S-a mai dus unu...și pentru că s-a dus și m-a lăsat de izbeliște n-am să mă apuc acum să-i fac retrospectivă cinefilă sau necrolog de eșecuri, n-am destule mitocondrii în citoplasmă, însă colajul de mai jos e mega reîmprospătant
...aștept doar un an plin ochi cu filme care să mă scoată din țățăni, minți și balamale, sper întru mobilizare cătră vizionarea unor filme de colecție pe care mi-e rușine că nu le-am văzut (ștt). Planuri pentru la anu'? Hmm...sper să mă mai luminez o leacă, să dorm la fel de puțin, să visez la fel de mult, să citesc cât poa să încapă în paișpe stații zilnice cu înmiresmatul troleu 91, iar pe planu' concretului blogosferic plănuiesc să imi mai deschid o nouă plantație, un dia(b)log neobrăzat și pentru că va fi vorba de comunicare bidirecțională am să vă fac cunoștință cu un personaj interesant foc, dar mai multe la anu' :D
La mulți ani my little monsters :Pși la cât mai multe filme bune!
Dacă domnu' cinesseur ar avea un buton de like, o bulină, un pătrațel ceva in dreptul header-ului aș da un click apăsat pe el, vorba ta lolablau enervant cum unele blog-uri nu te îți dau voie să arunci si tu o dudă acolo, o apreciere neînsemnată sau o înțepătură nejustificată :P. Cadrul e din oripilant de minunatul i saw the devil:
Cules de pe filmblog: În orice caz, e genul de film care prinde la străini. despre ce să fie vorba? despre bineînteles fatidica zi de marți, aia de după crăciun.
și pentru că zăpada e sublimă, țâfnoasă și întoarsă cu fața la perete, fandosindu-și fundu-i obraznic, anda ne oferă un substitut-postcards from cinema ;)
La recomandarea Irinei (arigato :) ) l-am descoperit pe lynch cel adevărat, unul-născut, hai totuși să nu mă hazardez fibrilatoriu în revelații, dar cel puțin o bucată din măreața-i ființă, o așchie, un franjur de giulgiu tot am colectat în vârf de pensetă historiană. Lynch-omul e cum altfel decît un borcan dând pe dinafară de spiritualitate cu etichetă pe care scrie made in tibet, depozitat într-un beci ascetic al cărui ecou răsună mantric. Cum să prinzi peștele cel mare e o mânuță de semințe edificatoare și prietene (de această dată) solului bogat în tabula rasa (ăla din mintea mea)...nu m-aș fi gândit că sfinxul lynch (cel din ultimii ani) poate fi atât de clarisim, înmânându-mi cheia inlandului său, frumos lustruită:
Oamenii spun uneori că un film e greu de înțeles, dar eu cred că ei înțeleg mult mai mult decât își dau seama. Pentru că toți am fost înzestrați cu intuiție-efectiv, avem darul de a intui tot felul de chestii.
Cinematografia se aseamănă foarte mult cu muzica. Poate fi în totalitate abstractă, dar oamenii au tendința să îi dea un sens intelectual, să o transforme în cuvinte. Și când n-o pot face apare frustrarea.
Însușirile negative sunt precum intunericul. Deci ce e întunericul? privești în beznă și vezi că, de fapt, nu este nimic: el reprezintă absența unui lucru. Aprinzi lumina și întunericul a dispărut. Dar lumina solară, de exemplu, nu te scapă de însușirile negative. Așa că, ce lumină te poate scăpa de ele, așa cum lumina soarelui de scapă te întuneric? Este lumina conștiinței pure, a eului propriu- lumina armoniei.
și multe alte vorbe de duh aidoma despre cum s-a creionat miezul filmelor sale, de la eter la termeni tehnici, despre disciplină și meditație, despre kubrick, despre eșecul dune, despre Idee și nașterea ei...eliadească, căreia îi este suficient un brânci, în lipsa unui plan general gândit dinainte. O cărticică pe care o citești dintr-o sorbitură...dar ce sorbitură, ce sipet, mai că îți curge pe bărbie esența upanișadelor...de te lynch pe degete :).
Orice demers de a elogia prezentul act de iluzionism necesită găsirea unei poziții meditatorii din aceeași sutră aronofskyană...
bun...acum am să încerc șleampăt o ridicare pe poante, ținându-mă zdravăn de braigbarre că altfel amețesc, degeaba, căci un mise en abyme de oglinzi tolănite la 360 de grade imi stau drept orizont al cunoașterii (eului) și iarași mă cuprinde amețeala. Nenea iluzionistu darren scoate din melon o figura de..stil proaspătă sau aproape nouă, au mai încercat-o și alții, dar parcă ăstor epigonii nu le-a prea ieșit trucul și li s-au cam văzut scripeții și sforile. Cam de la kafka încoa n-am mai pipăit o așa metaforă...tangibilă, o tangiphoră.
