trecută Marian/FilmSinopsis a organizat un concurs de ghicit filme și a pus la bătăie (de cap) 13 postere minimaliste, ultimul dintre ele a fost și cel mai dificil, chiar dacă duce cu gândul la Pădurea Spânzuraților nu e nici mai mult nici mai puțin decât The Happening:

În cadrul cinematografiei lui M. Night Shyamalan se observă câteva elemente recurente forțate întru pupăciune, siluite la împerecheri drăcești: variabile sociologice, dinamici de grup și un ușor iz de horror imprecis, nu prea imi dau seama dacă el se vrea a fi bășcăloid sau eminamenete serios. Dacă prima dintre variante e adevărată atunci rezultatul este unul la fel de imprecis și lugubru, în schimb dacă cea de-a doua variantă e cea veridică atunci domn Shyamalan cu tot respectul dar nu prea vă iese fenta cu sperieciunile ;), iese clovnul din cutie și nici o grimasă nu scoateți de la mine. În The village se încearcă un experiment sociologic aureolat de același nimb imprecis, fazic, de misterios-horror, în Devil, grupul se restrânge, iar elementele de paranormal drăcesc cresc invers proporțional.

Aici apare același laitmotiv al grupului pus în balanță de data asta nu cu supranaturalul futil, încornorat, ci cu un misticism uzitat dubios, natura vie, natura înzestrată cu liber arbitru, natura vindicativă. Teoria nu-i rea deloc, adie ca un vânticel primăvăratic prin lanul de grâu dodoldora de spice care mai de care mai arse și mai plăguite de încercări ale panexticției. Însă punerea ei în practică frizează pe alocuri penibilul și nu mă refer aici la imagine sau narativ, căci ele păstrează aceeași simplitate cu pretenții de complexitate ca și în restul filmelor mai sus menționate, ci la replici care merg în tandem perfect cu un joc actoricesc morbid de prostesc. Și cum bine zicea cineva pe facebook (Alexa, la tine mă refer) din tot acest tumult de replici iese la iveală un umor negru involuntar, care evident nu se implinește, nu se conturează cum trebuie nefiind conștient de existența  sursei ce l-a generat.

 [notices a plant moving inside the house they'd intruded upon, slowly walks to it and begins speaking softly to it] Hello? My name is Elliot Moore. Just want to talk in a very positive manner, giving off good vibes. We're just here to use the bathroom, and then we're just going to leave. I hope that's OK.
[feels the plant]
 Plastic. I'm talking to a plastic plant.
 ...I'm still doing it.

Totuși the best line in the movie: Don't take my daughter's hand unless you mean it. 

 Domn Shymalan dacă tot îți bagi piciorul în sociologic nu e frumos să ți-l scoți de acolo și să-l treci prin psihotismul americanului de rând pizmuitor pe tagma teroristă, nu că mișcarea n-ar fi legitimă, dar bagă și matale picioru ca lumea, că la suprafață mustește balta de mâzga predujecăților. Obsedante cadrele pline de chipuri, dar e poate cel mai bun lucru din film, e un bonus adus...recognoscibilității.

Ah, ce bine că există mijloace refulatorii pe lumea asta :))

Tweet

X-men: First Class

Există două metamotive (deci cumva exterioare filmului) care mă determină să nu-i regret întrutotul vizionarea, unu: am avut ocazia să-l văd pe șarmantul James McAvoy într-un lung șir de prim planuri, doi: am dat mâna oficial cu Andrei Gorzo și am stat oleacă de vorbă despre Inarritu. Ăsta fuse nucleul zilei, restul, citoplasma filmică modificată genetic, mutantă, cică superevoluată, în orice caz supraevaluată (uitându-mă la mirabila notă de pe imdb: 8.2), e complet neglijabilă și deloc necesară vieții.

Oare cum poate supraviețui a nu știu câta parte din franciza asta într-un organism leprozat cu ciorchini de celule cu mult mai dezghețate vizual și mai buchisit montate. Efectele vizuale poartă o pecete vetustă, superfluă, iar filmul pe de-antregul e stigmatizat de răgnetul unui demiurg-infantil: eu vă dau tot ce vă e necesar, bețe, pietre, toate cele văzute și nevăzute, voi face-ți-mi eroi dramatici din ele, hai hai repede repede, că acuș vine apocalipsa. Pripa nu face crossing over cu astfel de supereroisme hibride, suprasaturate coloristic.

