E oarecum redundant să amintesc de tripticul anului 2011: Drive, Melancholia și Tree of life, așa că am să enumăr și alte 10 filme care mi-au rostogolit lumea în 2011 (deși lista ar trebui să fie cu mult mai lungă). Ps: lista e aleatoare și nu conține filme neapărat lansate anul acesta. Buticul vă urează un an fercheș și proaspăt. La mulți ani! :)
A existat o perioadă înainte și după fatidicul an 2000 în care filmele apocaliptice (disaster movies) despre un pericol iminent (de obicei extraterestru) cu destinația Pământ murmurau cam aceeași mantră, rumegau cam aceleași imbatabile clișee, reciclau neigienic același brainwash. De obicei factorul perturbator era descoperit accidental, apoi bună bucată de film se macera cogniția întru găsirea unei soluții la care participa multicultural câte un reprezentant politically correct ales din fiecare rasă, pe aceeași bucată de timp aveau vreme să se închege câteva cuplete de personaje fiecare drămuindu-și propria micro-apocalipsă, apoi apăreau undeva pe o hartă (lipită direct pe un perete sau fistichiu digitalizată) primele semne de expansiune ale pericolului cu pricina (pandemie, ploaie de meteoriți etc), soluția apărea și ea gâfâindă la un moment dat nu fără de sacrificii și la final de cele mai multe ori rămânea o urmă de speranță fie ea palpabilă sau metafizică (Armageddon, Independence Day, The Day After Tomorrow, și mai recentul 2012, le găsiți pe categorii și calamități ordonate aici). [Vorbesc la timpul trecut în speranța deșartă, puerilă a unei eventuale panextincții a genului.]
În istoria ceva mai recentă a cinematografului apocaliptic a avut loc o scindură, a avut loc o inversiune a raportului: până acum (adică până la filme precum Melancholia,Another earth, The shelter, The Road, Perfect Sense sau Blindness) factorii amenințători externi erau autarhici, iminența le era grandoman elogiată, iar toată acțiunea pendula pe orbita acestei iminențe, acum însă importanța factorilor externi scade, ei sunt necesari, dar nu suficienți, existența lor este redusă la nivelul de simbol, iar CGI-ul este insuficient dezvoltat (ex Another Earth, Melancholia), el este un resort întins atât cât se poată expanda altă amenințare, cea lăuntrică.
Mai mult decât atât se pune problema unor ipoteze care țin mai puțin de logică, statistică sau geologie, se pornește parcă de la imaginarul interogativ, distopic al scriitorului portughez Jose Saramago: ce-ar fi dacă toți oamenii ar orbi? (Blindness care are la bază romanul lui Saramago, Eseu despre orbire) ce-ar fi dacă moartea ar înceta să existe (Intermitențele morții), ce-ar fi dacă continentele ar începe să se miște cu viteze încredibile (Pluta de piatră)? Perfect sense răspunde în stilul romancierului Jose Saramago la întrebarea ce-ar fi dacă oamenii și-ar pierde simțurile unul câte unul într-o perioadă scurtă de timp. Ca să păstrez aceeași măsură romanească, filmul pune o întrebare saramagogiană și răspunde așa cum ar fi făcut-o Anne Frank, omul se obișnuiește cu tot, cu răul mai ales.
Perfect sense redă aproape minimalist acest sfârșit de lume, de fapt acest sfârșit al omului biologic, el își propune să rașcheteze fiecare simț astfel încât să se vadă în urmă acestei coroziuni tarele și neputințele omului (biologic), oamenii îngenunchează în plină stradă, plâng, agonizează. Atunci când își pierd olfactivul și gustativul oamenii încep să pună mai multe condimente în mâncare, apoi compensează gustul prin sunet, însă toate aceste ipoteze derulate pe fast forward, aparent fantasmagorice, își găsesc corespondent în real, dacă e să ne uităm la alimentația noastră din ultimele decade și la cohortele de aditivi de pe ambalaj it makes...perfect sense.
