luni, 31 ianuarie 2011

Love and other drugs


regina spektor-fidelity 

Mă așteptam ca filmul ăsta să îmi ofere un fruct dulce amar întins pe un talger de argint gravat cu litere de-o șchioapă made in hollywood, însă mi s-a recomadat ospărărește o pară mălăiață lipsită de gust, titirezoidală, da, inception style, și ca urmare a acestei mișcări giratorii s-a dezintegrat, s-a întors pe dos și întru final s-a sinucis spasmodic și sepukuiesc cu un cuțit de bucătăreasă iscusită. Ce-i drept Jake și Anne arată fenomenal separat cât și dimpreună, dar nu poți face un film ca lumea numa cu doi oameni frumoși, o pastiluță albastră, sex exacerbat și un vinil cu regina spektor. Ba da domne poți, dar te atâta infatuare s-ar putea să te dai ca alice cu capu de tavan și să scoți o mână păroasă pe fereștri, da domnule Edward Zwick la matale mă refer, cum lăsași mătăluță pe pragul budoarului sabia samuraiului și diamantele sângerii și cum te dezabiași tu de dragu comerțului. Odată la câțiva ani, recurent și astrologic, se naște un astfel de film înălbitor, servil venerei, însă, cum pufoșenia unui walk to remember sau mâna descendândă pe un geam aburind în cala unui transatlantic
                                                               titanic 1997
                                                            
nu mai trezesc nici un suspin astei generații vitezomane închinătoare lui carpe diem, e momentul pentru...a sex to remember.

                                                    love and other drugs 2011
Evident prescripția presupune și o boală fără de leac încurcătoare de mațe înnamorate menită să pună la încercare relația așa zis fără de obligațiuni. Atitudinea față de parkinson e ușor ciudată, deloc politically correct this is not a disease, is a russian novel, mă rog, acuma nuș care ar trebui să se simtă mai ofuscat. S-a cam vrut tropăirea pe multe cărări, dacă ar fi rămas în sfera business poate că ar fi ieșit ceva gen Thank you for smoking, însă pașii au luat-o răzleț pe plaiul amorului promiscuos s-au împiedicat de mușuroaiele platonicului, au trecut prin tranșeele sarcasmului și s-au lovit de pieptul oțelit al grănicerilor deonutului, traseul panoramat din avion e deci cât de poate de imprecis, incomplet, un desen ușor divinatoriu, plictisitor, te lași bătut de alizeu și înclini aripa stângă spre tarlaua lui love and other demons par example. Racorduri neglijente și scene fără de neglijeuri:

duminică, 30 ianuarie 2011

Gustul puternic și amărui și sec

Ajung și eu acasă la a mei părinți, deschid televizorul în unicele momente din săptămână când fac asta și mă lovește din plin o reclamă idioțească, pe marginea căreia copywriteru și artu și-au tocit coatele și și-au malaxat fălcile bolborosind nonstop usp-ul berii ăsteia [Neumarkt]: gustul puternic și amarui, gustul puternic și amarui ...din astă mantră nu putea ieși decât o astfel de reclamă, adevărul e că instrumentele vizuale întru sublinierea gustului puternic și amar al berii sunt cam limitate și așa s-a născut o reclamă (pe care mă-sa nu am găsit-o în online) cu doi tipi purtători de moace bahice spre narcotice stând la o masă și făcând un schimb mega inteligent de replici gen bă ce îmi place berea asta cu gust puternic și amărui, da bă și mie, bă da e bună rău, da bă, bă da ce mi-ar fi plăcut să am un frate ca tine. Deci da...cum o gasesc o adaug :D

Tot în acest weekend tata s-a pus pe un depănat interminabil de aminitiri soldățesti, ce i s-a întâmplat într-un an și patru luni de armată la Turnu severin trece parcă prin carnea Auschwitzului și se oprește drept în parapetul unei cinematografii pe care eu, copchil crescut la țăța democrației și pacifismului, nu mi-aș fi putut imagina ca având corespondent real. Din lanțul amintirilor fac parte:

Abatorul 5:
 -trebuia să trecem prin valea morții, târâș, era un abator în apropiere și o groapă lângă în care erau aruncate toate leșurile
-hai bă tată că nu te cred, ce mama naibii
-serios mă, și asta nu era tot, ne puneau o mască  de gaze prin care mirosu intra oricum, vomai instantaneu și nu aveai decât să înghiți propria vomă până ajungeai la capătul celălalt, de atunci nu am mai vomat în viața mea
-...pur și simplu oau

 Letters from Iwo Jima/ Letters to Juliette
-maică-ta îmi scria două scrisori pe zi
-cat exces de zel, cât passion
-păi știi de ce? când sosea corespondența un sergent ținea scrisoarea orizontal și îi dădea drumu, te striga și tu te aruncai pe jos, te târai până în dreptu lui și scrisoarea trebuia să îți cadă pe burtă, dacă nu adio ochi înlăcrămați urmărind rânduri de amor și desene naive


Hunger
-când mâncam trebuia să stau cocoșat deasupra farfuriei altfel îmi aterizau gandaci în ciorbă și daca nu eram în gardă, ținând o mână căuș pe castron gândacii căzuți pe masă s-ar fi cățărat pe pereții lui
-vai doamne!!!