Curgerea lentă a acțiunii e potențată negativ de drojdia lingvistică, de replicile escatologic-mântuitoare, fataliste, altruist-egocentrice

hai să salvăm lumea, să o facem a better place,
hai
și să ne unim our superpowers,
hai hai
stai că mai am puțină cafea.
Pretenția de istoricism alternativ e stupidă, evidentă, tratată superficial, voalată inutil, dialogic în germană, franceză, rusă, un bun exemplu de fantasmagorie alternativ istorică fiind Watchmen. Însumate fuseră vreo trei, patru momente de bun augur: o monedă trecând printr-un craniu, câteva outfit-uri retro,

un hippie hippie shake pe fundal și apariția de două secunde a lui Hugh Jackman, mare păcat de prestația și potențialul lui McAvoy și de background-ul lui Matthew Vaughn.

Tweet

London Boulevard

Domn Colin ne arată fălos că poate fi un gangsta așezat, educat deotologic de corsetul gratiilor și de filosofia lu Rilke, că poate fi la antipodul rolului spasmodic (și cu mult mai interesant) din In Bruges și că-și poate muta catrafusele carismatico-profesionale, cu câteva trepte calitative mai jos, de pe străzile sepia-întortocheate ale Bruges-ului pe trotoarele modist-fade ale Londrei. Coline mamă cu o leacă de pomadă în păr, arborând o figură forțat serioasă, rezervată, atinsă deasupra buzei de-un deșt heruvimic, stropită cu aghiasma redempțiunii nu faci domne mare brânză din năclăiala asta de film, din spălătura asta inutilă de vase cu pretenții fistichiu-tămăduitoare de evian. A încercat să mă fenteze la început cu cîteva omiteri de full contact vroind ca mai târziu să-mi servească ceva mai consitent, dar a eșuat rușinos.

Dacă Guy Richie s-ar fi ocupat de ăst subiect măcar avalanșa de fuck-uri și-ar fi avut rostu și n-ar mai fi avut aspect de cârpeală-moloziu-compensatorie. Pe lângă limbaj autohton, ceva tărie în pahare și fătuci încolăcite pe bară îți trebe nene și un pic de bittersweetness (uite d aia prefer gangsta filmu asiatic :P). Deluviul ăsta scurgător la canalul neputinței nu-i decât un Bodyguard british, băltos, neclar, ca o sucitură dureroasă de mână, cum faceau pe vremea mea puștii prin școli când vroiau să tachineze o fătucă: dă-mi mâna, să-ți arăt ceva, tăntăloaiaca i-o dădea și mucosu îi face așa zisele ace :D
Doamne ce înspumată sunt :)) nuș ce să zic mai repede ca să fac concurență deluviului mai sus menționat.
Ok, hai să o iau în vizor și pe keira (bine, bieții actori n-au nicio vină), bun, ea e starleta anorexică care iese evident în minimarket să-și ia absorbante și se miră că toată lumea se holbează la dînsa, lame, mai lipsea pe fundal Stop and stare de la One Republic. 

Apropo măcar muzichia e faină :).
Mi-a plăcut în schimb următoarea replică rostită de un David Thewlis tare boem cu referire la starleta Keira:
 “If it weren’t for Monica Bellucci, she’d be the most raped woman in European cinema.” :))

Însă mi s-o blegit entuzismu când o venit momentu șemineului scuipător de văpăi glucoide:

 

te plac
și eu
da vezi tu nu prea se poate, eu stau în cochilie, nu, nu la paparazzi mă refer, am fost violată cândva..in Italia 
ah, scuze, nașpa, mai vorbim. :D