Filmul este realmente seducător și reușește să fie așa nu numai prin propriile mijloace, prin carisma celor doi actori luați separat cât și împreună (Eva Green, Ewan McGregor) sau prin simplitatea revelatoare a vocii narative, ci și prin câteva colaje exogene, printr-un montaj care adună pe alocuri fragmente din alte materiale filmate ce aduc a documentație moziacată marca Discovery. Realismul acestor fragmente se întâlnește cu posibilitatea ipotezei saramagogiene rezultând un nou soi de realism, real o dată prin simplitatea și veridicitatea (parțial absurdă) a ipotezei și mai apoi prin trăirismul la fel de veridic al personajelor. Rămânând în rama aceluiași realism filmul face apel și la câteva unghiuri subiective (mânuite poate prea exagerat) menite să susțină acest noi soi de realism născut în sânul apocalipsei. Acest realism subiectiv și-a cam atins apogeul în Cloverfield. Perfect Sense pare a urma rețeta unui experiment alchimic, eludarea tuturor simțurilor aduce doi oameni împreună și îi contopește într-un singur organ de simț, într-un simț perfect/perfect sense. La finele filmului are loc concretizarea unei pietre filosofale, are loc o contopire ideatică, mistică, dar simplă, așa cum n-am mai văzut de la slova lui Novalis încoace.
Sub toată puzderia de brizbrizuri, mese pantagruelice, pupături pe obraji rumeni și îmbrățisări de rubedenii întru măsurarea taliei celuilalt, Ingmar Bergman a dosit câteva elemente/sentimente primordiale și caracteristice sărbătorii: angoasa și imprevizibilul. Nefiind neapărat un film despre Crăciun ci mai degrabă un basm moralizator-apăsător-intravenos, Fanny and Alexander îi dedică totuși o anticameră tapetată cu roșul organic, chirurgical specific lui Bergman și opulent decorată cu personaje baroce, discursuri vii, cu personaje vii și discursuri baroce...
Mâine seara vine Crăciunul şi după o sesiune de colinde şi mâncăruri alese parcă ar merge şi un film. Nu ştiu alţii ce preferă, dar eu în preajma sărbătorilor îmi place să vizionez Home Alone. Da, ştiu e un film tipic de sărbători, e o comedie expirată cu un băieţel şi nişte hoţi proşti, dar îmi place. Mă distrează de fiecare dată când îl văd şi cred că din 1992 încoace l-am văzut de vreo 20 de ori. Kevin mă face să intru în atmosfera Crăciunului, să zâmbesc, să apreciez cina de Crăciun alături de cei dragi şi chiar mă face să mai suport încă o zi de cumpărături. Probabil că un altfel de film ar fi mai potrivit ca o recomandare ţinând cont de tema sesiunii, dar pentru restul genurilor avem vreo 363 de zile la dispoziţie. Merry Christmas and a Happy New Year! Vizionare plăcută.
Cine nu are o familie de Craciun sa-si cumpere una! Cam asa as rezuma “Surviving Christmas”, un film tare simpatic si tare de sezon. L-am vazut de vreo patru ori pana acum si nu pot spune ca m-am saturat. Acum nu stiu exact daca e vorba de subiect in sine, de actori sau de Ben Affleck in mod special. Hmm, da, Ben Affleck e de vina! Il gasesc tare simpatic si rolul ala e perfect pentru el. Parca nu as fi astezat-o langa el tocmai pe blondina de Applegate, dar se pare ca fac echipa buna. Cel putin la ciondaneli si la sanius. Craciunul se petrece in familie! Un mesaj perfect.
M-am tot gandit zilele astea la un film deosebit pentru perioada asta, mi-au venit in cap tot felul de Singur(atati) acasa si alte mici comedioare absente din platforma consacratilor de filme de genul asta; m-am gandit ca v-ar placea siThe Holiday care e o mixtura nu chiar cheesy, am ajuns apoi departe la Modern Times si la ideea ca un clasic ajunge, aproape negresit, in suflet si ca pe deasupra va mai si umple chipurile de zambet, dar nu, aleg Serendipity care mi se pare de departe cel mai potrivit pentru iubire, caldura si obraji colorati. Sa aveti un Craciun fericit!