Drumul spre perfecțiune al balerinei-entitate e presărat cu băltoace bulimice, compromisuri previzibile, concurențe predictibile, dar mai ales cu dorința-necesitate de expandare a sinelui, de cunoaștere dihotomică a lui, de îngemănare budistă contructivist-escatologică. Darren se înhamă la o treabă grea: decojirea pleurelor care ne protejeză de viforul și tumultul cotidian alegând un derm cu pretenții aparente-baletu', aprinderea surcelelor așa încât drumețul să aibă în ce foc să își frigă bezeaua și mai ales ca ea să aibă gust și înțeles, să scoată din balerina-natalie o fațetă poate mai puțin vizibilă, matrioșka poveștii înghițind-o pe nemestecate și pe cea a performanței actriței-natalie.
Dedublarea intru perfecțiune face legământ freudian cu descoperirea exploratorie a sexualității, din nou darren merge la concret, știe bine cât îl ține plapuma referențialului și dosește sub ea accente horror, nevrotice, cvasiporn din dorința arzătoare de a avea cât mai muți martori oculari cu perspective distincte. Sunetele...sunt în așa fel prelucrate, îmbrăcate în triluri, foșnetul rochiilor sună a fâlfâieli de penaj, șoaptele, pașii, ușile, toate sunt adaptate mediului-obsesie-ornitosferic, balerina își însușește carnal rolul, devine una cu universul-lebădă. Panteism la puterea buddha.
Un seism al cărui epicentru cu greu îl depistezi, când crezi că l-ai găsit se mai crapă o falie sub tine, blaga ar fi fost bucuros să-l ia supt o haripă pe maître darren căci el nu distruge domne corola de minuni a lumii. N-am făcut decât să scociorăsc o leacă colbul, m-am umplut de praf și mi-am încețoșat privirea, aștept sedimentarea și o viziune ceva mai clară.
O epopee cromozomială spilcuită în dulcea limbă a lui borges. O hermafrodită, am ales nomenclatura feminină pentru că personajul e jucat de o tipesă tare interesantă, este expusa ca sirena de piatră a lui andersen într-un orășel pescăresc, plase de bârfe împletite dilematico-hamletian i se aruncă din toate părțile: o fi, n-o fi, o avea, n-o avea :D.
Interesantă înrămarea unei astfel de problemite în sânul subdezvoltat al unei comunități restrânse, alăptată de o perspectivă diferită de cea pansocială, octopusiană, când factorul x, cazul y, eterogenul devin subiecte de presă și pârghii ale legislativului, ca alde kinsey. Aici abordarea în coajă de nucă merge la miezul câtorva indivizi puberi.
Universul bivalent al hermafroditei se întersectează cu lumea entropică a unui puștan care suferă de aceeași dilemă, în cazul lui vântul schimbării nu bate dinspre prova geneticului (fix), ci bate puternic dinspre pupa orientarii...sexuale (nesigură). Hermafrodita se dovedește a fi un catalizator, o dezvelitoare de cearșafuri aruncate peste mobile vechi, dezordonate, un profet, un exemplu, un contraexemplu, cert e că răspândește în jurul său o undă de vino încoa, am ceva să îți arăt ceva (și nu gândiți numai în plan american :P căci viziunea e ceva mai panoramică).
Nuditatea sfumato în tandem cu cea verbală ceva mai dezgolită, din care transpare o undă de poezie naivă fac din filmu' asta o învățătură, o invitație la ștergere pe preșul prejudecăților, o lecție despre ce înseamnă cu adevărat să alegi ceea ce ești, vorba lu simone de beauvoir nu te naști femeie, devii femeie. În lumșoara noastră îmbâcsită de avataruri fandosite, nickname-uri și roluri goffmaniene e binemeritată o palmă din asta care să te înroșească de atâta realism feroce.
și pentru că azi e marți, după crăciun... :D
Fuse, fuse și se duse...înapoi în urbea cloacă...(mulțam pentru urări :)); oricât de tare am vrut eu să mă feresc de filmele glob de crăciun n-am scăpat, m-au împins din toate părțile, m-au prins la înghesuială și la unu, două tot m-am uitat, au fost mai multe de fapt, unu cu câini haski montat vai de mama lui, Noel-revăzut, deloc de lepădat, unu cu o gagică blondă bineîntețes fiica bastardă a moșului. Zic să încetez cu prostiile și să trec în revistă ceva vraiment notabil venit de pe meleaguri nipone.