Urmată de altă pastilă glucoidă:
-if I felt a little bit in love with you in the countryside what would you do about it?
-Anything...Everything 
Come on :))
La care se adaugă coca liantă de personaje din juru-le, tipologizate nesuferit, emanatoare de un iz malefic ieftin cu miros de lavandă și pucioasă. Iar lovitura de grație, aia de final evident, e de un moralism incert, ilogic, nefericit, bă hai dreacu să-i căsăpim pă toți că ne murdărim pe mâni degeaba, deci cvasi-eroul-moralist-cu-trecut-zero-barat-și-prezent-de-formă o sfîrșește printr-o fentă demiurgic scenaristică, doi puberi îi fac de petrecanie

picați parcă din ceru lu Gus van Sant :D

Tweet

Click

Un guest post scris acu ceva vreme pentru site-ul lui cristian :P

E un fel de Christmas carol updatat, tunat, ferchezuit, uns cu alifii puturoase si urat mirositoare pe care intamplator le-am mirosit intr-una din zilele prospat trecutului Craciun. Damful ce m-a lovit n-aduce deloc a scortisoara, cuisoare, nici macar a sarmale sau fripturi, dar nici iritant pe de-antregul nu e…sau ba da. Americanii sufera parca de mania unei ironii puerile pe care au tupeul sa o numeasca umor. Adam Sandler cel cu fata tampa e viermisorul, sclavul, mopul cu idealuri in cuibul-debara al unei multinationale si pentru ca statutul de multi-tasking-man l-a cam secatuit de esenta, i-a cam divizat familia si timpul liber, ii vine in ajutor o solutie minune, aparuta din neat, cu functiuni previzibilo-stupide: o telecomanda menita sa te fataie pe toate palierele temporale, dandu-ti posibilitatea sa pui pauza, sa derulezi, sa expandezi si sa compresezi variabila timp.

Cum naiba sa nu iti doresti acest fantasmagoric cadou picat din vid, cum naiba sa nu abuzezi de el. Si cum excese fara efecte secundare celulitice, psihologice sau de factura spirituala nu prea exista, personajul lui Adam si-o ia in freza, isi blesteama zilele alea trecute, prezente si viitoare pentru ca mai apoi sa se smiorcarie dupa iertaciune implorand planarea in normal. Inca o palmutza data liberului arbitru, inca un sut dat cinemaului. Ce ma mai scoate din tatani la acest gen de comedioare e insulita omiprezenta de drama, dar ce zic eu drama, e tragedie cu acte in regula, pe princpiul glumim glumim da’ tre sa trageti si voi niste invataminte d’acilea ca nu nea dunaram sa ne hlizim ca prostii unii la altii. Serios fratilor de peste prutul atlantic, lasati-o mai moale cu lectiile existentialiste ca viata pute de ele si balta ce ne desparte e plina de peste si porunci. In ciuda aversiunii mele fata de aceasta comedioara – concept esuat trebuie sa recunosc ca mi-a smuls cateva hohote, fara de voia mea.

Tweet

Unstoppable

Clint Eastwood & General Saint - Stop That Train 

Mai acu câteva zile am fost întâmpinată la muncă de către dragele mele colege cu o tolbă de criticisme binevoitoare (of course) cum că le doare capu când mă citesc, că îngrămădesc prea multe cuvinte în frază, că le sardelesc ca pe chinezi la metrou, mă io ce să zic acuș ăsta mi-e stilu, n-aș prea vrea să fac recenzie liniară (nu cred că sunt în stare), nici critică de film nu fac (n-am patalamaua și nici pretenția), trec doar printr-o coardă să-i zic sensibilă ce văd, ce aud, vreau, încerc să fiu organ de simț, filmul pentru mine e un stimul, ce încerc aici să fac este să redau doar un reflex pe care nu-l pot lepăda de ganglioni supurânzi în analogii, nah, boală se cheamă.