 Cel mai iubit dintre pământeni
-pentru că am scuturat un pom ca să nu mai trebuiască să măturam curtea zi de zi am primit o zi de, să-i zic, carceră unde am stat în picioare legat de mâini am dormit noaptea pe un pat de fier...fără saltea și am mâncat un fel de portofel cu brânză care după o juma de oră de stat în ceai a supt tot lichidu fără ca miezul să i se fi înmuiat

The Shawshank Redemption
-ni se aruncau 2-3 găleți de apă în veceu pe care trebuia să o scoatem cu șiretu de la bocanc
-stai, stai, tu vorbești serios, asta sună a banc sec
-serios vorbesc, iar mai apoi trebuia să lustruim podelele cu pătura de dormit...și când primeam bocanci noi erai norocos dacă aveau același număr și talpa era bătută în cuioșoare care la alergări ieșeau și îți intrau în picior
...
-când aveau chef ăi mai mari în grad de distracție ne puneau să ne târâm cu geamantanele și să ne închipuim că ar fi mașini...dar când a plecat sergentul ăsta care ne făcea viața amară l-am bătut cu o găleată de tablă până s-a îndoit...

toată depănarea a pornit de la o revistă pentru adulți...zic io și cum mă tată în armată când era așa mare restricția ceaușistă la vizual dezgolit cu ce vă delectați și voi, eh, erau erau, dar hai să îți zic câteva chestii mai..interesante...
 toate cele s-au întâmplatără în românia lui 85-86

vineri, 28 ianuarie 2011

Cel mai bun și mai obscur film

Șugubeață provocare venită din partea lui Mircea Popescu. Cică să fac un top 10 cu cele mai bune și mai necunoscute filme, zic greu domne, asta cu necunoscutu e o treabă mega subiectivă și tributară referențialului în care ne spălăm bulendrele. Cu riscul de a nu fi tocmai originală :P pentru că, nah, în ultima vreme am vizionat numa prospături, voila:

1.Amphetamine 
2.Les filles du botaniste
3.Nae maeumui punggeum/ the harmonium in my memory
4.The Holy mountain 
5.Welkkeom tu Dongmakgol 
6.Ssang-hwa-jeom/ A frozen flower
7.Life of brian
8.Sam gang yi/ Three...extremes 
9.Symbol
10.Babettes gæstebud

top majoritar asiatic, cum era de așteptat :D

Îmi spuneți ce filme văzurăți din lista asta și eu le tai nemilos unu câte unu cu fiecare strigare, dacă mi se pare mie că nu îmi inspirați încredere vă pun întrebări să-mi dovediți că îl văzurăți (neah :))):P La final ar trebui să rămână un unic supraviețuitor 

Listuțe șugubețe găsiți la Marian, Cristina, Anca, Schizoid, Alin
Richie mamă te aștept și pe tine cu o listuță :P

joi, 27 ianuarie 2011

Rămășițele zilei

Așa cum mi-am promis, l-am aruncat cât colo pe miller pornaglomeratul, să stea în șifonierotecă pân când oi avea io chef, m-am dus frumușel la bibliotecă, aia de pe nerva traian, b.p hașdeu, drăguțe bibliodame, faină încintă și mi i-am luat la subraț pe ishiguro, n-am mai prins never let me go, damn, pe murakami (autoportertul scriitorului ca alergător de cursă lungă) și amurg, nu twilight buei, ci o carte scrisă tot de un nipon, osamu dazai pe idioma sa :P... Eram perfect convinsă că mi-am vârât în boccea amintirea palidă a munților, nici nu mă uit la copertă încep a ceti și-mi zic bă, ia stai așa, ăsta-i fix anthony hopkins in remains of the day, mă luminez, doh, citeam rămășițele zilei, apucasem cotoru care nu trebe, dar am continuat cetirea. O carte bățoasă pe potriva stricteții sufletelor tari care îi stau drept pilaștrii, despre arta și știința de a fi majordom, împinse stoic pân la paroxis. Ishiguro dedică sclavagismului majordomismului un mic tratat, încadrat frumos, panoramic, paradigmatic, epistemic. Servitutea nu e așa oricum, ea are propriul organism intern, peristaltic, evolutiv temporalicește, moralicește, astfel că fiecare generație de majordomi are propriile cutume, deprinderi, escapisme. Ishiguro face o deferență, aduce un omagiu, scrijelește rupestrian o bovină în memoria vasalității pe murul dur al unor personaje basorelief de o glaciațiune soră cu respirația putrezicioasă a madamei persefona:

-Domnule Stevens, îmi pare foarte rău. Tatăl dumneavoastră s-a stins cu câteva minute în urmă.
-Înțeleg.
Ea și-a privit mâinile după care s-a uitat la mine. 
-Îmi pare foarte rău, domnule Stevens, a spus, adăugând imediat: aș vrea să vă pot spune ceva. 
-Nu e nevoie domnișoară Kenton.
-Doctorul Meredith încă nu a venit.
Apoi și-a plecat capul preț de o clipă și a lăsat să îi scape un hohot de plâns. Însă aproape imediat și-a recăpătat stăpânirea de sine și a întrebat cu o voce sigură:
-Vreți să veniți să îl vedeți?
-Chiar acum sunt foarte ocupat domnișoară Kenton. Poate puțin mai târziu.
-În acest caz, domnule Stevens, îmi dați voie să-i închid eu ochii?
-Ți-aș fi extrem de recunoscător, domnișoară Kenton.
A început să urce scările, dar am oprit-o.
-Domnișoară Kenton, te rog să nu mă crezi deplasat fiindcă nu urc chiar acum să-mi văd tatăl mort. Vezi dumneata, știu că tatăl meu ar fi dorit să-mi îndeplinesc în continuare îndatoririle. 
-Desigur, domnule Stevens.
-Dacă aș face altfel, simt că i-aș înșela așteptările.
-Desigur, domnule Stevens. 

miercuri, 26 ianuarie 2011

The king's speech

la început a fost cuvântul...

Aparatul observațional s-ar putea să-mi distorsioneze convexial cercetarea răsfoitoare de speech regesc, mai precis, o atare stare de oboseală cumulativă s-ar putea să-mi încurce mie ghemul și să bâjbâi cerberic prin labirint în loc să merg apăsat pe o cărare grimmică și să culeg sugubăț firimituri, râzând malițios în urma orfanilor rătăcitori cu ochi sticloși, giratorii după cătune de turte dulci. Ok stop. teoria se adeverește. distrosiunea intruzionează. stați să mă caut la cingătoare după cădelniță și cilice. Bun, un rege cu neșpe nume scrise în filigram baroc scrijelit de peniță înmuiată-n călimară cu sânge albastru [george al VI-lea] a avut nenorocul de a fi blagoslovit de ursitoare bălbâite și cum viața unui rege e marotească, iar vorbulițele ce i se desprind de pe buze, fie că-s smulse cu tot cu bulb din encefal, fie că-s fiicele desprinse prematur de la țâța unei armate de retori, de pr-iști truditori și bătuți de soartă la fundul gol, vorbulițele astea bine rostite la momentele oportune asezonate cu o statură apretată și constipată sunt cam pulpa fructului oprit pe mesele pantagruel regești.

Deci nefericitu n-are altă scăpare decât să-și menghinească handicapu și să scoată lebăduța din el, al naibii tratament prestat abil de magnific-magicienescul Geoffrey Rush. Am să mă opresc asupra lui Colin căci aproape că nu m-a interesat la fel de magnitudinal nimic altceva. Omu e incredibil de credibil, aș trage o fugă până-n london și mi l-aș lua cu împrumut, i-aș șterge melonu de praf și m-aș înfățișa cu dânsul la șosea seară de seară. Interesant acest efect inversatoriu, pe cât de puțin eficientă e persuadarea în discurs a omului-rege ăla care o existat și el pe axa hegeliană, pe atât de manipulativă, de înălbitoare de materie cenușie este joaca lui Colin, privirea-i permanent apoasă, geometristica zâmbetului și echilibristica somei, al naibii saltimbac domne.