O cinebiografie încropită aşa cum trebe, opera se întrepătrunde frăţeşte, incestuos mai degrabă, cu viaţa trăită, dând naştere unui homuncul pe jumătate fantasmagoric pe jumătate halcă de raţiune. N-am citit prea mult mishima, iar ce am răsfoit nu face parte tocmai din raftul ăl de sus (după banchet) însă lumina de lanternă cu care acest film-elogiu-obiectiv mi l-a înfăţişat pe marele mishima îmi mână paşii spre cea mai apropiată bibliotecă și spre templul de aur.
Îmbucurător cum s-a lăsat deoparte mantia confortabilei antologii şi s-au ales dramaturgic câteva capitole-cumpănă dosite într-o cutie de pandoră plină cum amintiri şi ca orice amintiri ele nu sunt legate în serie ca becurile, ci se aprind fazic şi nu într-o ordine prestabilită, însă lumina lor e suficientă pentru a dezgoli un palier din blocu' vieții.
Selecţia imobiliară e inspirat fracturată de câteva anticamere mobilate minimalist, simbolist, dogvilleşte, locuite de personaje extensie, augmentităţi ale realului, decojite de vălul experienţelor vivide și agățate într-un cuier semiotic. Omul Mishima e înfățisat ca făcând parte dintr-un lut aparte, rațiune și simțire în uncii potrivite, malaxate migălos, dihotomic, modelând o ființă parcă extrasenzorială, un alchimist al realității, un ascent care-și coboară sisific și zilnic muntele, pe al cărui pergament kakejiku atârnat de gât zac următoarele:
All my life I have been acutely aware of a contradiction in the very nature of my existence. For forty-five years I struggled to resolve this dilemma by writing plays and novels. The more I wrote, the more I realized mere words were not enough. So I found another form of expression.
My need to transform reality was an urgent necessity, as important as three meals a day or sleep.
Only knowledge can turn life's unbearableness into a weapon.
Even the most beautiful body is soon destroyed by age. Where is beauty then? Only art makes human beauty endure. You must devise an artist's scheme to preserve it. You must commit suicide at the height of your beauty.
Men wear masks to make themselves beautiful. But unlike a woman's, a man's determination to become beautiful is always a desire for death.
Mâine o iau la picior, supermarket, tren, îmbulzeală și colo și colo, abia aștept să ajung acasă și să...dorm, măcar multiplu de 5 ore (rația zilnică:P), dar înainte vreau să vă mulțumesc că treceți pe aici și să vă colind o leacă :P :
și ca o insensibilă ce sunt am să evit filmele-glob de crăciun...decât povești cu decorațiuni și rude bastarde ale moșului mai bine o ghirlandă d'asta drăgălașă:
Vroiam să scriu despre un minunat film biografic dedicat lui Yukio Mishima (cu care am să revin), dar becul energiei a dat în pârg și pâlpâie roșu așa că am trecut pe trailer mode și un fel de pașnicism ca să nu zic lene m-a pironit o leacă în fața unei adunări de fețe eterogene: america's sweetheart, the girl next door, legally blonde reese witherspoon alături de sugătorul de sânge cu față palidă pattinson și deasupra lor ochiul veghetor și aprig al minunatului bastard christoph waltz. Între ei își face loc o arenă de circ și câțiva elefanți. Povestirea în ramă pute a cameron 5, dar elefanții aia parcă au un ceva mișcător și te poartă gijuliu în cârca lor so you can see the big picture...
Lâncezea prin downloads de vreo două săptămâni, rânjea colții la mine și îmi arunca holbăituri psihotice, fapt ce m-a făcut să lăbărțez distanța proximală, dar un email venit din partea unui cititor (pe această cale aș vrea să îi zic kamsamnida) m-a făcut să mă caut prin buzunare după cheia soioasă și să eliberez creatura. Sadismul minunatului film atinge niște limite pe care cinecartografia se ferește să le exploateze și atunci când totuși o face trimițând la înaintare o hoardă de aventuroși bezmetici, purtători de stegulețe cu liniuțe și steluțe, piscul mordorian ce se vrea a fi luat în stăpânire devine latrină, lăcaș plin de peturi și ambalajele dosite în buzunarele capodului mamei natură. Însă când un astfel de subiect ajunge pe mânuțele asiaticilor (coreenilor în cazul de față) artă se cheamă. Un criminal în serie dotat cu câteva gadgeturi medievale de totură: ghilotină, satâre de diverse tăișuri, frânghii, celofan kilometric, canal de scurgere, o seră abandonată la margine de lume și o dubiță vopsită vesel se îndeletnicește cu răpit, ocazional violat, schingiuit și eviscerat sadic fete tinere și drăguțe. Într-o zi ucide pe cine nu trebe, fătuca are un iubit oțelit, membru fruntaș al serviciilor secrete, deci posesor de skilluri deosebite (ca să nu mai zic de carismă).