Pentru voi fetelor și nu numai, o încercare telegramatică:
Văzut un sfert din filmu cu trenu stop nu e un tren de neoprit stop nu m-am lăsat fraierită stop focus tembel supra  travelling în draci nu este egal cu viteză stop comparativ, speed (I) e ambrozie stop cursele nu mai sunt ce-au fost odată stop domnu danzel training day nu te prinde stop
nu știu dacă l-au oprit pân la urmă, dar presupun că da și că danzel s-a împrietenit la cataramă cu ucenicul, s-au salvat unul pe altul de la anaghie și că la final i-au facut ochi dulci (amândoi) gagicii din turnul de control, bă ăștia care văzurăți toată cursa, contraziceți-mă, eu una mă bucur că nu mi-am pierdut timpul aiurea și că am ratat trenul ăsta :)

Tweet

Cartea lu' Bote

Bote și-a lansat carte domne, aprinsei și io televizoru și ce aflu, că nenea croitoru' unic al tărișoarei modiste în care ne târșâim chicerele, mare creatoru', invoatoru' chiloților bărbătești cu puță ștaif, a pus mâna pe pix, a pus pe dracu, cică e dictată, vorba cârcotașilor (că de la ei am aflat de minunata carte) n-o scrise el că îl dor buricele deștelor de la înțepăturile acelor. Ca un spin în coastă îmi stă pretenția asta de literaturism de coton, cu fâlfâituri de pagini de mătase domne, sunt un dandy c pana mea, dar cel mai tare mă înjunghie potențialismu' cumpărătoresc facilist, sunt invidioasă domne asta e :)). Titlul cărții se vrea misticios, 3 vieți. Pedepsirea, auzi tu câtă căință, pedepsește-mă oh doamne că am îndrăznit să îi despoi pe adam și pe evă-sa, le-am dat fruzele deoparte, i-am umplut de pene, de blănuri, de volane, le-am pus swarovski în găvanele ochilor și-n rect, pedepsește-mă doamne...

Deci omu scrie un jurnal da? unu' defăimător domne cu toate cârpili date îndălături mais când i se urcă pe podium vreun viermișor cristicist fie și el de pe vreo emisiune scandalicioasă sare domne autoru' de poponeț în sus și declară cam așa: am fost în arest, în arest preventiv da? îmi asum toate gresealele mele da? so what? (asezonată cu o ridicătură pantocrator-emfatică de deșt plus un spasm de botox facial) asta nu înseamnă că sunt pușcăriaș și homo...pot să urc la nivelul limbajului unui om elevat, dar pot să cobor și la cel al unui pușcăriaș, dacă asta vreți (referindu-se la emisiunea nuș care de două parale) moamă câte trepte urcă și coboară domn bote, cred că are febră la mușchiul limbii. După andrea lu' mărin și răduleasca era timpu' și pt un ma(cao)cho să ne spună cum a stat la mititica, cum a curvăsărit, cum i s-au aruncat pietre în mecla cea plină de inovatism, cum i s-au pus piedici pe podiumu' sclemberist al vieții mult prea încercat-încercănate, cât de greu e dragă să respiri în show biz biz, cât de greu e să  ții în frâu o hoardă de botoase blonde, halal evenghelie apocrifă, halal agoră literară, unde ești tu coehlo mamă care dădeai coate cărților de pe rafturi de vedeam galben în fața ochilor, parcă te prefer până și pă mătăluță...

Tweet

The last airbender

Weekendu-ul ăsta m-am lăsat coruptă de dorinţa sorămii de vedea ultima găselniţă fantastico-lamentabilo-translucido-redundantă a lui Night Shyamalan, mă bucur că şi ea a înteles lucrul ăsta sin şi post vizionare :D .Povestea e mai mult decât tipică, nişte adolescenţi atemporali, manipulatori ai apei, focului, pământului şi aerului (elemente care ar fi putut avea parte de o abordare mai alchimică, mai rozacruceană :P zic şi eu) pornesc într-o călătorie care se vrea a fi iniţiatică, salvatoare de regate şi destine măreţe în purul stil al basmului de celuloid, un fel de harry potter meets dragon ball meets testoasele ninja. Începutul mi-a adus aminte o leacă de Narnia, iar continuarea de Percy Jackson wich is not good :D. Personajele suferă de penibilism acut, mai au nenorocul ca pe langă crisparea chipului să mai fie nevoiţi să rostească replici de o evidenţă exacerbatoare, indianul din slumdog e mai mult decât dezamagitor, mai apare un tip din twilight, vă puteţi imagina restul. 