Încotoșmănarea în straiele regești intră în conflict de tendințe cu garderobul intern, molcom, moroconos, iernatic la stânga și văratic, asudat, înflăcărat la dreapta. Regele e și el om, agorafob, aretoric, aritmic. Helena (Boham Carter), știți voi, fomeia mânuitoare de frâie din cârca oricăui bărbătuș mare, se alungește umbros și paralel consortului, iar joaca ei este pe măsura capului încoronat ce îi stă alăturea. Narativ, compozițional e aproape rețetar, dar când așa actori îți smulg sforile din mâini rămâi un păpușar demiurg cu idexul dus tremuricios la gură. Faină coloristică, cadrele respiră, mai tot timpul personajele sunt înconjurate de câte un halou-vid spațial care nu prea ține cont de simetrie ci le oferă distanță proximal-sistolică,

montură hitchcockiană pe alocuri


marți, 25 ianuarie 2011

Oscar 2011

Reticența persistă, toate premiile astea poleite îmi hârjâie scoarța, mă exfoliază până îmi dau tuleiele preobrajeniei, dar n-ai cum să sari peste ele ca peste băltoacele de la universitate în drum spre metrou, sunt prea cool, sunt miere pe buzele pițiponcite ale tuturora și parcă nu poci să nu le țugui la rându-mi. După preludiul globurilor urmează deloc surprinzătoarele nominalizări:

cel mai cel:
black swan (îmi vine greu a crede că va fi lua coronița, e prea film-personaj, prea suprarealist pentru stomacul cuminte-gravitațional al americanilor)
the fighter (si ăsta e prea personagistic deși șanse are, dar prea didactic, cumințel și rețetar,)
inception (mă abțin :)) dacă prin absurd ia, mă arunc de pe...scaun)
the kids are alright (nu văzui, dar probabil e o dramă liniară și pusă acolo în top pentru balans)
the king's speech (promit să-l văd azi, mâine, probabil ăsta va fi încoronatul :P)
127 hours (neah, prea experimental, de câte ori să meargă și urcioru boylind la apă)
the social network (nop, globu ăla îi ajunge)
toy story 3 (pe asta n-o înțeleg, bă ăștia care ați făcut topu nu v-a zis mămica voastră că prea mult balans face rău la crestele ampulare)
true grit (hm, particula care s-ar putea să destabilizeze precipitatu, tre să îl văd ca să îl pun în ring cu mister king)
winter's bones (balans, balans, balans)
câștigătorul va fi desemnat deci pe baza de comparație cum e firește și matematicește, deci ziceți și voi cum naiba să compari adunătura asta: retorica cu visu, metamorfu cu soldații de plumb, caii sălbatici cu facebooku, iartă-i doamne :D
cea mai cea fomeie:
natalie- aproape că n-am nicio emoție (but u never know, neah, this time u know for sure :D), restu e tăcere
ăl mai bărbat, aici e interesant:

Javier Bardem (nu mă pronunț, dar Biutiful sigur e mega :D)
Jeff Bridges (neah, laitmotivul urciorului)
Jesse Eisenberg (ar fi cel puțin interesant, intrigatoriu, omulețu e talentos foc)
Colin Firth (dacă filmu ia oscaru pt cel mai bun film, ar fi cam mult să ia și actoru, atunci arunc cu basca corectnessului de granit și înfig stindardu democratiei în primu pântec parabolic care îmi iese în cale)
James Franco (mânca-l-ar mama, dar, nah, nu toți criticioșii sunt matern-fagocitar-saturnieni ca mine :P)
restul...ah da, regia...probably fincher, nah omu a arătat că poate fi și altfel decât criminalist, psiholog, spintecător, șahist, labirintic-minotauresc  :D..si da...amy adams dacă îi dau cu flit și anu ăsta chiar mă supăr :D

Lehamitoza aka pauza publicitara

Dacă vreți să faceți un pas escapist din tumultul meu eterogen și sunteți în căutare de prospături puteți arunca un ochi pe Filme Noi sau pe Filme Online, dacă nu găsiți subtitrări acolo unde le căutați în mod obișnuit atunci poate vă ajută Subtitrari Filme Noi, iar când vi se face lehamite de filme (mie, nunca :D) puteți să vă prostiți o leacă cu nește Jocuri Online  și când ați ajuns în halu în care considerați că nu vă sunt suficienți pretenii de pe mess nah puteți să căutați ca obsedații și pedofilii prospături pe Id-Uri Messenger

Poetry

Un exercițiu reflexiv gingaș propagator de unde mandolinice, un ghem macrameic monocrom și limpede ca apa rece de izvor, o introspecție în corpusculi, aditivii, glutamații  feliei de viață, o bălăceală moleculară în quarcii creativului întreruptă de bulele aerate rezultate osmotic la confluența cu stratosfera mundanului, hei tu, reverio, oprește-te fatucă nebună și nesătulă,  înfrânează-ți pofta fabulatorie, or să creadă oamenii ăștia că le servești mizilicuri afrodisiece și pălinci ațâțătoare. 