Până aici cu siguranță vă ziceți așa și, sunt neșpe filme de genu. Sunt, dar ceea ce se cheamă răzbunarea poartă aici pecetea unui atipism feroce, vortexial, demiurgic de un sadism diavolesc așa cum ne învață biblia, porțile lui rodin și muralul voronețian. După ce mi-l prinde și mi-l schingiuiește o leacă pe nebun (care mai are tupeul să fie și ușor artist, cântă la chitară house of the rising sun), îi dă drumul, îi dă și bani, îi bagă binișor pe gâtlej un beculeț pălpâitor de urmărire, iar cu primul pas greșit, cu prima ispită, prădătorul își face apariția și iar mi-l chinuie și iar îl eliberează, rolurile se schimbă iar și iar, asiști consternat la o lecție de vânătoare, la un treatru de păpuși, la o demonstrație de liber arbitru, la un epigonism thrilleresc care se compară fălosește și bățosește cu ichi the killer și cu soră-sa audition. Plotul e construit dumnezeiște, imaginea impecabilă se învârte și ea baletic printre trompete îngerești, actorii joacă absolut senzațional, ai zice că nah dacă unu e sadic apăi o față ternă și o privire săgetantă sunt îndeajuns dar nu, aici sunt multe trăiri nene în joc, redate superb de fețe foarte expresive. Pe lângă toată acestă pledoarie adusă până la urmă tehnicii și logicii își fac loc vălătuci de togă didactică, desfășurându-și suav papirusul de luați aminte în fața mulțimii purtătoare de buze întredeschise avide după anafură cu gust de hemoglobină. La mijloc nu e numa o poveste de dă-i mă pe cocoașă, nu-l lăsă, tui mama mă-sii, ci parcă subtratul merge până la isis și osiris, la euridice și orfeu, coborând cercuri dantești, vălâtucind styxul și capetele noastre cerberice. Și ca să rămân în aceeși spirală, începutul și finele sunt legate într-o fundă rebraniană care parcă înnoadă o deposedare a spiritului trecut prin parbrizul și luneta unei mașini aka barcuța lu caron :P. Ar mai fi și laitmotivul cu parfum instituționalo-social al unui sistem polițienesc șleampăt și incompetent (cum am mai vazut în memories of murder ) și alte câteva chestii pe care de atâta uimire le las să să-mi iasă printre degete precum coca...
asta da ophelie
asta da ureche domnu lynch
a mătăluță știm e metaforică și mult mai melodioasă
E primul film care m-a determinat să bag capul în frigider, în debara, să adun toate legumele posibile, să le trântesc într-o oală și să fac o supă, eu care nu prea am apucături preparator-gastrofile, genial...unele filme îți smulg lacrimi, zâmbete, te încarcă cu energie negativă, altele îți mână pașii spre nevastă și îți lipesc buzele de fruntea ei după nuș cât timp (și te trezești că îi pupi sprâncele mult prea ridicate de uimire :))), altele te obsedează zile în șir, altele îți descrețesc mintea sau te bagă definitiv în ceață, nu domne ăsta m-a făcut să aprind ochiul aragazului. Supa cea de toate zilele (umbră a celei primordiale) e privită de personajul scriitor, interpretat bine de jeff daniels, ca fiind una dintre cele mai pure dovezi de creație mărunțite pe fundul de lemn al tabulei rasa...până la urmă tot la supa primordială și demiurgică duce comparația.
...un scriitoraș se retrage cu soția workholică într-o căsuță-odraslă a unei urbe modeste unde speră să își găsească inspirația pentru viitorul roman, ea vine din senin și subit sub chip de puberă (tipesa din zombieland) care dă peste cap lumea și așa haotică a scriitorului, însă relația ce se încheagă între cei doi nu intră nici la categoria pygmalionică, nici în țarcul lolitian-ninfetic, ci mai degrabă are loc un schimb bidirecțional de experiențe și felii de spiritualitate fără implicații sexuale precise.
Principalele puncte comune ale fătucii și condeierului sunt două alter ego-uri foarte plastice, atfel scriitorul duce în spinare un al doilea ego cu chiloți, mantie și ștrampi de erou schimonisit hazos de un ryan reynolds grizonat, iar fătuca are drept dublu un emo kid care o iubește cu disperare și care e totodată reminiscența unei surori gemene sinucigașă (dedublare ușor îndoielnică, însă destul de îndrăzneață). Împletitura dintre o frânghie gâdilătoare și un fir ariadnic parcă să zic că emană un fel de neputință americăneacă de redare a conflictului lăuntric fără a face apel la elemente lumești, comediante, aproape că se păstrează rețeta antică a tragi-comicului sau a mai recentului vodevil. Dacă subiectul ar fi beneficiat de o abordare europeană probabil că monologul intern ar fi fost o voce narativa franțuzită întreruptă de câteva palme vizuale suprarealiste și suprasaturate coloristic.