O lume inca imaginara, calda, fara zapada, fara Hrusca si colindele-i depresive, fara zurgalai, o lume in care renii se vor fi scufundat de mult … Cu exceptia cazului in care se vor fi transformat in amfibii iar Santa ar fi evoluat catre o forma mai vesela a “Omului din Atlantis”, jucat, demult, de Patrick Duffy, mai cunoscut drept unul dintre personajele obositor de pozitive ale legendei “Dallas” … O lume fara zambet, o lume fara Craciun, o lume in care cadourile au fost inlocuite de jafuri iar colindatorii de ucigasi anuntati de huruitul ruginit al jetsky-urilor turate salbatic … O lume trista, dominata de blazare, unduitoare, precum mirajul unui Craciun de mult uitat …
Nu am sa pretind ca am vazut filmul asta de fiecare Craciun, pentru ca nu este asa. L-am vazut o singura data, cred ca pe un post german care hotarase ca printre zecile de ore cu Macaulay Caulkin in varianta preteen, adica foarte soft, printre “oooh, brazi frumosi”, apfelstrudels si bere neagra in editie limitata de sarbatori, ar merge si doua ore de evadare intr-un viitor indepartat, umed si post-apocaliptic. Si, sincer, chiar daca filmul nu avea nici in clin nici in maneca cu spiritul Sarbatorilor actuale, in timp ce il vedeam, pentru o clipa, m-am gandit ca intr-o lume a apelor, Mos Craciun e musai sa aiba branhii …
Daca anul acesta spiritual sarbatorilor e saracacios de-a binelea poate din lipsa zapezii, a oamenilor bine dispusi sau a urarilor de genu ce am vazut intr-un scurt-metraj jegos ce bantuie pe aici
Filmul meu recomandabil pentru starea de fericire in jurul sarbataorii de Craciun e Polar Express,o animatie pentru copilul din noi, o adevarata calatorie spre binecunoscutul taram al lui Mos Craciun, un adevarat traseu plin de peripetii, umplut cu imagini splendide desprinse dintr-o iarna de vis si o imaginatie bogata pentru a trezi sentimentele de fericire/bucurie.
Ce altceva poate fi mai potrivit să urmăriți de Crăciun decât o incursiune într-un bar de homosexuali intitulat subtil "Rectum", și o scenă de viol anal (cu nimeni alta decât Monica Bellucci) de 10 minute, toate astea și multe altele în capodopera lui Gaspar Noé, Irréversible.
Cu riscul să fiu off-topic, o să recomand de Crăciun un film... având ca temă Crăciunul. :) Mai exact este vorba despre Surviving Christmas, un film din 2004 cu Ben Affleck, pe care l-am văzut recent şi care mi-a plăcut. Nu-i perfect, nu-i lipsit de exagerări, nu-i lipsit de defecte, dar este funny. Recomandarea lui merge pe linia: nici nevasta ta nu-i perfectă (dac-o ai, iară dacă n-o ai atunci iar nu-i perfectă, nefiind nicicum) dar ai luat-o pentru calităţile ei şi nu pentru cusururi. Aşadar, ca un exerciţiu de a privi, recomand un film cu doar 5.0 pe IMDB, relaxant, nesolicitând altceva decât muşchii faciali şi antirasist, în sensul că poate fi vizionat de către oricine.
Regizorul Bruce Robinson s-a întors anul acesta după o lungă absență, dar ”Withnail & I” este filmul pentru cu care va intra în istorie. Iar în apropierea sărbătorilor, putem învăța câte ceva despre excese de la personajele din acest film. Richard E. Grant și Paul McGann plonjează într-un vârtej auto-distructiv antrenat de alcool, toate tipurile de droguri existente și (printre alții) Jimi Hendrix. What a piece of work is man! Dar există și o morală, iar ca să fie totul limpede - și fiindcă chiar nu are rost să ne speriem de spoilere în acest caz - voi dezvălui finalul:
Cu ocazia Crăciunului recomand filmul Bad Santa (2003). Pentru că e în temă, are umor negru de calitate, îl are printre actori pe regretatul Bernie Mac, şi a fost primu care mi-a venit în minte când am primit provocarea lu' Adina. A trecut vreme bună de când l-am vizionat.. aşa că intenţionez să-l revăd şi eu cu acest prilej. Ho! Ho! dragii moşului.
ps: şi la ăsta (Rare Exports: A Christmas Tale) m-aş mai uita; i-am văzut traileru' anu' trecut şi am uitat de el.