Efectele speciale nu-s aşa rele luând în considerare trecutul regizorului care are un talent deosebit în a da chix la capitolul ăsta, dar omu' a fost perseverent şi pân' la urmă a scos-o la liman, atingând zenitul propriului sistem de valori. Din aceeaşi constelaţie face parte un animăluţ fluffy ce m-a dus cu gandul la minunatul Where the wild things are, în rest e cât se poate de plictisitor, de fosilic cu pretenţii revigorante.

Tweet

Daybreakers-Gentlemen, we are starving!

Nu pot să îmi dau seama care au fost circumstanţele ce m-au adus în halul de a mă uita la dejecţia asta de film, impropriu spus, nu m-am uitat decât vreo 10, hai 15 minute. Încep parcă să repoziţionez în căpşorul meu or(ibil)dinea, clasamentul scursurilor şi încep să cred ca Twilight şi The mist merită măcar o statuetă, ăsta de faţă nu merită nici măcar un coş plin cu zmeură. Habar nu am ce a căutat Hawke în peisaj (deşi îl prindea look-ul), probabil îi trebuiau bani de yaht, femei, cine ştie. În primele minute arde una, apoi explodează unu şi ne mânjeşte ecranu (în District 9, spre exemplu, se exploda cu talent şi scop bine definit), grotesc, dizgraţios, am văzut ceva oribilităţi la viaţa mea, dar măcar ălea erau...artistice. Poate că totuşi era un film inteligent şi băşcălios (neah) şi nu mă prinsei...cert e că nu voi ştii niciodată, slavă domnului. A se lua lecţii de pe alte meleaguri (ştiţi voi care) de pildă din capodopera de gen (îmi asum remarca) numită Thirst.

Tweet

I love you Phillip Morris

M-am tot gandit: să scriu, să nu scriu despre incridibila si trista poveste a candidei fetişcane Mcgregorica şi a bunicii sale fără suflet (dar cu cu capul teşit de idei antreprenoriale ilicite)...parcă nu m-a enervat destul de tare, dar hai totuşi să îi dau o şansă, poate pe parcursul curgerii potihnite a literelor se catalizează şi enervarea. Nu prea ştiu unde să îi poziţionez pe ăştia doi şi al lor gaystory, căci parcă băşcălie până la capăt nu e, serios pe de-antregul în nici un caz, e ciudat să îl vezi pe Carrey uşor reţinut (cred că lumea s-a amuzat copios la filmări, nici nu se putea altfel), în schimb McGregor m-a uimit, parcă să zic că m-a convins, mă aşteptam să mă simt uşor penibil uitându-mă la el în postura asta, dar mi-am amintit de Velvet Goldmine (unde alături de Christian Bale şi Jonathan Rhys Meyer formează un grup hippie-homosexual foarte colorat şi destul de interesant). Cam deranjantă asocierea dintre înavuţire, trai luxos şi pederaşti, poate pe ei nu îi deranjează, pe mine da, un film plictisitor poate din cauza hibridismului şi a incertitudinii, ce să mai, de ocolit. Dacă vreţi să vedeţi homosexualitate abordată serios (şi când zic asta pornesc de la momentul t zero- brokeback mountain) aruncaţi un ochi pe Mysterious Skin, pe recentul A single man sau şi mai bine pe A frozen flower sau pe The Chinese Botanist's Daughters şi nu, nu sunt obsedată ...sau poate doar un pic:)).

Tweet

M-am săturat de Twilight

Ca să îi fac hatârul sorămii (nu că ar fi fan, Doamne păzeşte), ne-am târât într-o înnorată zi de sâmbătă spre CinemaPro să vizionăm, cum altfel dacă nu la caterincă, pătrarul, eclipsa, dracu' mai ştie ce din aşa zisa sagă vampirică. N-am râs atât de mult ca data trecută, dar parcă să zic că m-am răcorit o leacă înaintea susţinerii licenţei (brrr). Iacătă îi apucară pe ăştia mici şi drăgălaşi al treilea episod de relaţie şi nu îşi "fructificară mărul pasiunii" (ăla care apare mereu pe coperţi, n-am înţeles de ce) ba mai degrabă mărul discordiei sau...mărul lui adam (că parcă prea se înghite în sec în şi la filmul ăsta). Da' ce zic eu aci...că atâta pasiune şi struggling nu mai văzui de la Laguna albastră încoace (bleah). Replici jenibile, scene cu repetiţie şi lipsite de sens, personaje noi cam prea multe ca să le mai ţii socoteala, fatalism cât încape, prim planuri salvatoare menite să eclipseze un fir narativ scurt şi fragil, ros de molii...gata m-am săturat, n-am să mă mai duc la următorul nici măcar pentru amuzament.