Când mi se întâmplă să-mi proiectez înaintea găvanelor viitorul vag al unei posibile bătrâneți îmi împreunez mainile și îngân [contrar agnostiscimului-maieu comod pe care mi-l înveșmântez cu fiecare deschidere de garderob ceresc aka discuție cu oricine despre crezul întru ăl dă sus]: doamne dă doamne să n-ajung vreo babă cu capsa pusă, căutatoare valpurgică a locurilor rezervate în trolee, amușinătoare de tineri înzorzonați și divă guralivă spumegând binefacerile fost-actualui regim. Ci dă doame să fiu ca dama din astă bijuterie de film (bine, nah, parcă n-aș vrea să am alzhaimer) adecă o tanti cochetă, bonoamă și în căutare permanentă de căi cultivatoare ale innerului.  Calea ei: poezia, dorința de a scrie ia naștere din neputința de a înțelege sorgintea inspirațíunii și a texturii togii muzei. Tot exercițiul întru compunere e iluminatoriu, punând la focul îndoielii epistemologicul creației poetice
  
Poezia atotcuprinzătoare, 360istă își revarsă matern magma prin toate firidele existenței astei dame,  iar îngrijirea unui bătrân, crima unui nepot nerecunoscător, copacul de pe alee, o piersică în pârg, o pălărie zburândă toate devin hiaturi, diftongi ai unei lumi care pare mai dulceagă atunci când fiecare detaliu e luat în vizorul coardei sensibile.  Nu este un film despre poezie, aia cu P mare, aia bibilită, aia izvorâtă din geniul creator unul născut, șezătoar în turn de fildeș, panopticonic și egocentru, ci este vorba despre o poezie terapeutică, tangibilă, o poezie liant, o poezie catartica prin simplitatea ei, prin șerpuirea sa sigură către lucrurile prime care ne stau piloni.  Filmul reușește să exploreze cotidianul personajelor din mai multe unghiuri, progresiv, acordând fiecărei strofe filmice partea sa, delimitand-o exact, pentru ca mai apoi, întregul corp poetic, privit dintr-un pas dat îndărăt, să pară natural încropit și iambul să galopeze omogen, fabuloasă redare și mutare baletică dintr-o perspectivă în alta, dintr-un vers în celălalt, deșirându-l și înnodându-l  în același timp după tiparul unei mandale de cașmir. Fabulous personaj, încântătoriu :).

Ps: Filmul fuse anul trecut pe la Cannes.

luni, 24 ianuarie 2011

În noaptea asta...

mă uit la Primer care pare mega intriganto-experimetalo-browniano-brainiac, traileru e curată escaladare pe fast forward a piramidei lu maslow, oare ce-o ascunde în ză very pisc, cronică catchy pe marele-ecran, mai am juma de cupă din Tootsie (da, știu, cum, n-ai vazut Tootsie? shame on you girl!, cred că m-am amorezat de tânărul dustin hoffman :P) și parcă m-aș mai uita la Sunshine, dar cred că m-ar prinde sunshinu ăla veritabil, așa e când prinzi un moment lipsit de grija ungerii rotițelor societale :P

duminică, 23 ianuarie 2011

Perfect Blue vs Black Swan

Am cam tras ponoasele comparației trecute, dar nah, o lebădă o scoate în evidență pe alta :P iar de astă dată îi dau un brânci pe scenă unui anemeu japonez despre care se zvonește că ar fi fost un fel de inspirațiune pentru maître aronofsky. N-aș zice, scheletul narativ e și mai îndepărtat decât în cazul pianistei, iar dedublarea personajului animat își are hobbitatul în commitatul subconștientului-un inland empire de o cu totul altă natură, de existența căruia lebăduța neagră e complet străină și comparațiunea parcă merge îndreptată spre un alt film :D
closer
O puberă cântăciosă într-o trupă pop locală decide că a venit momentu să-și fructifice talentu într-o altă direcție și se face actriță secundară (stripteuza violată într-un club de noapte), însă magnitudinea și intensitatea cu care trăiește fiecare clipită profesională îi încețoșează mintea, iar mareea subconștiuentului innundă malurile pietroasei rațiuni, ale tinereții valuri nah.

Așa ia naștere un alter ego, un doppelgänger care are prea puțin de-a face cu momentele de interogațiune din black swan, el mergând pe o falie paralelă, mai intunecată, asta împlicând sadisme, crime și structură labirintică în foi de ceapă a la fincher.

