Samaria

Tocmai când aveam impresia că imaginariumul lui Kim ki duk a sărit peste linia cretuită, de şotron dogmatic, a umilei, dar comfortabilei noastre existenţe şi că face salutar cu mâna dincolo de telurul codului moral cu bad guy iacată a existat şi o samaritan girl. Daţi-i o găleată cu moloz şi Kim va compune versuri pe marginea ei. De această dată pune la ceaun prostituţia puberă, aprinzând fitilul liberului arbitru şi punând pe umerii languroşi ai vetustei ocupaţii rasă monastică, împroşcătoare de raze emanate de un sor buddhist ascuns într-un buzunar lângă un nod de bun augur.

Spiritul justiţiar trece ca un obol de la un personaj la altul. Prima, prostituata per se, face ce face nesilită de nimeni, plus că are suficientă doză de nebunie încât să se arunce în gol atunci când poliţiştii sunt pe urmele ei. Prietena ei-pilon susţinător, cariatidă, cvasi peşte şi păstrătoare de economii îi preia într-o oarecare măsură lucrarea însă la modul puritan, restituie banii clienţilor prietenei de acum decedate şi bonus, le oferă afecţiune moca fiecăruia în parte, deci o samariteancă de prim...rang (sau de lux mă rog, a se citi în registru ascetic).

Justiţiarismul este preluat de tatăl samaritencei, ocupaţie: poliţist, vocaţie: gangsta, sabia ălui de sus. Obsesia pedepsirii partenerilor fiicei sale este transhumată către o extremă deranjantă, dreptatea (o viziune a ai mai degrabă) este făcută cu cărămida, cu briceagul, cu palma şi mai ales cu vorba. Dacă freud ar fi văzut acest film probabil că ar fi început un lung discurs despre refulări paterne, oedipii şi câte alte nebuneli, probabil că ar fi avut oarecum dreptate, însă ce face Kim e un joc de paradigme al naibii de uimitor, de mai visaţi domne şi dincolo de cerul înstelat de deasupra voastră. Plus cadre-strofă acompaniate de un picior metric cu mers apăsat :).

Tweet