Filmul ăsta e apologia descendenței și perpetuării speciei scott pilgrim style, e un ghiveci îndrăzneț cu ingrediente pe care nu prea le vezi des în așa combinații...iar pledoria scriitorului dinspre final cu privire la foamea de creație, de moștenire a ei, la dorința existențial-testamentară cu parfum de flori de mucegai argheziene, umple orice vacuum, își toarnă în graal o infuzie vividă, disperată, înduioșătoare de sete de...viață.
Supa a ieșit destul de...comestibilă :)
de la inceputul anului s-au aratat Semne: pe
16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu
poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie
NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge
increderea in Democratie.
e clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi
in 2011. voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de
Apocalipsa?
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar
nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele
nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..
deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea
Noua. pe curand!
ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu
culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul
rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila,
impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici
tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!
asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu -
de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu
care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai
trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum
era cu Betleemul ala!
macar acum sa ma gandesc la speranta unei
salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme..
daca tot
vorbim de imposibilitati [Mos
Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar
interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele
obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un
scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una
din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor
Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste.
daca o mai avea vreme..
bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar
implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de
rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele
doua.
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr.
Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui
Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna
comfortably numb. sa fim dada!
"not with a bang but with a whimper" - now
you can change that!
se pare ca orice american stie ca nu poti
face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet
consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce
vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe
Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna,
sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am
adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a
castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de
calm.
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce
imi doream: Tetralogia lui Wagnerpe DVD,
celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din
1976.
..pana si renii cei simpatici s-au
salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si
i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii
arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi
dresati inapoi.
sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de
speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat
ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa
termin.
si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu
trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie
sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai!
adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si
lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa
ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a
doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.
daca anul viitor va disparea in ceata,
singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea
ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu
funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la
televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu
l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o
sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai
exist.
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi
ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un
ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum
fac cretinoizii de mai jos.
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o
biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva
pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un
ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau
sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and
fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau
nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa
stiu cum se termina!
pentru mine "the end of the world movie
collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine:
The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon,
Apocalypto, Judgment Day.
lisa gerrard - coming home
Cam cât ai putea să fantazezi pe marginea unei specii care de cele mai multe ori e portretizată filmic ca fiind adiacentă, acaret sau element complementar unui tot ceva mai cu moț cum ar fi par example statutul sclavagist al bufnițelor în lumșoara magică și complicăcioasă a lu potter. Un răspuns așa la o primă încercare cu degetul ți-ar spune că balta nu e prea bogată piscicol sau mă rog că cerul nu numără prea multe astfel de zburătăceli notabile, așa că niște omuleți plini de patos au luat-o la picior pornind de la filele unei cărticele aducând un tribut consistent, bogat în vitamine, un viermișor spasmodic în cuibul zburătoarelor neglijate de cinema. N-am avut norocul să îl văd 3D, dar aplecăciunea pentru vârât ciocuri în ochi, ghiare în urechi și șomoioage de pene în gură se simte chiar și pe un ecran umil de computer.
În lumea bufnițelor regulile dihotomiei și încercările basmului sunt perfect aplicabile, ba parcă au și substrat politic nu tocmai actual, avem pe de o parte ținutul ălor răi, care vor să domine, să îi selecteze pe cei puternici și să îi îi facă sclavi pe cei mai săraci în skilluri și penaj ca mai apoi să instituie granițele celui de-al treilea reich, de cealaltă parte se află o lume insulară, edenică, cu eroi, enei ieșiti la pensie, între ele aflăndu-se un păsăroi visător, pus pe inițiere, încrezător, pur care trece prin multe inclusiv printr-o confruntare cain-abelică și ajunge la iluminare bla bla.