Tweet

The young Victoria

Al n-lea film încununat capetelor încornorat încoronate fluidizate de sângele albastru al monarhiei englezeşti. Ce aduce nou, extravagant, exorbitant, inedit, luxuriant, rascolitor, revelator? Nimic. Un film sec a cărei facere si reproducere nu prea o înteleg. Recunosc, sufăr de sindromul soteriologico-teleologic :P. The Young Victoria (Emily Blunt) ar putea face o plecăciune în faţa Ducesei "Keira", a surorilor Boleyn sau încoafatei Antoaneta. Aşa zisa evoluţie a personajului este inconsitentă, ilogică, nu aflăm nimic nou, picant, păşim uşor pe marmoreanul poveştii alături de personaje tipice, mama posesivă, intrigantă, sceptica doică aka mama de schimb, pretendentul neinţiat, dar cult, pretendentul numărul doi, experimentat, lipsit de scrupule, dar tacticos, regele mereu pus pe toane, veşnicul bal unde se valsează pe ritmul bârfelor, deci cam nimic de barfit despre acest film, decoruri frumoase, actori frumoşi, pomi conici, Ian Holm...

Tweet

Groh groh Dorian Gray

Pasind agale prin galeria de filme vazute in ultima vreme ma opresc o leaca sa admir potretul lui Dorian G( r) ay, ma opresc desigur la cel care ma enerveaza cel mai tare. Nu imi ia mult sa imi dau seama ca am de-a face cu o replica cam prea thrillerizata a unui roman superb (la vremea citirii). Viziunea mea asupra potretizarii cinematografice a metamorfozei lui Dorian nu este tocmai horror, inca mai sper la o transpunere impresionista. Nu stiu daca Ben Barnes e cel mai potrivit pentru tipul asta de rol, poate ca ar fi mers cineva cu o mai mai mare flexibilitatea a mimicii faciale ca de... in monsieur Gray isi dau intalnire ingerul si dandydemonul asa cum ii sta bine romantismului wildesc. In schimb aparitia lui Colin Firth, izvorul vorbelor de duh, aduce un plus de quelque chose, facand ca polul spiritual al povestii sa se incline adanc, firul narativ schiopatand, lansandu-l pe Dorian la mila unei palete regizorale cam palide, filmul purtandu-i totusi numele...Aparitia lui Sybil e mai mult decat sibilinica, iar cireasa...amara, potretul bineinteles, ajunge sa fie o reprezentare 3D jalnica si vomitiva, permanent grohaitoare, deranjant de stupida...bietul Wilde si-ar plange in pumni la auzul vocalizelor porcesti ale potretului hiperinsufletit...