La o primă vedere s-ar putea spune că Guy Ritchie laolaltă cu operatorii de imagine au defulat în această nouă adaptare cam tot ce mai era de defulat în materie de plan detalii, frame-for-frame-uri și realism perceptual. Camera de filmat își face suprarealist loc acolo unde ochiul nu poate ajunge rezultând o serie de secvențe seducătoare, cam insulare, cam discontinue, subjugate unui slow motion exacerbat de coturat. Tocmai din cauza acestei concentrări secvențele liant dintre două astfel de momente par a fi moi, relaxate, predispuse unor numere umoristice menite să deconcentreze, să relaxeze mușchii între două secvențe tari. Avem de-a face cu un film-organism-viu, cu o structură-miocard: o secvență concentrată, alertă, constrângătoare imitând parcă o sistolă (contracția miocardică), urmată de una relaxată, dialogală imitând o diastolă narativă.
Tocmai prin această alternanță filmul este realizat realmente pentru public și nu neapărat în sensul larg vehiculat, acela al facilului, ci construcția sa, estetica cuminte a imaginii, ingeniozitatea și ingenuitatea gag-urilor hrănesc nevoile unui spectator lax-post-post-modern. Nutriția acestor nevoi e una obsedant maternă, dacă e să fac o scurtă comparație, Tinker Tailor Soldier Spy pare o mamă parcimonioasă cu fii săi. Tinker Tailor Soldier Spy este un exemplu de cum se creează onest tensiune narativă fără a face neapărat apel la distorsiune sau seducție prin imagine. L-am luat drept contrapunct pentru că este un film apărut în aceeași perioadă, provine din aceeași arie geografică și mi-l post ușor imagina regizat de Guy Ritchie într-un ambalaj cu totul diferit și derulat într-un altfel de ritm.
Sociopatia lui Sherlock Holmes e regăsibilă în clautrofilia imaginii și a montajului, personajul lui Doyle nu este adaptat ci adoptat în imaginarul lui Ritchie unde este împresurat de cam toate artificiile vizuale care nu și-au găsit posibilități de întrupare în celelalte filme ale regizorului englez (RocknRolla, Snatch). Un alt artificiu este alternativa istorică. De câțiva ani încoace ea se dovedește a fi un motiv recurent în rândul filmelor cu eroi (de toate felurile). În X-Men: First Class, Watchmen, Captain America, până și în Tranformers regăsim o bucată reală, crucială de istorie (declanșarea celui de-al doilea război mondial, aselenizarea) decupată și pusă într-un context imaginat, fantastic. Nu știu dacă acest tip de decupaj poate fi pus pe seama vreunui concept psihanalitic, nu știu dacă el este folosit ca apanaj scenaristic infailibil sau ca generator de empatie, însă el tinde să devină un micro-fenomen, spune ceva despre dorința de emergență a realității istorice în sfera unui fantastic care ține de un viitor (momentan) intangibil.
După Me and You and Everyone We Know, elogiul omnibus sau mica vecernie închinată relațiilor postmoderne, Miranda July vine cu un nou lungmetraj (al doilea) focusat tot pe relații și fracții interumane ridicate la puterea postmodernului. De această dată nu mai există ca în Me and You and Everyone We Know un conglomerat de relații proxime, ci este dibace descărnată o singură astfel de relație. Asistăm la despachetarea unei pelicule-drajeu, ambalajul adică partea vizual seducătoare a filmului transferă conținutului ceva din poleiala sa rezultând un film-parabolă despre dragoste...și o ceată de alți demoni.
Sophie și Jason sunt un fel de artiști ai microuniversului în care își duc traiul, un microunivers pe care îl vrăjesc și-l dezvrăjesc continuu. Jason are un job confortabil, lucrează de acasă, iar timpul său liber este populat cu gânduri răzlețe și revelatoare în egală măsură, Sophie dă lecții de dans unor copii, iar cugetările sale sunt ceva mai împrăștiate, mai maniacale și mai boeme decît ale partenerului. Împreună decid să adopte o pisică, un fel de substitut simbolic al unui eventual copil și din acest punct microuniversul lor își începe deconstrucția și reconstrucția.
