71: Into the fire

Oliver Stoane şi Ridley Scoate păziţi-vă raniţa şi coaja de pâine, vine tare din spate tropăind, înnarmată cu gadget-uri, camere şmechere, feţe fresh şi idei îndrăzneţe o armată de soldăţei coreeni (ghidaţi, de omuleţul care a făcut atatdeneoriginaladaratatdeuberdrama A moment to remember, ciudat lucru, dar nah, de la eros la thanatos nu-i decât un...tranşeu). Dacă până nu demult laitmotivul, firul roşu al unei întregi generaţii de cineaşti români era reprezentat de atrocităţile revoluţiei văzute când în contre-jour, când în plan detaliu, când panoramic, când hamletian (fuse sau nu fuse revoluţion), prin cinema-ul corean, dacă îi scuturi giulgiul, rămâne în urmă-i o proiecţie, o peliculă densă de reprezentări ale conflictului (cum e şi firesc) dintre nord şi sud. Bazându-se pe o halcă de realiteate, ancorata undeva într-un '50 postbelic pentru restul omenirii filmu' proudly presents un grup de puşti neiniţiaţi (71 la număr, de aci şi numele) culeşi de prin şcoli de corecţie sau cine ştie ce alte cloace societale, antrenaţi să întâmpine, să ţină pe loc şi să pună beţe în roate unor băieţi mai răi şi mai din nord, cât timp îşi pun la punct strategia alţi băieţi, aliaţi, mai din vale.

Wow-ul filmului suge la ţâţa vizualului pentru au nene ăştia o aparatură şi o post prelucrare a-ntâia, vezi fiecare por, fiecare aşchie, sângele e atât de viu, pământul atât de palpabil, culorile atât de accentuate, aproape ireale, iar close-up-urile ţi le aduc atât de aproape încât te sperie, montaj bine lucrat (deşi s-au cam facut umpluturi pe ici pe colo, pentru ca au avut multe unghiuri şi camere şi-au permis sa repete câteva scene, dar nah, cate pretenţii să aibă o femeie de la un film de război), era să zic că vizualul întrece chirceala dramatică, dar nu, jocul actoricesc n-a fost ca sa fie, vezi domne avem back up high tech, nu, deloc, s-a ridicat semeţ la nasul efectelor. Voila le trailer, ici le film.
Febra galbenă recidivează, dar mă tratez :)
P.S: dacă mai apar din când în când poze de neşpe ori, laptop-ul e de vină şi a sa lentoare

Tweet

Recviem pentru un vis chinezesc

Un tânăr îmbrăcat în uniformă de organ legiuitor, aşezat pe o canapea ce te imbie freudian la dezlânat onirisme şi frustrări, se întreabă: dacă x (un drug dealer) şi y (o gagică dependentă) muriră din cauza drogurilor menite a umple o lacună, atunci nu ştiu care e răul cel mai mare: drogurile sau golul lăuntric. Bine plasat acest cârlig retoric au debut pentru că te trage iremediabil în vâltoarea dramelor ce nu beneficiază de o aşa elasticitate încât să atingă culmile unui recviem aronofskian, dar ambiţia este suficientă pentru a plasa povestea de faţă, la modul raskolnikovian, într-un nimb/limb undeva destul de aproape de mântuire.Mijloacele de care se foloseşte fac parte însă din tagma filmelor poliţiste cu urmăriri, infiltrări, cârtiţe, sabotaje, înscenări, dughene, dar câteva scene razante ne dau indicii cu privire la hibridismul genului: o scena poetică cu câteva fetiţe care prepară narcoticele de parcă ar prepara ceai, o altă fetiţă adună seringile folosite, imaginea unei inejectări soră cu exorcizarea şi ar mai fi o scenă destul de savuroasă în care este ruptă o...mână :P Am obsevat că prin filmele yellow cinema-ului atunci când sunt tratate, chiar şi tangenţial, subiecte ce implică forţele de ordine, acestea sunt satirizate, dezvăluind desu-urile unui sistem putred, ineficient şi complet dezisnteresat (deci se întâmplă şi la case...cu colţuri arcuite :P). Filmul se numeşte Protege, îl găsiţi aci :P

