Uzumaki-obsesia spiralei

Dacă Pi-ul lui Aronofsky e rafinat, semiotic, perturbator într-o direcţie umană, obsesia-miez a filmului de faţă impinge limitele şi rămâne în acelaşi timp la o adâncime detectabilă deoarece spirofilia şi/sau spirofobia personajelor lâncezeşte captivă în morphismul spiralei, totul se reduce la forma ameţitoare a acesteia; nu întelegem motorul care pune în mişcare obsesia unei colectivităţi întregi (poate că nici n-ar trebui, hipnoza probabil). De la roata olarului la buricul degetului sau cohlee, spirala e omniprezentă şi nu ezită să spintece la fiecare curbă pe cine îi iese în cale, are ce-i drept o afinitate deosebita pentru adolescenţi, deci o spirală pedofilă :D. Cinematografia japoneză a cam făcut o obişnuinţă din a crea personaje pubere vindicative (vezi Battle Royale), diabolice, p-aci pân Europa nu prea-i de bine, dar probabil că pe acolo soarele timpuriu le-a destupat minţile cu mult înaintea noastră. Am luat-o pe un drum ocolitor şi am ameţit :P încep să cred că şi-a atins scopul. Pe alocuri destul de scary, avem parte şi de ceva cadre sumbru dichisite, lirice în esenţă, dovezi mai jos. Şi ca să revin la morfism, cea mai agreată armă sinucigaşă a unui obsedat de spirale e...ce credeţi? Maşina de spălat. Funny, nu :))?

Concluzie: fără cap şi fără coadă aşa cum îi stă bine spiralei :D

Tweet