Momentul propriu zis al adopției le oferă o lună de pregătire, timp în care decid de comun acord să valorifice perioada rămasă până la adopție cât mai imprevizibil cu putință, însă fiecare și-o fructifică egocentric, pe cont propriu. Acestă bucată de timp devine un limb, o virgulă ce îi desparte de sintagma nesfârșită a responsabilității. Previzibil însă, apare scindura, fiecare caută un altceva în altă parte, iar un moment menit să îi apropie (adopția) pare să îi despartă, să le suspende în timp și spațiu legătura. Acestă suspendare devine la un moment dată literală pentru că în film își fac intrarea treptat câteva elemente care țin de mistică, tranzitoriu și suprarealism. Jason se dovedește a fi un telepat, el suspendă timpul pentru a nu o pierde pe Sophie. Aceste momente fantasmagorice sunt redate minimalist și seducător așa cum o fac la rându-le Melancholia sau Another Earth.
Un alt element ce ține de bucătăria fantasmagorică și alchimică a filmului este pisica Paw-Paw căreia Miranda July îi împrumută ca un ventriloc vocea. O voce prelucrată, scârțăitor de înduioșătoare, o voce căruia cu greu îi poți distinge vârsta, ea e prinsă între inflexiunile începutului și premoțiile sfîrșitului, parodiind (din dragoste) cu cele bune intenții pe cea a lui Mr. Nobody. Monologurile pisicii sunt de-a dreptul seducătoare, ele comunică mesaje universal valabile, încărcate de o energie și o filosofie de sorginte budistă, îndreptățite până la urmă de mai vechea zicală conform căreia o pisică ar avea 9 vieți de trăit.
The Future este greu de prins într-o anumită tipologie filmică. E aproape o mantră, un soi de talisman terapeutic ce reusește să comunice mistic adevăruri despre lume, dragoste, responsabilitate și schimbare. Este totodată o odă adusă escapismului postmodern. La un moment dat personajele renunță la internet pentru a avea parte de ceva mai multă viață trăită. Are loc un fel de escapism inversat, personajele evadează din virtual în real. Această evadare se dovedește a fi un soi de naturalism sau mai bine zis o întoarcere la natura umană a cărei trăsătură de bază ar trebui să fie imprevizibilul. Filmul reușește destul de bine, prin mijloace vizuale manipulatoare ce-i drept, să scoată imprevizibilul din uman, să exorcizeze demonii obișnuinței din om și să facă loc unei reverii pe alocuri mistică, revelatoare. Într-un interviu referitor la primul său lungmetraj Miranda spunea:
I wanted to make the movie feel like life feels to me — and life feels both sad and dark and confusing and more than hopeful — it feels like something totally incredible could happen at any moment and with no explanation. Același soi de imprevizibil răzbate și prin porii lui The Future.
Miranda July este artistă, regizoare, actriță, muziciană, scriitoare și aș mai adăuga o exorcistă, o iluzionistă, o prestidigitatoare, o divinatoare în globurile microuniversului inter-relațional, ea vede Viitorul relațiilor postmoderne prin aburii edulcorați ai unor premoniții bitteroptimiste.
Am întâmpinat cu scepticism venirea pe lume a unui film despre psihanaliză făcut aparent pentru un public larg și dens, un public cu retina flexibil setată pantru a capta avid cadre ferchezuite, puneri îngrijite în pagină, panorame line, simetrii, curbura boemă a spațiului și liniile frânte ale pseudo scenelor masochiste din carnea cărora se răsfrânge le charme discret de la bourgeoisie cum ar spune Luis Buñuel.
Până la încercarea, probabil reușită, a regizorului David Cronenberg de a aduce un astfel de subiect pe ecrane, imaginarul filmic în ce privește o posibilă adaptarea fie ea cronologică (așa cum e Kinsey), factuală, scandaloasă sau revelatoare îmi era încorestat mai ceva ca toracele Keirei Knightley în toate filmele sale de epocă adunate la un loc. Și asta pentru că sunt avute în vedere, în cadrul aceleiași expuneri cinematografice, două paradigme conviețuitoare. A aborda epic un astfel de raport îmi pare a fi o dovadă (nebunească) de curaj.