Tweet

Corny Twilight

Pentru ca ma intalnesc tot mai des cu oameni care imi apreciaza blogomunca, cea mai recenta dintre aprecieri apartinand unui fost coleg de liceu, actual coleg de facultate (merci Cezar;)), am decis ca ar trebui sa imi pun mai des tastele la...bataie. Si cum cel mai bine se scurge printre amintitele taste vascozitatea filmocriticii negative o sa incep prin a pune cateva funii de usturoi la streasina boxoffice-ului. Cum vampirita face ravagii mai ceva ca porcina era inevitabila iesirea fortata sub ciomagul pesuasiv al soramii intr-un Cinemapro ticsit de tineret flamand absorbit precum lipitorile in tapiteria scaunelor. Isteria nejustificabila narativ sau artistic, ci poate doar scuzabila...carismatic reuseste sa nauceasca pana si bagheta regizorala care se pare ca nu mai distinge povestea...povestii de statutul "starurilor" astfel ca Robert isi face aparitia in scena la modul cat se poate de penibil pentru un film, insa nu si pentru un...videoclip sa zicem, sau o aparitie pe covorul rosu. Stereotipurile curg in valuri, evident purpurii: paralela sforaitoare cu Romeo si Julieta (care am serioase dubii ca s-ar studia in anul terminal:P), esti ratiunea mea de-a fi dar cu toate astea te parasesc, aparitia trio-lui amoros din ratiuni pur estetice care se pretind catartice (altfel ne-am plictisi si zaharisi)...la care se adauga replici extrem de comice chiar si atunci cand nu e cazul, de fapt mai ales atunci, actori ce par a se afla sub influenta unor narcotice nu a indicatiilor scenice, un Michael Sheen reciclat din Underworld, Dakota Fanning e si ea pe acolo, n-am inteles de ce, o avea datorii la intretinere... neuniform, prost spre execrabil, dar copios, amuzant pana la lacrimi, un sequel care aduce bani, din pacate...Ma intreb ce ar fi fost Robert fara sansa acestui rol: un tanar talentat, dar obscur, din nou...pacat.

Tweet

2012-dummy day

Sambata seara, Cinemapro, coada pana in strada asa ca fugutza fugutza ne-am indreptat in numar de 5 spre Patria...aici sala full. Curioase sa aflam cum se sfarseste lumea am dat peste un film bascalios, penibil, teribil de previzibil, cu un scenariu scris pe genunchi pe principiul: avem cateva scene ticsite de efecte speciale waw cu ce sa mai umplem haul apocaliptic dintre ele, pai sa zicem cu cateva personaje de umplutura precum o pitipoanca siliconata nedespartita de patrupedul inzorzonat, un rus putred de bogat, un presedinte american, evident de culoare, care se sacrifica pentru natiune, cercetatori geniali de origine indiana lasati de izbeliste, un nebun cu mari abitilati clarvazatoare si lista poate continua.

De mult nu am vazut ceva atat de tras de par, personajul principal reusind sa scape din fiecare situatie intr-un mod ce te determina sa exclami "ba ma lasi"(vezi pilotarea avionului de un asa zis incepator sau cursa nebuna cu masina printre cladirile megalitice ce se prabusesc, printre mingii de foc sau scoarta intens crapatoare)...interesanta discrepanta dintre imaginile realmente escatologice si reactiile comico-schizoide ale personajelor aflate in fata dezastrului, la care se adauga suparatorul laitmotiv al...crapaturii ce marcheaza "metafore" evidente...Replici tampite...de umplutura...regizorul se descotoroseste la un moment dat de personajele aditionale, astfel incat cuplul adamic sa raman fericit forever and ever la umbra unui mar al carui fruct mi-a stat in gat. 2012 poate face o plecaciune adanca in fata seriozitatii zilei fatidice de poimaine, dar poate ca toata comicaria dezastrului are si ea un scop catartic sau cel putin unul de subliniere a inconstientei, inculturii, clumsiness-ului, vorbelor goale, aparentei tehologizari, pragmatismului egocentric in speta apartinand spiritului american.

Tweet

Francesca-The italian...job

Vremea urata se pare imi pune ceva piedici in avantul meu scriitoricesc, dar caderea cu nasul in movilita cu filme este inevitabila si ma trezesc ca imi irita fosele nazele o fatuca pe nume Francesca. Fatuca n-are nicio vina, insa aluatul debutant in care a fost "malaxorata" a reusit sa ma scoata din sarite. Scene lungi, enervant de lungi, planuri mult prea intregi (ce-i drept am o afinitate obsesiva pentru gros-planuri si plan detalii), personaje filmate aproape numai din profil, replici nenaturale, tampitele, de umplutura, actiune seaca, mesaj lipsa, sau poate prea..."masonic" ca sa il pot detecta. Daca din film ar fi lipsit camatarii autentici cu tupeu, care au dat un pic de culoare in obrajii Francescai si scena ingenuo- fabulist-incestuasa dintre fatuca si nashul ei atunci filmul n-ar fi fost mai mult decat o carpa uscata de sters praful. Daca dom' Bobby are suficienti gologani si dorinta de a-i investiti in cinema-ul romanesc pai sa-i lase domle pe oamenii care se pricep sa isi faca meseria sau macar sa ia ceva lectii.