Tweet

13 Tzameti

E cam filistinic să auzi de un film prin intermediul remarke-ului său, dar câteodată ai nevoie de filtre, de umbre platoniciene pentru a ajunge la esenţa iluminatoare, aşa fuse cazul pelegrinei de mine în lumea jocurilor de noroc, a fortuitului, a ruletelor ruşeşti, am alergat legată la ochi, m-am lovit de un pom şi am căzut...intactă. M-am ridicat, m-am scuturat de praf şi l-am urmat smucită, orbeşte pe tânărul protagonist smuls la rândul lui de o forţă pe care numa' Spinoza ar fi în stare să o legitimeze, aruncati fiind  în vertijul unei situaţii uroboroase ce foloseşte pe post de elementele conexe  între piesele de puzzle umane, gloanţe unse cu pastă lubrifiant-parcimonioasă de...noroc. Unul are mai multă baftă desigur, transpiraţia, încrâncenarea spiritului sub nicovala incetitudinii îi sunt răsplătite băneşte, dar parcă senzaţia rămâne incoparabilă şi parcă prea puţin direct proporţională cu orice formă de recompensă. Tonurile de alb şi negru accentuează posibilităţile reduse de alegere şi chircismul fetal al unui aşa zis liber arbitru. Actorul principal este mai mult decât mânuşeşte ales, iar arbitrul întregului joc şi a sa tonalitate vividă îmi mai răsună încă în cohleu:
Fabulos de electrizant :D

Tweet

Nici o privire

Pentru că mi-au atras câteva pasaje atent selectate de către Pantacruel din cartea unui tânăr autor portughez (36 de ani, le foto mai jos :P) am zis să mă apuc de citit niscaiva proză peninsulară şi să arunc la rându-mi un pasaj ce se repetă de-a lungul cărţii, având impactul vociferărilor înţelept-fatidice ale unui cor într-o tragedie greacă.

Mă gândesc: poate că cerul e un ocean mare de apă dulce şi poate că oamenii nu merg pe sub cer, ci pe deasupra lui; poate că oamenii văd lucrurile răsturnate şi pământul e ca un cer, iar poate când murim, când murim, cădem şi ne afundăm în cer.

Nu e de mirare faptul că Peixoto a câştigat premiul Jose Saramago (de a cărui canonizare literară nu mă pot decât bucura) căci o serie de similitudini leagă cumva ombilical cele două scriituri precum personaje cu nume biblice apocrif uzitate (cam ca în Evanghelia după Iisus Christos), încrengături familiale desenate pe un cer rece, dar care se căznesc să inmugurească simţăminte umane (cam ca în Peştera), însă ceea ce aduce proaspăt acest Peixoto este dibăcia de a împrumuta vocea narativă de la un personaj la altul dând un surplus de liber arbitru personajelor sale, pe când Saramago e mult mai demiugian şi parabolic. Un element mai picanteresc este faptul că alături de formaţia rock Moonspell, Peixoto a scris un roman (The antidote) care are şi un corespondent muzical, capitolele cărţii fiind tot una cu piesele de pe albumul formaţiei...nah clash cultural...cum ar fi ca Moga (cred că a cam ieşit din uz, nu prea mai are loc de atâta popcorn cu flavours) să se combine cu...Cărtă :))

Tweet

Dark City

Din categoria filme mişto de care nu am auzit, scos de acestă dată din obscuritate de către marian, vine gâfâind un film ce nu-şi arată vârsta (12 anişori) şi care merge cumva pe frânghia ideologică dintre un anarhism orwellian, trecând o fugă prin cub şi făcând un nod undeva aproape de sin city, centrat fiind pe un număr de individualităţi ceva mai redus. Întunericul e simbiotic cu urbea şi aproape că nu mi-am dat seama cam până pe la jumatea filmului că lumina soarelui nu şi-a făcut apariţia, lipsa ei dând o coloristică tăioasă filmului, crudă cum n-am mai văzut de la The cook the Thief his wife and her lover încoace.