Adâncă deci prăpastia narativă dintre cele două, dar din hăul căreia întrezărești strigăte, ecouri, similarități punctuale, ca de exemplu oglindirea în geamul metroului, dacă e să îl iei la puricat cu lupa atunci s-ar putea ca ele, similitudinile, să fie ceva mai multe, dar probabil pur întâmplătoare. În rest animeul e numa bun de văzut pentru că are grijă să îți joace feste, să uimească prin cruzime, dacă n-ar fi fost animeu ci film, atunci ar fi tras după sine un lung șir de conserve pline ochi cu interjecții, controverse și critici :)

vineri, 21 ianuarie 2011

La pianiste vs Black Swan

Trei motive, ca-n basme, care m-au condus către filmu ăsta:

-e un film comparabil si infinit mai bun decat black swan zice vlad
-haneke în scaunul regizoral
-bazat pe o carte controversă, cu care o bună prietenă m-a tot bătut la cap zile și zile, prețuind-o cu verva și adulația călugărilor lui umberto eco

Pe cât de (f)rigidă și perfecționistă e astă bățoasă pianistă pe planul creator sau mai mai degrabă ecou-reproducător-creator [căci leacția de pian poate fi un astfel de act pe potriva pașilor făcuți îndărăt și înlăuntrul peșterii lu nea platon], pe atât de excentrică, de clătinândă, de perturbatoare e pe toate celelalte planuri începând frumușel și freudist cu relația maternă, șerpuind mai apoi languros către relația (așa zisa) cu sexul opus pe care îl ofuschează, îl teribilizează, îl secătuiește și nu numai pe el ci și pe martorul asexuat moralicește :D.

Aici, (des)cântecul de lebădă e gângurit, arpegiat, temporizat undeva în zenith-ul matur al portativului, pe când chansonu metempsihotic al lui aronofsky e un crescendo-narativ, o bildungsonetă, un mic copchil mai precis :D. Balerinei aronofskiene i se sugerează experimentarea întru grandoare și developțiune, pe cînd pianista hanekiană a ajuns deja acolo punct din care începe un experiment cu mult mai ultragios decât al balerinei, probabil ca urmare a unei incompletitudini, dar mai degrabă ca rezultat al unei aplecăciuni cugetativ maculate cum altfel decât masochiste. Filmu geme de exemple în acest sens care nu numai că te lasă perplex, dar te deranjează nu neapărat deontic cât din punct de vedere al subtratului patologic, extremist, intrigatoriu chiar și pentru martor asexuat moralicește.

Până și finalul e regăsibil la cele două grații numa că semnificația pare a fi diametral opusă, de ambele părți împlântarea de tăiș în derm e omniprezentă, numa că într-un caz are loc coagularea unui abandon, iar în celălalt extazul hemofilic al gloriei. Fantazarea pianistei suferă de chingile unei stricteți ce coboară luciferic din stratosfera profesioanlă în geologicul sexual nu fără consecințe, probleme la aripa stângă :D Încerc să evit, după cum observați, o expozițiune punctuală a factotumului -gen hai mă adino, iar ne aburești :P, pentru că nu vreau să stric jocurile lu nea haneke, dacă nu cumva le cunoașteți deja, nuș cine iese câștigătoare din acest duel căci nu pot compara incestuos mama cu fiica:)
va urma: black swan vs un animeu japonez :)

Pitbull apreciază Inception

Vă mai amintiți de pitbull cinefilu? Ei bine de astă dată m-a lovit în moalele capului, îmi dădu un kick, mă trezii dân reverie, una la mână pentru că e la fel de ahtiat după cinemau, doi la mână pentru că și-a permis domne să recicleze lambada :)