O adaptare documentaristă, liniștită, alb-negru (poate) că ar fi adus mai multă cinste domeniului, cercetărilor și i-ar fi conservat intacte contribuțiile într-un formol cuminte, testamentar. Terminologia lui Sigmund Freud, pe care aș pute-o ușor confunda cu o prelungire falică a personalității psihanalistului, așa cum tot o prelungire falică (în termenii filmului) o poate reprezenta și trabucul din care trage în fiece scenă, se întâlnește cu cea aparent reprimată, însă ceva mai cultural-versatilă a lui Carl Gustav Jung. Libidoul, pulsiunile sexuale, interpretarea viselor, sexualitatea ca forță motrice a tutuor acțiunilor, gesturilor sunt puse față în față cu o paradigmă și-o interpretare ce se dovedesc a fi ceva mai înglobatoare, la Jung conceptele freudiene sunt trecute printr-un filtru cultural și mistic.
Nu este un film despre Freud, ci este un film despre Jung filtrat prin și epurat de teoria freudiană, deci un film cumva concordant realității istorice. Această enumerare de pioni e cumva redundantă și necesară deoarece filmul se întinde în mare parte din lungimea sa pe gazonul acestui teren teoretic. Dialogul dintre Freud (interpretat impecabil de Viggo Mortensen) și Jung (interpretat de mai tânărul Michael Fassbender) e construit pe mai multe paliere. La nivelul semanticii se simte patina începutului de secol XX, la nivel ideologic se observă un război de idei purtat reverențios, elocvent și pe alocuri revelator între cei doi, la nivel pur interacțional (verbal și nonverbal) se observă o distanțare și un respect purtat ca un balon de la un corp la altul, o eludare de posibile gesturi emfatice, la un moment dat un schimb consistent de scrisori ține loc de interacțiune.
Rămânând în sfera emfazei nu același lucru se poate spune despre jocul actoricesc al Keirei Knightley (interpretând una dintre primele femei psihanalist) care pare a fi de un spasmodism pe alocuri nejustificat (poate cel mai slab punct al filmului), confesiunile sale sunt în pemanență însoțite de contorsiuni facile prea puțin realiste, poate că ceva mai puțin peristaltism facial ar fi trasmis ceva mai mult. Cercul vicios este încheiat de spiritualul personaj al lui Vincent Cassel, un personaj care știe să se folosească hedonist de propria teorie. Modesta identificare a actorilor cere și pe cea a regizorului, prea puțin recognoscibil, după filme impactuale și de un imprevizibil tactil ca A History of violence sau Eastern promises, parcă există un singur moment marca Cronenberg (foarte temperat) în care avem parte de o ieșire, o scrijelire dermică, un act spontan, un impuls când tocmai despre asta ar trebui să fie vorba aici, despre pulsiuni și impulsuri.
Încadraturile și coloristica filmului dau senzația picturală de Vermeer în mișcare, camerele în care îl regăsim pe Jung au mai tot timpul la vedere o fereastră, de multe ori închisă, o regăsim deschisă atunci când Otto (interpretat efervescent de Vincent Cassel) își face simțită absența, el este cel care lasă să intre o briză de aer proaspăt în sanatoriul și teoria lui Jung. Pe Freud îl regăsim într-o cămăruță maniacal decorată, barocă, camera unui colecționar, el se închide etanș în coconul propriei paradigme, nu este neapărat reticent la elementul eterogen, însă nu și-l încorporează, îl vrea detașat pentru ca propria sa teorie să poată fi sedimentată și patentată.
Camerele sunt decorate cu tablouri aparținând unor curente variate, ele par a fi proiecții, vise în curs de materializare (așa cum este tabloul înfățișând o barca pe care Jung o primește din partea soției), toată geometria spațiului e seducătoare, mizanscenele par să imite realismul fotografic al tablourile flamande din secolul al XXVII-lea. Momentele în care sunt expuse și analizate reciproc visele pot fi trecute drept indici ai penibilului (ca expunere), însă astfel de scene sunt un fel de locuțiuni menite să rezume o întreagă frazalitate orală, sunt un fel de fast forward narativ, e totuși dificilă conștientizarea unei perioade în care subconștientul era un soi de supra-rațiune.