Mimica bufnițelor e exploatată maxim, induioșător și eminamente persuasiv, sunt și ceva scene punitive care împrumută tehnici de la alde gladiator sau de la mai recentul centurion, abilitățile de prădător servesc unor combaturi corp la corp cam hardcore pentru tagma bubo bubo :D (adecă bufnița de românica), slow motion-ul e folosit din (prea multă) abundență pe principiul bă mai bag un slow acilea să le tremure țăncilor ochelarii pe nări, da stai bă că ai băgat și acu 10 secunde, n-are mă nimic, bagă și un focus pe ghiara stângă aia cu armura-degetar. Îmbie totuși la relaxare având și aportul unei muzichii în ton (owl city-evident, plus compoziții marca david hirschfelder care a mai facut muzică pentru the truman show, australia sau the children of huang shi) la care se adaugă o sonoritate nominală desprinsă parcă din dexul lui tolkien: ezylryb, soren, nyra, eglantine...
Veone mă întreabă care e dușmanul meu absolut așa că mă dau jos de pe frunza de lotus, imi șterg transpirația zen și stau o leacă pe gânduri, dușmani nu prea, fobii da, cu găleata și cum fobia e cam unidirecțională și eminamente absurdă nu știu dacă intră tocmai la categoria dușmani de moarte, oricum, una din fobii poartă spartanul nume de lucanus cervus sau mai pământeasca și mai șugubeața poreclă: rădașcă, în general mă calcă pe nervi toți gândacii mai mari decât un bob de mazăre, sub orice forme, culori și emanații.
Are ceva gândacu ăsta care mă scoate din minți, o dată eram la țară și o puștoaică (cristi dacă citești randurile astea să știi că e vorba despre vară-ta :))) zgârma cu un băț în tărână, vine uber entuziasmată la mine și-mi zice hai să îți arăt ce am găsit, ia duios creatura pe băț ca pe-o bezea de foc de tabără, o soarbe din ochi, o atinge după care face o mișcare bruscă și negândită cu bățul și măgăoaia (intenționată sau nu, pe atunci eram probabil o țâncă antipatică și o meritam :D) aterizează direct pe mine în poziție de...broșă cu elitre, nu îmi amintesc să fi țipat mai tare în viața mea. Apropo de gândacu bijeu, chiar se utilizează ca atare, mi-e și nu știu cum să încarc până și o poză :))
Nu pot să imi explic aversiunea față de creaturile astea, dar e ceva în lentoare mișcării, în zgomotul asurzitor al zborului, în chilicerele alea pline de voiță care dacă te prind nu îți mai dau drumu, în proporțiile supradimensionate, un gândac tre să fie micuț, o gâză, un gândecel, nu un porc de guineea. Cred că de fapt de aici mi se trage, așteptările mele liliputan-insectofobe întră în conflict cu realitatea demiurgică.
Vă mai amintiți de happiness, nu? filmul ăla amoral, tablou vivid cu ramă de satâr, ticsit de personaje mărunte și multe distribuite harababuresc, dar date bine prin sita sorții cam ca la pieter bruegel, dacă te apropii o leacă ți se decojesc oribilități, sodome și gomore, egouri nude, adevăr la uncie. Solondz se pune pe reprodus propria lucrare, după vreo 10 ani, reînvie personajele și vrea să le aducă pe calea cea bună, dă o tușă mai intensă imaginii, însă ciuntește parcă din indivizi, pe unii îi pune în contrejour, pe alții îi lasă în acuarelă impresionistă, iar cu alții exagerează perspectiva și clarobscurul. Dialogurile păstrează însă din savoarea happiness-ului, comedia acră, dacă acolo dialogul tată fiu năucește prin translucid, acum lupa se mută freudist pe dialogul matern, care frapează pe un alt nivel, mai indirect să zic, în happiness un eu i se adresa altuia, aici un eu vorbește sincer unui alt eu despre un terț, care poate fi la rându-i un ego sau o idee ascunsă după bolovanul peșterii. O surpriză plăcută e apariția uimitoare a hipinoticei charlotte rampling care la venerabila vârstă de 64 de ani arată așa, wow:
trecutul invadează telurul personajelor și le proiectează umbre supradimensionate, căutând lumina unei redempțiuni relativiste:
et un film dans un film...
et merci beaucoup als :)
2 juma dimineața...lipsa de inspirație plus un cumulonimbus de oboseală mă împing somnolent spre vizionat trailere fresh, primul văzut, primul scrijelit, motive: sean penn și brad pitt mânuiți sforicește de malick (the thin re line, the new world), narativul țesut parcă după mileul mr. nobody, descriptivul plutind în poziție lotus peste bhagavad gita...efectiv mi s-a zbârlit dermul :D
așa a sunat unul din email-urile primite azi, venit pe conducta cinemagia, curiosă foc deschid și mă minunez de atâta voință pe capu românașilor de a se cățăra omidește pe piciorul frumos epilat și alunecos al holly dudului...în prag de 2012, adică mai pe la anu cinemaul românesc își pregătește colindu de ajun de cataclism, pey ce mama naibii, se duce de râpă terra și să rămână românica tributară apocalipsei de celuloid.
