joi, 8 septembrie 2011

Last Life in the Universe

Sau povestea optimist-masochistă a unui...sinucigaș în serie.

Un om atipic și tipicar deopotrivă (interpretat, interapretat de actorul japonez în mare vogă Tadanobu Asano), un om care prin ființa sa manical de ordonată, de fibrilatoriu pusă la punct ar putea fi oricând un asasin, un Ichi the killer, dar care decide să își întoacă stângaci talentul către sine. 



Pornirea suicidală, așa cum este ea monologată dintru începutul filmului, nu pare a fi rezultatul unei deziluzii, unei înfrângeri, unei bolte supraomenești apăsătoare pe umeri de atlași schizofrenici aka oameni, nu este o mătanie făcută lui Sisif, nici un elogiu adus lui Icar, nici o expectorație întru fericirea lui Sartre. Ci acest imbold e de o neutralitate incredibilă, sfidătoare, de o seninătate vecină cu asceza, vorba ceea actele absurde n-au nevoie de explicații, ar fi cu atât mai absurd să le fie atribuite scuze. 


Și în ciuda acestui act (in)uman dublu fațetat: un act egoist, refractar la oglinda lumii și totodată încununarea supremă a liberului arbitru, acest ultim gest de automutilare nu este bine primit de lumea înconjurătoare, mă refer aici la obiecte, la cele mai fade, mai amorfe obiecte care în taciturnismul  lor grăiesc totuși ceva esențial și cât se poate de simplu despre lume, viață, om: trebuie să trăiești Omule, Gnomule, pentru că noi, obiectele, de aia suntem aici, ca tu să te lovești de noi, să îți hârjâi dermul de celofanul, de lemnăria, de oțelul nostru și simțindu-ne și tu vei simți la rândul tău că ființezi. 


O sonerie, o briză, o mașină, un radio toate scot aici zgomote augmentate suficient cât să le percepi oleacă mai bine, cât să te enerveze mai precis prin prezența lor evidentă, dar ușor de trecut cu vederea în lipsa unor falange demiurgice care să le ridice volumul. David Lynch spunea odată Films are 50 percent visual and 50 percent sound. Sometimes sound even overplays the visual, în cazul de față sound even overplays life. Bineînțeles obicetele nu pot suplini un viu grai, de aceea se lasă loc și unei psudoidile construită cumva pe metereze dostoievskiene, dragostea născută cumva dintr-o mumă-vină fertilizată de umor. Slavă domnului gena umorului este pregnantă, sunt câteva scene la care eu una am hohotit de râs în ciuda morbidului de situație. 


Film powered by Richie.

Curent recurent:



 Last Life in the Universe

 Last Life in the Universe

3 comentarii:

  1. Iiiii. Frumos acesta. Foarte frumos.
    Btw, scuzati ca am disparut un pic subit de pe net, mi s-au intamplat diverse. We still need to get that cup of coffee some day! Sper ca mai e valabila :D

    RăspundețiȘtergere
  2. De fapt, ti-ar surade sa mergem sa vedem Drive daca nu l-ai vazut deja? It's supposed to be pretty awesome, legatura pe mail? Asta de pe contul cu care m-am logat. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. drive, n-am vazut, that will be fun :P si cafeaua e valabila :P nu-ti vad adresa de email so email me la adrianachi07 [at] [yahoo] [dot] com :P

    RăspundețiȘtergere