Toată cumințenia abordării, de la fadele scene masochiste la încadraturile manipulatoare, e legitimă. Este vorba aici despre a history of sexuality-începuturi, cu informațiile avute la îndemână cu privire la viața trăită a celor doi psihanaliști și ținând cont de o anumită condiționare filmică (scenaristică, aceea a targetului etc) s-a reușit totuși expunerea atât a unei infime părți a vieții, cu accent pe elementele ei mai piperate, cât și a doctrinelor, atât cât poate analitic cuprinde un film destinat unui public larg și dens. Tocmai acest dozaj echitabil face ca filmul să se încheie la gulerul de gentlemen onest, pătat de ruj aprins, să-și încline capul, să-și ridice jobenul, să dea binețe și să își poarte pașii agale spre trăsură mulțumit că și-a încheiat treaba-o scurtă incizie în psihanaliză atât cât să pătrundem prin deschizătura ei fără prea mari pretenții, așteptări și...eufemisme.
Celui qui regarde du dehors à travers une fenêtre ouverte, ne voit jamais autant de choses que celui qui regarde une fenêtre fermée. Il n'est pas d'objet plus profond, plus mystérieux, plus fécond, plus ténébreux, plus éblouissant qu'une fenêtre éclairée d'une chandelle. Ce qu'on peut voir au soleil est toujours moins intéressant que ce qui se passe derrière une vitre. Dans ce trou noir ou lumineux vit la vie, rêve la vie, souffre la vie.
Par-delà des vagues de toits, j'aperçois une femme mûre, ridée déjà, pauvre, toujours penchée sur quelque chose, et qui ne sort jamais. Avec son visage, avec son vêtement, avec son geste, avec presque rien, j'ai refait l'histoire de cette femme, ou plutôt sa légende, et quelquefois je me la raconte à moi-même en pleurant.Si c'eût été un pauvre vieux homme, j'aurais refait la sienne tout aussi aisément.
Et je me couche, fier d'avoir vécu et souffert dans d'autres que moi-même.
Peut-être me direz-vous: "Es-tu sûr que cette légende soit la vraie?" Qu'importe ce que peut être la réalité placée hors de moi, si elle m'a aidé à vivre, à sentir que je suis et ce que je suis?
Francois Truffaut înșiră pe axa filmografiei sale, înnoadă cu dibăcie ca mai apoi să deșire analitic cu pasiunea și îndemânarea unui observator atent și temperat, nu atât tipologii cât personaje fizic recurente. Regăsim în multe dintre filmele sale aceeași actori jucând aceleași personaje cum este cazul personajului Antoine Doinel ( jucat de Jean-Pierre Léaud), dar recurența lor nu este numai una spațială ci și una ideologică.
Nu se poate însă vorbi de tipologii statice deoarece avem de-a face cu personaje aflate în plină desfășurare, oscilație și evoluție. Ele sunt prinse într-un flux narativ cu atributul de esență a vieții, uneori de substitut al acesteia, cinematograful e o artă a prozei, o modalitatea de a filma frumusețea fără să ai aerul că o faci spunea Truffautîntr-un număr din Cahiers du cinema. Totodată personajele lui Truffaut par să fie malaxate într-un vertij existențial palpabil (sau vertigo, în termeni hitchcockieni) dacă e să ne amintim imaginea plastică din copilăria personajului emblematic Antoine Doinel în 300 Blows și plăcerea sa de a se rostogoli frenetic într-o comedie de bâlci.
400 Blows
Despre Julie Kohler (interpretată de Jeanne Moreau), personajul principal al filmului Mireasa în negru, Magda Mihăilescu spunea că ar fi primul personaj truffaldian al ideii fixe. Julie Kohler este precusoarea personajelor definitivului din opera truffaldiană, Adèle (L'histoire d'Adèle H.), Julien Davenne (Chambre Verte însă niciunul dintre acestea nu pare să atingă forța, implacabilul, ingeniozitatea, disperarea și stoicismul lui Julie Kohler. Ea este primul personaj din această serie care se anină de și care se animă cu un țel precis, acela al vindicativului, însă răzbunarea eroinei pare să fie legitimată de tragicul forței motrice al acestei porniri. Ea este sistematică în demersul său de a răzbuna moartea soțului, ucis chiar în ziua nunții și dihotomică în gândire, fiind un adevărat exponent al nonculorii, vestimentația sa nu lasă loc nuanțelor, cum nici hotărârea ei nu lasă loc incertitudinii.