Acest John Murdoch show, aş adăuga particula Doe numelui, este povestea unui tip, reprezentant al unei întregi comunităţi manipulate de către o grupare cvasiextraterestră (căci ei îşi desfăşoară activitatea subteran, pe fondul fotosensibilităţii), grupare care în speranţa (nobilă, dar malefic mijlocită) de a ajunge la esenţa umanului, a sufletului, face un exchange permanent, aleatoriu, delirant de amintiri între membrii comunităţii, construind continuu ambientul (un fel de inception rudimentar) şi modelând personalităţile. Eşecul experimentului naşte filonul şi raţiunea de a fi a filmului, iar acest John (Rufus Sewell într-un rol principal, aleluia) devine mutantul, elementul ce se împotriveşte sistemului, eroarea şi salvatorul comunităţii. Dar ceea ce are de salvat rămâne o necunoscută căci amintirile sunt prefabricate, deci un trecut iluzoriu care lasă loc unui viitor multidimesnional, poate că esenţa ce se vroia descoperită se regăseşte cumva în creaţie şi nu în repetivitatea şi permutarea de care se ocupa tagma extraterestră. Un film prea puţin pe placul lui Descartes, dar care i-ar merge la inimă lui Blaise Pacal.
Jennifer Conelly mi-a adus cumva aminte (anacronic, dar în ordinea vizionării) de Keira în The edge of love :) plus un Keifer Sutherland geniu pustiu, tahicardic
PS: Nu vă uitaţi la trailer, e groaznic.

Tweet

Lesbianism virtual...piei drace!

Cred că cineva care ma are la inima (iar eu pe el/ea la fiere, deşi sunt precum buddha, eu n-am nimic cu nimeni, vorba lui spike, alt pilon de panteon) are aşa...un aplomb şi o chemare monahală de a face în numele meu conturi pe diverse site-uri creatoare de legaturi fără frontiere şi mă trezesc zilnic cu email-uri spamice de genul celui de mai jos, care e de departe cel mai cuvios dintre toate. Adevărul e că mă distrează varietatea cererilor, dar toate-s de sorginte...feminină...sunt doar feministă fraţilor şi nu dark vaderiană :P

Hello My Dear Friend,
My name is Miss sara William, As I whisper my prayer last-night and went into search for a nice friend in internet and I came across your contact,My mind and my heart told me to contact you for friendship, A friend who truly understand his or her friend and share their feelings together. please kindly accept my request, I believe that distance can never be a barrier but let's love connect us because love is a bridge that connected far distance to be close to each other.

"Friendship' is the greatest blessing on earth and a friend is a gift our heart treasures. A friend can truly understand his or her friend and share their feelings"The road may be very long and rough... but it becomes shorter and easier to tread upon, when we have the love and support of good friends.And that is reasons one needs good friend who can advice and care for. A friend who can hold something for a friend for the trust in them. I will send my pictures to you immediately i receive your reply.
yours In Love,
Miss sara.

Unde esti jane austen sa dai nas in nas cu atavismele darcyeneşti, unde esti tu charlotte bronte...sau mai degraba sa-l invoc pe stendhal...ma duc să ronţăi un rozariu :))

Tweet

Taipei exchanges

Schimbul cultural, al experientelor personale, al obiectelor nefolositoare pentru unii, indispensabile pentru altii este transpus de catre povestioara de fata in sanul unei cafenele causy la carma careia stau doua tinere, una sense, cealalta sensibility, iar pe langa sortimentele aromate de cafea asezonate cu prajiturele home made pe care ni le intind ademenitor sub nas au si darul de a inventa povesti decameronice asemeni calatorilor adunati in jurul unui foc ce proiectează pe fundal un han sadovian insa plasat undeva de-a lungul plaiurile...hanilor. Cele doua fete isi desfasoara campania de promovare a cafenelei pe facebook, rugandu-i pe cei care vor veni sa aduca cate un obiect de care se pot dispensa cu usurinta. Conceptul de troc cu alura de bric-a-brac se dezvolta progresiv atragand clientii eterogeni, unii gata sa plateasca scump pentru a le cumpara ideea. 

Filmul este şi o lectie de, să-i zic, art marketing, cafeaneaua fiind amenajata asemeanea unui mic bazar sentimental unde oamenii pot aduce lucruri si pot lua altele in schimb, o veioza poate fi data la schimb pentru o scrisoare de dragoste prafuita. Bland, de o profunzime pubera, un fel de Jeunet ( tatal lui Amelie) la scara micro sărind de pe un picior pe altul prin Taipei. Că tot veni vorba de  papusarul-demiurg amelian, filmul ne incanta cu o serie de scatch-uri funny, facute simplu (in paint :P), dar frumos, sensibilos, raspandind o mireasma dulce de cafea si sfaturi.