Stop cadru-Moment Inglorios
Saptamana trecuta, la Studio am reusit sa vad in sfarsit cea mai recenta pata de sange de pe scaunul regizoral al lui Tarantino. Foarte reusit amestecul de utopie vindicativa, sarcasm bolnav, umor molipsitor(Brad Pitt facand pe "italianul" memorabil) rezultat: o poveste sangeros de bine spusa, jucata superb- poliglotul si talentatul Christoph Waltz (Landa) poate va avea increstat in frunte un oscar in loc de zvastica. Se simte pe undeva dedicatia filmului si parca iti vine sa zici la sfarsit, in ciuda cruzimii si a unui oarecare licar de compasiune, "ba, bine le-au facut". In vremuri mass-medizate revansa istorica a unor masacrari absurde se poate incarna iata in productii cinematografice. Bravo!

Tweet

Si ce sa vezi: Era su padre

Asa cum am promis mi-am facut vant pana la Studio (proaspat renovat) sa am parte si eu de niscaiva imbratisari...frante, am primit in schimb o sugrumare amara cu iz puternic de telenovela. Laitmotivul homofilo-neinteligibilo-artistic precum si cel cruzian revin insa nu sunt decat o umbra a umbrei a ceea ce ar fi trebuit sa fie. Finalul este cat se poate de previzibil, ceva pare sa lipseasca, iar daca n-ar fi existat pe ici pe colo cateva vorbe de duh si ceva doze de umor aproape ca l-as fi luat binisor de mana pe Morpheu. Ca sa raman in Pantheon: de ce oare o "combina" Almodovar-zeus pe frumoasa Penelope cu tot felul de personaje in varsta...fiecare regizor cu...complexul sau ;)) oare s-o fi prins Cruz de apropoul mise-en-abimic:))

Tweet

The proposal...Ia-ma nene

Ca sa imi demonstrez inca o data ca mentalitatea americana e ahtiata dupa comediile cvasisexy pline de glume absurde si puerile m-am uitat inevitabil la marea sclipire a momentului The proposal. Am ras ce-i drept la cateva glumite, insa majoritatea sunt rupte din context, iar intreg filmul pare a fi un pulover vechi plin de gauri pe care regizorul a decis sa le umple cu cateva scene de mantuiala precum dansul amerindian al unei babutze traznite completat de miscarile de asa zis R&B ale Sandrei, mai apoi un infarct prefacut al aceleaiasi babutze hiperactive menit sa aduca impreuna cei doi indragostiti cu caractere complet opuse, un card de pasarii caninofile si celularofile, o scena nuda cu... impact si cam atat cu...plombele. Rezultat: o lucrare dentara incompleta usor inestetica insa taman buna pentru rontait o portie sanatoasa de floricele;)

Tweet

Continuare..."decepticonica"

In timp ce ieseam din sala de cinematograf de mana cu sora mai mica care era de-a dreptul incantata de ceea ce vazuse eu ma intrebam de ce mi-am pierdut vremea si banii pentru o portie mare de scene penibile si rasuflate. Cam dura aprecierea? As zice ca nu. La un anumit interval de scene cuvantul "revenge" este folosit la modul redundant si suparator...ca doar filmul se numeste The revenge of the fallen, simpaticul Shia cade fara oprire in prapastia pateticului schimonosandu-se spamodic de fiecare data cand mintea ii este invadata de "hieroglifele estratereste", Megan Fox este asaltata de robotei care fac pe cainii in calduri, cainele in calduri fiind parca un laitmotiv al peliculei. Cuplul de variabile piramide egiptene-roboti care pare sa se fi nascut din ideea "daca aruncam acolo niste relicve devenim mai interesanti" nu este cea mai fericita combinatie. Daca nu era acea aschie ramasa din cubul primei parti, care n-a fost un film asa rau, oare mai aveam parte de aceasta "razbunare decepticonica"? A mai ramas oare vreo aschie prin lenjeria lui Megan astfel incat sa mai avem parte si de o noua continuare...

Tweet