Experimentul se numește Omega Rose, ciudat, bine măcar că nu e rolex daytona :D, da' ce credeați că se va intitula gâlceava lu gigel cu prunu din livada de vișini sau ultimu polonic de ciorbă sorbit de aristide într-o după amiază de joi. Imaginarium of dr Parnassus combinat cu The Road așa îl anunță plin de ambiț george dorobanțu, regizorul care a făcut mult trâmbițatul, dar de negăsitul elevator, bine domne baftă maximă atunci, aveam nevoie și de așa ceva, iar apocalipsa asta după popescu se anunță a fi una destul de apocrifă, cică are și elemente de coregrafie plus un circuit proustian, combinate îmi miroase a cabală, nu pot spune decât brovos domne, mai există nebuni frumoși pe landul ăsta.
bonus: o să avem parte tot la anu de un mockumentary fantastic (micul spartan), aproape că mi se pare fantasmagoric totul, i-auzi-ți aici: O balenă, o uşă magică, păpuşi sculptate din trunchiul unui copac sunt doar câteva dintre elementele fantastice ale filmului, al cărui protagonist este o persoană cu nanism hipofizar, adică cu aspect de copil - deşi adult: Gabriel Diţă, inginer în viaţa reală.
abia aștept să respir noile valuri astrale...se tot discută, are nevoie cinematografia românească de așa ceva când ne vin găleți din afară, pe uși, pe geamuri, umplând cocioba, da domne, daca folosim filtrul care trebe, o interpretare cu schepsis, antifacilistă și dacă ne ridicăm șalvarii întru levitație pe oglinda acvaticului uniform înconjurător e posibil să lăsăm măcar un verset în urmă.
Când am elogiat stârvurile zombieland-ului stalker spunea că nu prea s-ar compara cu principala-i sursă de inspirație de peste atlantic. Adevărat! prin venele zombielor de angliterra curge sânge albastru accelerat de fluxul unei umori vâscoase, blocată însă branular și dramatic pentru a face loc unui ac-țăruș ruginit, conform prescripțiilor unui tratament...sociopat. Umorul englezesc e prezent conștiincios la datorie purtând pe brațul stâng o pleură grosă de sadism elegant, asortată cu melon, baston si umbrelă pe care nu se sfiește să ți-o bage în ochi de cum te zărește la colț de stradă cumpărându-ți un ziar și un pachet de țigări spunându-ți british pe fondul gâlgâielilor purpurii ce-ți țășnesc frenetic și freatic din găvane: sir, would you mind, i saw this newspaper first. Filigramu-i stelat se țese între cunoscutele-i extreme, gâdilat de zenit în creștet și de nadir în tălpi. Trecând la o croiala ceva mai dermă, simon pegg s-a născut parcă întru slava, preamărirea și interpretarea psudo eroului sadico-parasimpatic, uita-ți-vă numa la mutișoara-i tâmpo-adorabilă
pe axa hegeliană from dusk till dawn-shaun of the dead-zombieland-snow dead hălcile nu-s așezate omogen ca la băcănie și asta e îmbucurător, se mai împrumută câte un picior, un maț, un plex sfârtecat, însă analiza de laborator diferă de la un microscop la altul și altfel încregătura zombie are și ea subspeciile ei. Bisturiul american e mai blând cu cobaii săi, pe aia neafectații îi tratează cu binețe, îi unește, le pune muzică, astfel ca ochiul cercetător să-și înghită popcornu masticat corespunzător și să plece acasă gratificat că încă mai există speranță pe terra chiar și în condițiile unei zobiepidemii. Pe de altă parte cercetătorul britanic vrea să asiste la experimente nebunești, neacreditate, underground, folosind instrumente slinoase, halate soioase, fiind ceva mai nemilos cu subiecții, păstrându-i pe unii conform unui princpiu deloc democratic și pe bază de afinități, urmărind însă factorul social, căutând aristofanic tragicul și eschilic comedia. Experimentul e reușit zic eu și de o parte și de alta, iar cel insular e mai bogat în efecte secundare, în laterități, căci mușcă puternic dintr-o felie fetidă de existență regăsibilă pe tarabele măcelăriei cotidiene pe când hollywoodu' rămâne hipercumpărător fidel de hălci dopate, vidate, frumos ambalate :D
Mi-am început dimineața cu o reclama egipteană tare draguță. Nu cred să fi văzut până acum sau măcar să mă fi interesat teritoriul lor publicitar, dar se pare că oamenii-s amuzanți, au și ei supermarketuri și afinități pentru specii ocrotite de ong-uri, nu numai dune de nisip. Enjoy! :)
în timp ce scriam acest post winampu' a ales aceată minunată arie să-mi țină isonul, inspirată randomizare :)