Întrebat într-un interviu: Qu'est que pouvez vous dit sur l’amour? post-structuralistul Jascques Derrida, în parte pe fondul paronimiei, răspunde: Sur l’amour ou la mort? Iată cum Erosul și Thanatosul (dragostea și moartea) se întâlnesc din nou, de data aceasta în universul lui Truffaut cele două fațete ale aceluiași obol se înlocuiesc una pe cealaltă, lui Julie îi este amputat dreptul la dragoste, iar imposibilitatea acestui sentiment își găsește implinirea prin răzbunare. Nu ne sunt prezentate etapele sau implicațiile unui plan precis, eroina este purtată de acel suflu specific lui Truffaut, ea este impinsă de curenți intuitivi, iar acțiunile sale sunt naturale și spontane.
Într-una dintre scene ajunge în casa unuia dintre vinovați, se dă drept educatoarea copilului acestuia, apoi ludicul devine preludiul morții, Julie se joacă cu copilul, pregătește masa, se adaptează spontan situației ca mai apoi la fel de spontan să-l închidă pe bărbat, să-l izoleze până ce acesta rămâne fără aer ca într-un final eroina să își dezvăluie propria identitate. Acest ultim strigăt al femeii se repetă metodic, ritualic în cazul fircăruia dintre cei 5 bărbați vinovați de moartea soțului, nevoia de a-și dezvălui identitatea chiar înaintea sosirii morții pare a fi un soi de semnatură la finele unei telegrame sau scrisori, forme de corespondență atât de dragi lui Truffaut.
L'histoire d'Adèle H, La peau douce, Les deux Anglaises et le continent sunt câteva dintre filmele sale unde scrisoarea sau telegrama sunt adevărate prelungiri ale personajelor, surclasând pe alocuri dialogurile. Eventualele lacune apărute în planul eroinei pot fi foarte ușor confundate cu omiteri, greșeli scenaristice, nu știm spre exemplu cum de Julie poate ajunge atât de ușor de la un vinovat la altul, nu știm de unde are acesteinformații și cum de poate parcurge atât de fabulous și inexplicabil spațiul. Însă toate aceste așa zise lacune creează o aură suprarealistă în jurul personajului, pe alocuri înfricoșătoare, o aură ce se dezvoltă, crește aducând situațiile tot mai aproape de suspansul hitchcockian.
Suspansul în cazul Miresei în negru primește o contrapondere undeva la jumătatea filmului când ni se dezvăluie adevăratul statut involuntar al vinovaților. Însă această dezvăluire nu-i absolvă de vină, ea îl transformă pe privitor în martor, într-un complice care nu poate rămâne indiferent în fața demersului tragic al eroinei. Așa că Julie își continuă meticulos epopeea, se erijează în imaginea morții la lucru, iar forța sa răzbate, trece din planul realului în cel al premoniției și subconțientului, astfel încât chipul său este prezent a priori până și în mintea unuia dintre vinovați.
Un pictor umple pânzele sale cu chipul lui Julie, o femeie cu gură misterioasă căreia îi găsește în sfârșit crrespondent în plan real, un sfârșit care se dovedește a fi fatidic. Această regăsire a unei imagini idolatre în plan real este un element recurent în filmele lui Truffaut, Jules și Jim regăsesc figura unei statui în persoana lui Catherine și Antoine Doinel ponește în căutarea unei femei având la îndemână doar o poză puzzle a acesteia (Love on the run). Julie este poate un personaj exemplar, un ataș al morții căreia îi imită atributele și îndatoririle, este o parte a unui întreg având aceleași caracteristici cu acesta, un personaj care pare să reverbeze până în pragul cinematografiei recente. Deși Quentin Tarantino mărturisește că nu ar fi văzut filmul lui Truffaut asemănarea dintre Kill Bill și The bride wore black este una evidentă și totodată uimitoare.