Tweet

Parle moi dans la langue de Moliere

Aşezaţi frumos în lojă, cu monoclul înţepenit sub arcadă, cu evantaiul fâlfâind sau sprijiniţi trândav în baston suntem părtaşii lecţiei de anatomie a domnului...tartuffe, pe numele său real  Moliere (ba nu, Jean-Baptiste Poquelin). Învăţăm cum ia naştere un  gen literar  în sânul (mai bine zis pântecul) unei logici hermesiene, pornind de la o situaţie concretă, de viaţă, amoros-sfâşietoare, la îndemnul matur şi vizionar al unei amante raţionale. Modalitatea în care e fecundat, se dezvoltă şi eclozează acest nou gen (molieresc) este redată savuros, impecabil, minuţiozitate în sprijinul căreia vine un actor Romain Duris (cu un chip uşor crispat şi tern, ce-i drept) mai mult decât potrivit pentru mantoul (căci pe atunci trona dandysmul) şi cizmele moliereşti (vezi mai jos scena în care imită mai multe personalităţi cabaline).

Deşi perfect convis că destinul său este acela de a crea tragedii şi de a interpreta personaje emfatice, posesoare ale unei soarte care merge dincolo de supraeu, Moliere ajunge până la urmă să creeze satire, farse şi să le interpreteze memorabil căci pentru ele şi pentru a lor răspândire s-a născut. În locul bufonului regal şi a lui pălărie hazoasă apar în secolul al XVII trupele de teatru a căror prestaţie este dictată de capriciile capetelor încoronate, iar refularea spiritului creator se regăseşte camuflată în satiră savurată de către chiar cei care îi fac subiectul. Costumele, recuzita, senzaţionale, cadre în profunzime, panorame care dezvăluie un verde crud de grădină versailleză ce se prelinge de pe gardurile vii, geometrice până în faldurile de brocart, pe alocuri intensitatea coloristică atinge culmi burtoniene. Minunat, căutam un film de epocă, epocal, l-am gasit. Bravo, monsieur Moliere, bravo!

Tweet

Knight and day

Are rost să scriu despre complexul Bond de care suferă Tomiţă şi despre antidotul decadenţei global-geologic-stratosferice de care suferă omenirea în momentul de faţă? Hai, o leacă numa. Căci ni se promite soluţia crizei energetice  într-o baterie inepuizabilă (powered by duracell :P); dacă titanicul ne vorbea cumva parabolic de fatidicul 2000, extrapolând (la modul exagerat), şi ăst movi(ng pictur)e s-ar cam screme să ne transmită ceva similar, dar mult prea fad căci ceea ce interesează este cum zboară pumnii fără să lase urme, cum funcţionează gps-ul de mama focului (gadget cam ieşit din uzul uzinei hollywoodiene), cum toate urmăririle şi întortochelile situaţionale au o soluţie simplă, tâmpită, ludică, menită să hrănescă un creier leneş, dar nu are rost să avem pretenţii de scurtcircuite neuronale, căci e un film care îşi cinsteşte categoria şi atât...mi-e tare milă de săracul Tom care tânjeşte să i se desprindă de pe buze formula magică (my name is bond, james bond) şi se aventurează în tot felul de surogate parodice. Muzici bune, un Paul Dano simpatic foc şi...cine este acest bad guy Jordi Molla ;;)?
Gotan project-Santa Maria

Tweet

The night of the Hunter

Admirând cu o mână în falcă astă piesă de colecţie cuibărită sub un clopot de sticlă, la adăpost de praful mercantil ce se desprinde la fiecare scuturare frenetică a boţitului cearşaf hollywoodian, imi veneau în minte flash-uri din The killer inside me menite a-mi da un cot ascuţit în coaste, urlându-mi în urechi ca o băbuţă fudulă de urechi: uite fato aci lecţie, nu vezi şi tu poezia cum curge la vale, cum bolboreşte basmul la fiecare cataroi. O mie şi una de nopţi agăţate pe cerul de carton

  hansel şi gretel se decupează 

pe fundal îngroşaţi 

fiind de aura unui stoicism sfâşietor, 

 barbă albastră îi aşteaptă după colţ 

să le fure mica avere 

îndesată în burduf de păpuşă, 

 adopţia lui moise, periplul degeţicăi, ophelia plutindă 

 

se regăsesc şi ele în iţele metabasmului de faţă trecute prin obiectivul bicolor al unui hollywood aflat în era antemiopismului (anii 50), aflat la pubertate, cu o imunitate ridicată la facil şi spori făcători de verzişori (deloc clorofilici). Cadrele aproape bidimensionale dau senzaţia unui treatru de păpuşi de o tensiune exacerbată fără a recurge la elemente thrillirice cum vedem prin era noastră postapocaliptică. Jocul actoricesc este specific timpurilor respective şi poate părea uşor nenatural, dar forţa cu care este înfruntată tragedia (moartea părinţilor) justifică într-un fel paloarea şi pateticul, acest aplomb stoic duce până la resemnare, iertare şi binecuvântare christică toate puse într-o inimă fragedă de copil. Un film frumos, bărbatos, incununare a unei societăţi călite de războaie, dar care percepe optimist, o'haric ziua de mâine.