I’m like inception I play with your brain
So I don’t sleep I snooze

miercuri, 19 ianuarie 2011

Chloe

N-am prea înțeles o treabă în filmele cu infidelități, în toate, cele pe care le-am vazut desigur, ăl infidel nu se atinge neam de partenerul legitim, i se face subit lehamite, îi aruncă omleta în figură, îi spune că a început să îi pută gura, că are cămeșa cute, îi întoarce spatele cu fiecare ocazie, iar prapastia dintre plăpumi e tranșeic și geometricește delimitată. Cinemaul se ferește domne de poligamie chiar și atunci când se focuseză pe infidelitate, paradoxală viețișoara și deontologia cinematografică. Nici n-aș ști să-mi aplic prezumția pe cazul de față căci cel ce se presupune a fi infidel/soțul/liam neeson e și nu e, iar în căutarea sedimentării unei concluzii clare pornește presupus trădata/soața/julian moore, care arată încă fabulos la frumoasa vârstă de 51 de ani
Pelegrinajul nu e așa oricum, te-am prins, ți-am dat cu cataroiu în meclă, îmi iau catrafusele, pruncul, mă duc la mama și ai să vezi ce-ai să mă despăgubești toată viețișoara ta, iar curva ta să vezi ce-o să pățească, ce mi ți-o jumul dă fulgi dă cum o văz. Nu domne, paroxismul geloziei n-o atinge pe astă doamnă medic ginecolog de o raționalitate ce i-ar face pe descartes, spinoza și leibniz să își roadă unghiile unul altuia: orgasm is simply a series of muscular contractions, that's it, it comes from manipulating the clitoris, there's nothing mysterious, there's nothing magic about it, asta îi spune doctorița noastră unei balerine, imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat daca lebăduța ar fi fost tratată cu același raționalism, adio metamorfoză, adio tangiphoră. Demersul soaței e mai degrabă o incursiune homerică în insulițele escapiste ale partenerului pornită dintr-un voyeurism avid, vidat social, dintr-o curiozitate cvasimasochistă pe care și-o satisface apelând la o damă profesionistă, o medussa, pusă în slujba hipnotizării consortului și întru aflarea acelor mici detalii care îl fac pe acesta să stea în gardă pe partea sa de front matrimonial
Dama cea profesionistă  face o pasiune fatalisto-deductibilo-patetică pentru soție. Zic patetică nu pentru că altfel n-ar avea cum să fie ci pentru că scenariul n-a avut prea multă grijă de potențialul fătucii, i-a pus în guriță nește vorbe suferinde de laconism și logică, în cuget i-a sădit fantasme, homobovarisme incongruente postmodernismului pe care îl flecăre, în inimă vindicațiune și pe umeri un palton kitschos. Plotul se vrea a fi twisting, dar îi ghicești traiectoria din prima, mai apoi se vrea a fi din nou twisting și nu-i rămâne decât să se desumfle indubitabil, pare a tremura ca varga, se încumetă să ia o decizie apoi se răzgândește că e prea deocheată domne și pân la urmă consideră că e de mai bun augur să pună creștinește capăt idilei necunviincioase, să o stropescă pe magdalenă cu aghiasmă și să îi dea un brânci în groapă, iar la punerea capacului să îi arunce melodramatic o mână de pământ și-o magnolie de...oțel:D :
DAR am vizionat filmu cu un simțământ aparte, cu deferență în fața unei Julian Moore ieșită din cutie, un Liam Neeson mereu charming, în ciuda faptului că aici ridurile i se văd bine de tot și în fața mai noii intrate in horă  Amanda Seyfried cea cu ochii cât cepele care ar face treabă bună dacă i s-ar oferi roluri mai...exoftalmice :D

marți, 18 ianuarie 2011

Tropicul cancerului

Mi-am amintit/mi s-a amintit că în mormanul ce zace haotic in șifonierotecă am una bucată carte ridicătoare de sprâncene și plictisită cum mă aflu în aste zile canceroase, macaronare, slinoase, siloase, lehămitoase de sesiune, de viață, de vreme, de țeava spartă a caloriferului, de haotismul lucrurilor, situațiilor care în mod obișnuit ar trebui să decurgă normal în bună pupăciune cu bunul simț, cum ziceam, în astă pleava trecătoare, cartea de față a venit ca o palmă în figură, henry miller ladies and gentlemen tumultos cum îl bănuiam, de un testosteron țestos vorba lu raku și pentru că știu că v-o plăcut mostra de data trecută, inaugurez categoria litt de lit cu mențiunea că asta s-ar putea să vă placă mai puțin sau cine știe :D :

noaptea, când văd barbișonul lui Boris pe pernă, simt că înnebunesc. O, Tania, unde-i acuma 3,14zda ta caldă, unde sunt jartierele tale alea groase și grele, unde sunt pulpele alea moi și pline? în penisul meu e un os lung de 6 inci. O să scormonesc în fiecare cută din adâncul tău ce colcăie de sămânță. Tania. O să te trimit acasă la Sylvester al tău cu durere în burtă și cu pântecele întors pe dos. 

Sylvester al tău! Da, el știe să aprindă un foc, dar eu știu să aprind măruntaie de femeie. Împlânt în tine săgeți de foc, Tania, și-ți aduc ovarele la incandescență. Sylvester al tău e un pic gelos acuma? Simte ceva, nu-i așa? Simte urmele membrului meu mare și tare. Am lărgit malurile și am netezit cutele. După mine poți să îți iei armăsari, tauri, berbeci, rățoi și câini St Bernard și să te culci cu ei. Poți să îți bagi în rect broaște țestoase, lilieci și șopârle. Poți să te caci cu arpegii, dacă îți place, sau să-ți întinzi pe buric corzile de la țiteră (urmează o parte pe care permite-ți-mi să o cenzurez fiind prea puțin literară :P) o să îți smulg câțiva peri și o să-i lipesc lui Boris pe bărbie. 