elgar-serenade for springs
N-am mai citit o carte de război de la abatorul 5 încoace (mă rog nici aia nu e pe de-antregul)sau de pe vremea greene days-urilor liceene când târam prin trolee un american liniștit. Scriitura cizelată, origamică, gelată și mai presus de toate confesională aparține unui chinez nominalizat la Pulitzer, Ha Jin pe numele său, martor, parte vătămată, sau din punctul de vedere al unei similarități gastronomice locale o îmbucătură de orez ținută ager între două bețe torționare, armata coreeană și cea americană, pe fondul conflictelor nord-sud de prin 50. Yun e prizonier de război și ca pianistul lui polanski face parte din categoria ostatici culți, literați, iar ăsta e evident un avantaj, o portiță, dar nu un scut. Penitențele, sadismele, jocul păpușăresc dintre cei care au arma și cei care sunt obiectul ei înghiotitor sunt redate obiectiv, realist, razboiul este într-adevăr îngrozitor, dar suportabil, însă peste toate se așterne cețos concluzia universal valabilă: absurditatea lui. Curgerea narativ-epistolară e lină și nu te priponește definitiv pe front, mai vezi și câte un picior dezgolit de soră medicală americană avidă să învețe chineza, o relație platonică încorsetată și un pix-amintire la despărțire. Consecințe, tare, condiții vitrege redate cum spuneam translucid, liniștit, resemnat: foamea
"Astfel am renunțat la ideea de a face rost de apă. Chinuiți de foame, unii soldați devorau ce le cădea în mână. Cei din sudul Chinei chiar devorau broaște râioase și șerpi. Mulți au murit otrăviți cu ciuperci sau cu un fel de usturoi sălbatic cu frunzele bifurcate care îți înnegrea buzele imediat după ce îl înghițeai. De peste tot se auzeau gemete și înjurături. Morții zăceau risipipiți peste tot ca niște maldăre de cârpe, unii ținând încă rădăcinile sau frunzele vreunui copac sau mlădițe între dinți." (o sorginte posibilă a apetitului asiatic pentru botezurile-i gastronomice)
și înghețul
"I-a spus șoferului să oprească, întrebându-se cine avusese oare timp să ridice oameni de zăpadă în pustietatea asta. S-a dus într-acolo cu ordonanța sa, escortat de un escadron de cavalerie. Spre oroarea lor, au ajuns la concluzia că oamenii de zăpadă erau de fapt ființe omenești înghețate, unele în picioare, altele zăcând pe spate sau îmbrățișându-se ca niște statui de gheață."
Un film-gateau cumva suspect de malpraxis gastronomic, salmonelic, fărâmicios, înșirat pe prispa unei case colorate și dezordonate în care intră și din care ies trândind, bocănind, înjurând, bocind, în pași săltăreți sau bahici câteva personaje, dintre care două mai notabile. El, intrusul, factorul patogen reponsabil cu salmonela și distorsiunea, găsește un portofel pe care samaritenește vrea să îl returneze purtătoarei de drept, procesul interacțiunii dintre cei doi, pe cât de firesc ar fi putut fi, pe atât de anormal se desfășoară. Ia naștere astfel un perpetuu bumerang de vreau să te cunosc, ba nu vreau, vreau să te văd, să îți vorbesc, ba mai bine nu, o figură de dans stângace care se lasă cu bășici, executată pe o linie melodică cu care refuză să fie în tandem.
Doi oameni maturi, două suflete tari, trecute bine de pistilul vârstei, aflați cumva în stadiu de spori volatili trăiesc o așa zisă poveste de amor tragicomică, un fel de sindrom stockholm la distanță, un jeux des enfants care își joacă în baston șotronul, însă având un quelque chose ușor indescifrabil și cam haotic. Filmul începe cu o mulțime de picioare și se termină cu un zbor, un circuit care poate vrea să ne comunice o transformare, o ieșire din crisalidă sau un antagonism maturitate contrângătoare și responsabilă versus suflet șui și imponderal, o eliberare, o joie de vivre. Monologul este exploatat pe mai multe nivele, de la loja unei voci anonime cât și de la verandele personajelor, având acea savoare simplistă, epurată, franțuzită, la care se adaugă câteva scatch-uri cu un scop mai mult sau mai puțin precis, (d)efectele vizuale fiind apanajul unei sciece de reves de carton, ușor șleampătă. Film trecut pe la Cannes, probabil lăsat ca un smoc de iarbă asimetrică între două dale imprimate cu stele.
Mi-a plăcut această petite pied-anthologie.
