Vian şi paranoia

Dacă Iarba roşie sau Blues pentru o pisică neagră duhesc de incertitudine, suprarealism crud, aproape asimbolic, Smulgătorul de inimi e cat se poate de teluric, dar nu desluşitor până la capăt, însă cel puţin te inveleşte în panza unui joc alternanat între semnificant si semnificat, între ceea ce deja ştii si ceea ce numai Vian cunoaşte. E un fel de welcome into my world, didactic, cazi in tuneul carollian lin, slow motional şi ti se dă răgazul să admiri cam tot ce-ţi sare în cale, să diseci, să analizezi, sa decodezi, să-ţi pui aparatul simbolic în funcţiune gata să barezi scurcircuitul cu care obisnuieste Boris sa ne comaseze neuronii. Un psiholog, un sat, o gloată de sateni ciudaţei, dogvillişti, o mamă uber paranoică şi mă opresc la ea căci este posesoarea unei nebunii remarcabile. Îşi iubeşte atât de tare copiii încât ajunge să îi ţină în nişte cuşti pentru a-i proteja de lumea exterioară care îi poate răni oricând căci nu-i aşa o adiere uşoară face să cadă o frunză care se aşează pe capul unui cal care se sperie, calcă la rându-i pe un boschet deranjând un bondar ameţit care zboară direct în ochiul unui copil care se dezechilibrează şi cade în cazanul cu apă fierbinte şi...moare, mama lui de butterfly effect, Boris şi a lui mamă obsedată au desigur mult mai multe bazaconii în desagă şi mai mult farmec.

Tweet