"Tovarăși, le spuneam, trebuie să-L distrugem pe Dumnezeu. Doar El a mai rămas, doar El ne mai încurcă, doar El ar mai fi fost tărâmul spre care ar fi evadat muritorii Lumii noastre. Numai și numai El ne-ar fi băgat bețe în roate, ne-ar fi dat totul peste cap, așa cum are ades obiceiul să o facă, numai El ne-ar mai fi ironizat și ne-ar fi băgat în minți că tot ceea ce facem e amăgire. Rugăciunile, tovarăși, s-ar fi pierdut aiurea prin ceruri, oamenii muncii, în loc să-și vadă de-ale lor, ar fi căscat ochii în sus, așteptând nu știu ce minune, toropiți de moliciunea unei credințe care n-ar fi dus la nimic folositor. Iată de ce, tovarăși, permite-ți să raportez, L-am împușcat pe Dumnezeu.
Am ordonat plutonului să se oprească, am scos pistolul, l-am armat și am tras. Șase gloanțe, unul dpă altul poc! poc! poc! Toate în sus, spre lună, spre colțul acela de cer din care mi se paruse că Dumnezeu privea ironic la mine.
Și generalul tresări. Trupul i se convulsionă de șase ori, ca și cum ar fi simțit din nou reculul sec și scurt al pistolului pe care îl descărca acum în tavanul gata să primească orice. Ieșise urât atunci. Cel puțin la început când șefii săi interpretaseră întâmplarea ca un semn de nebunie.
Dar mai târziu, după câteva zile, timp în care apele se mai liniștiseră, în fața întregii unități de Securitate, un general bătrân cu fălcile căzute, îl avansă în grad, îl stânse de mână și declamă: Iată omul! Iată securistul care înțelege puterea simbolului! iată viitorul nostru, tovarăși! Iată omul care l-a împușcat nu pe Dumnezeu, știm cu toții nu există, ci a lichidat metafora asta blestemată cu care unii au intoxicat mii de ani omenirea, metafora lumii de dincolo. Năzbâtii, tovarăși, năzbâtii! Colegul nostru a dat un exemplu de cum trebuie lichidate elementele acestea nocive. Cu pistolul, cu arma în mână. Omul acesta, repet, nu cu Dumnezeu s-a răfuit, cum să te răfuiești cu o absență?, ci cu trecutul burghez, cu practicile regimului care încă agonizează, care încă nu și-a dat duhul."
cules din
Șșșt! generalul visează de Călin Ciobotari
Hazoasă, parabolică și inteligentă cărticică, un melanj de viziuni fictivo-deductive înfrățite cu totalitarismul-metaforă-onirică la Kadare (
Palatul viselor) și grotesc-evisceratul dictator al lui Marquez (
Toamna Patriarhului). Obișnuiesc să îndoi paginile cărților acolo unde un pasaj mă pironește, iar cartea asta mi-e plină de îndoituri, am să revin cu un pasaj torționăresc, o mostră de sadism sadea :D.
o găsiți
aci la doar 5 lei :)
pasajul ăsta îmi aduse aminte de-o dilematică argheziană, one of my favorites :)
Între nadejde trista si-ndoiala,
Te-am cautat prin bolta siderala.
Te-am cautat pe unde si neunde
Îti banuiam faptura ca se-ascunde.
Te cautam în tainica ta lipsa
Prin Testamente si Apocalipsa.
Sa fi ramas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am cautat?
Cînd socoteam ca te-am gasit,
Se si-nalta în dreptul tau un zid.
Simtindu-te zvîcnind în radacini
Te mai simteam în spice si-n tulpini.
Te-am si cîntat pe corzi, si noi si sparte,
Si peste vieti si peste moarte.
Tu ramîneai mereu departe.
Auzul tau nu vrea s-auda
Cîntec de nai, de cobza si-alauta?
Într-o-nserare, în sfîrsit,
Mi se paruse ca te-as fi zarit
În mantia de aur a unui asfintit,
Prinzîndu-ti-o, tîrîta prin tarîna.
Mi-a si ramas un ciucure în mîna
Si l-am vîrît în sîn, ca un pribeag
Un bun de furtisag.
Da-mi voie, negasita aratare,
Sa-ti pui acum o veche întrebare:
Ca ai facut atîtea frumuseti blajine,
Fara-ndoiala, multumescu-ti bine,
Cladiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri si valuri calatoare
Si oamenii în sarbatoare;
Barbati viteji, domnite la harpa si la furca.
Mutînd pe strune mîna, fuiorul cînd se-ncurca.
Dar, mare-aprinzatorule de stele,
Cum de-ai facut si-atîtea lucruri rele?
Bine și Rău