scrisă acu 70 de ani :D descătușare interbelică nah
mă enervai, mă duc mâine la bibliotecă și mi-l iau sub un braț pe ishiguro și sub celălalt pe mishima sau pe murakami sau pe kawabata, căci șifonieroteca mi-e prea fetidă :))

The fighter

Narativul sugător la țâța voluptoasă a realității ne înșiră un ghem de ariadnă (soioasă de atâta alergătură labirintică) pe care l-am tot înnodat și deznodat atâtea ierni de ne-au usturat buricele deștelor: boxerul conglomerat, traiectoria lui trangeologică, sedimentarea experiențelor întru solidificarea ego-ului, familia-hidră și hâtră care te trage când într-un colț al ringului, când într-altul, gagicăta știe ce e mai bine pentru viitorul tău de mare stea cu mănuși, iar mă-ta și fractu te târșâie printr-o altă perspectivă care să le glorifice și lor eforturile. Deci o dilematică, un maniheism, să-i zic duzinier, renăscut din cenușa cenușii unui phoenix jalnic, jumulit de penaj, o rundă care nu te lasă KO.
Boxerul căutător de afirmare și glorie e un mark wahlberg cu față constipato-ternă, dar căruia îi întrezăresc o leacă de undă domoală și gausiană pe moacă, Bale e fratele decăzut, îngropat în patima drogurilor, afișând acceași constituție filiformă din The Machinist, aflat în căutătarea unei reafirmări, eternă reîntoarcere, atavică, budistă prin persoana și fibra frățiorului cu potențial.

Contextul familiei disfuncționale, gargara orășelului cu gură când spurcată când laudativă după cum îi pătrunde crivățu printre molari, logoreea unui destin posibil măreț sunt neglijabile în mare parte ca fiind redundante, dar mai ales pentru că sunt eclipsate de actorii ăștia care au înțeles că ei sunt moțu, că filmu nu e film fără de a lor contribuție. Personajul lui Bale și a sa resurecție, bătaie cu pumni în stern la foc valpurgic de surcele, incantație a unui trecut cvasiglorios e cam ca pretenașul aciuat cumva dubios grupului tău de cunoscuți și preteni care îți povește o anecdotă, o experiență, un banc iar și iar cu aceeași emfază, în timp ce gândul colectiv al asistenței rage oh, nu, iar. Notă exorbitant de mare pe imdb, 8.3, dar m-am lepădat demult de indexul satanei, dacă nota a vizat actorii atunci da, o înțeleg :)

The Fighter-introducțiune

 Amy și Bale într-un dialog spumos :D

luni, 17 ianuarie 2011

Golden Globes apreciază The social network

Ce înseamnă gloabele astea aurite pentru mine, mai nimic, un colb acolo, bun de luat cu pămătufu într-un muzeu fistichiu și pus la naftalina istoriei cineaste, însă atât gloabele cât și omuleții ben doll-porn-glam nu mă înduioșează prea tare căci, nah, ca orice premii pe lumea astea sunt prea puțin înglobatoare, prea puțin expansive, eminamente subiective, ÎNSĂ sunt o mega formă de mega promovare și asta nu-i deloc de colea. Lebăduța a plecat radioasă acăsică, cum era de așteptat, cu un oușor de aur și uimitor facebook-ul a făcut și el mulți pui: regie, best drama, scenariu.

Mă mir, aș fi jurat că se va merge pe aerul classy al lui The king's speech pe care (mă-sa!) nu-l găsesc pe torrente. Nolan a plecat cu buza umflată, lasă domnu nolan că te așteaptă oscaru unde probbail ți se va aprecia imaginea și sunetul, poate așa te-oi mai trezi din reverie. Datorită magnitudinii și zvâcului publicitar care transpare prin porii ăstor premii am văzut The Fighter pentru care Bale a fost desemnat cel mai bun actor într-un rol secundar și pe bună dreptate, a jucat fenomenal (scriu despre el săptămâna asta :P) alături de o Amy Adams versatilă foc. În rest nuș ce aș mai putea să legăn pe malul ăstor decernări că la categoriile tv-ului nu mă pronunț, am un cui pe seriale :P, ah da, aș putea să mă pițiponcesc o leacă cu degețelul în glitter, mi-a placut apariția lui scarlett:

când stai cu tim burton în acceași magherniță nu poți să te încalți decât așa
helena mamă aerul asta de alice șifonată, abia ieșită din vortexul mașinii de spălat, ochelarii lui leon și coafura big fishică nu-s așa big deal :D