Din dragoste cu cele mai bune intenții

Se tot vorbește, mai puțin consemnat în scris, predilect pe cale orală, despre alternativa la noul val de cinematografie românească sau mai bine zis despre hibridizarea noului val, despre exorcizarea mizeriei cotidiene, a nostalgiei griului din filmul românesc de după 2000 cu ceva aghiasmă proaspătă, descântece profane și răscruci agnostice care parcă nici din vest n-ar veni, fiind mai degrabă un produs local autonom apărut nu neapărat dintr-o nevoie a publicului și ca să împrumut ceva din terminologia lui H.R Patapievici conchid prin a spune că s-a format un soi de film recent. Bună, ce faci, Portretul luptătorului la tinerețe, Principii de viață, Aurora sunt câteva exemple eterogene în acest sens, sunt alter-inițiative, sunt copii hibrizi, lăsați de izbeliște la răscruce de curente, însă trăsăturile lor genetice modificate îi fac cumva imuni la anumite contexte, ei se leapădă de ancora trecutului saturat realist, de datoria  față de acesta și de strigătul mut la porțile sistemului prezent (social, interuman și de alte naturi). O bună parte a noului val linge martiric rănile vii ale istoriei, plătind astfel tribut vindicativ unui trecut (depășit ideologic) printr-un gest artistic.

Plângerea pe umerii istoriei își găsește alternativă oblojitoare într-un soi nou de realitate filmică. Trecutul și durerea brută lipsesc din briza noului val, însă detașarea de realitatea primă, neprelucrată nu este completă. Din dragoste cu cele mai bune intenții  prezintă o poveste cât se poate de împrumutată din real, fiind o înșiruire de experiențe bazate pe date și lăuntricisme din viața regizorului Adrian Sitaru (premiat la Locarno pentru regie), însă această frântură de realitate este conștient, tehnic și artistic prelucrată, trecută prin satiră, prin filtre ironice și chiar mistice (latură mistică vizibilă mai ales în cel de pe urmă cadru). Un tânăr află că mama sa a suferit un accident cerebral, merge să o viziteze și de aici i se declanșează paranoia, legitimă într-o oarecare măsură. Regizorul Adrian Sitaru susține că ar fi un film despre irațional, personajul nu îmi pare însă a fi îmbibat cu gestică irațională ci poate cu un surplus de grijă (egocentrică sau nu). Un personaj irațional pe de-antregul ar fi reacționat cu mult mai deplasat, aici e vorba de o panică...naturală. 

E în natura omului să reacționeze suprasaturat atunci când la mijloc e vorba de viața unei persoane dragi și tot în natura lui e să greșească din dragoste. Această natural-paranoia este vizibilă în reacții, în obsesia controlului, dar și prin folosirea unghiul de filmare subiectiv (care mi-a amintit de filme ca The Diving Bell and the Butterfly). Aceeași tehnică a fost folosită și în celălalt lungmetraj regizorului, Pescuit Sportiv, acolo minimalismul și umorul sunt cumva echivalente, aici umorul se mută în registru ironic, este satirizată spitalizarea, tipologia pacienților, aerele burgheze și refulările medicului de provincie, veșnica și băgăcioasa conversație feroviară și frivolă. Tehnica a fost de asemenea ferchezuită, subiectivismul unghiului este ideologic același cu cel din Pescuit Sportiv, însă el a avut parte de îmbunătățiri pe partea de lumină, poziționare, dinamică. 

Rumoarea unui personaj poate fi surprinsă fie prin redarea  gros planată a fizionomiei, a reacțiilor sale, fie prin analogii vizuale, flashback-uri, tripuri și melanjuri de imagini, sunet etc, în ultimul caz inducâdu-se vivid o simțire posibil similară cu cea a personajului. În primul caz, decriptarea figurii personajului/actorului și precipitarea ei în simțire pur personală e un proces ceva mai laborios, deși în principiu ar ține doar de empatie. În cazul de față personajul îți este pus sub lupă, te poți uita fix în ochii lui, iar camera de filmat devine ochiul-obol al personajelor, ea este pasată de la unul la altul, un joc inovator, reguli noi în lădița confortabilă cu nisip, unde se stă de obicei în șezut și se trag cadre confortabile. Jocul lui Bogdan Dumitrache (premiat și el la Locarno) fie va convinge, fie va enerva, tind să cred că a reușit să redea iraționalul în limitele palpabilului, iar dacă iraționalul lui e cumva incomplet atunci absurdul personajelor colocatare reușesc să-i completeze figura, ternul patern, spasmodismul matern, creepynessul măștii unei paciente, intruziunile unui personaj comic-convalescent toate converg, spațiul se reduce și cu toate astea rămâne confortabil. 

Pe cât de apăsătoare, de grea, de sfâșietoare, de mai reală decât realul este Moartea domnului Lăzărescu, pe atât de facilă, de tangibilă, de hilară este Falsa moarte a mamei, thanatosul lui Puiu înjură sistemul sanitar cu sudălmi serioase, erosul lui Sitaru ridiculizează simpatic acest angrenaj și asta doar în parte, restul fiind revelarea unui moment critic din viața unui tânăr și anume conștientizarea posibilei morți a părinților la un moment t zero nedeterminat în timp, dar aflat la o distanță pendulatorie și înfricoșător de palpabilă. 

Tweet