P.S: apropo de bărbătoşenie, infantele mascul este cel inteligent, care bănuieşte mefistotelismul tatălui surogat, pe când sorsa e aia prostuţă ca nu vede pădurea de copaci, însă contrabalansul vine odată cu apariţia unei maici tereza garnisita cu puşcă :D

Tweet

Marţi, după Crăciun

N-am scris până acum despre el pentru că am dat întâietate, că aşa-i frumos, celor care m-au trimis să-l văd în avanpremieră. Deci am avut ocazia, undeva miercuri, să asist, să diger, să decantez şi să savurez in ultima instanţă noul film semnat Muntean, semnatură scrijelită adanc în carnea crudă a unui cotidian aparent tern. Spun asta deoarece, ca şi în Boogie (precum si in multe alte productii româneşti de dupa fatidicul an doua mii) se insistă foarte mult (excesiv poate) pe latura atât de facil regasibila în cotidianul ticsit de situatii pe care le ştim pe de rost, situaţii pentru care suntem pregatiţi încă din faşă si uneori parca simtim nevoia (sper ca nu vorbesc doar in numele meu :P) de a vedea si altceva pe marele ecran romanesc blurizat pe margini, un story care sa treaca printr-un filtru imaginativ mai bogat si să asistăm la povestea personajelor si mai putin la povestea...noastră. 

Un tată are o amantă, un copil si o nevastă. E Craciun, cumpară brad, cadouri, face vizite amantei, familiei, ii marturiseste sotiei idila, scena minutios creata, dar acestă minuţiozitate personagistică parcă nu se pupă pe alocuri cu scenariul, exemplu: apare la un moment dat o discordanţă în script, cam evidentă, dar hai să o punem pe seama imitării unei situaţii reale în care nevestele înşelate se fâstâcesc atât de tare încât uită că tocmai s-au întâlnit cu amanta soţului şi îl întreabă pe acesta dacă nu cumva şi amanta a fost la rândul ei minţită în privinţa existenţei soţiei. Scena marturisirii sotiei este una tensionată, amuzantă, voit (cred) balbaită, veridica, frumoasă in definitv si excelent jucată. Deci un traseu simplu, translucid, cadre puritane, pe alocuri latărete, labatate, taciturne (cam ca acela din finalul lui Eu cand vreau sa fluier, fluier) care se screm sa transmita raze din corola misterului blagian, dar viteza luminii nu pare sa fie un cărăuş bun si face popasuri, ajungand la noi doar apendicele ideii aflate undeva la iesirea din pestera, lumioasa, falnica, iar noi garboviti, ne zgribulim in intuneric, la lumina palida a focului de lemne care abia palpaie si ne cresc licheni pe spinari.   

In cadrul conferintei de dupa proiectie Muntean ne-a marturisit ca se identifica intr-o mare masura cu personajul masculin tranzitoriu si dilematic. Enervata fiind de multitudinea de „plasari de produse” am indraznit sa intreb de ce s-a recurs la un asa afluviu de publicitate (cand omu’ cauta la cinema o ora juma, doua ore de film in stare bruta fara intercalari comerciale) si nu vorbesc doar de o cutie de lapte Dorna pe usa frigiderului, cutii de Heineken, Almette, pungi mega image ci de referinte conversationale de genul „hmm ce buna e almette” sau e „bine ca ai facut un credit la brd” ( ps: mai apar in film tanti care face reclama la casa buna si tipa din miniseria adolecentina vodafone :D), Muntean spunand ca nici macar nu a primit bani pentru „elogiile” respective (cu atat mai ciudat) si ca normal e ca ele sa fie acolo, ca asa e in viata. Nu contrazic, dar parca vreau/vrem mai mult film, mai multa uzina de vise si mai putini muncitori sudosi in uzina realitatii. Si totusi e un film la care e bine sa va duceti pentru ca binedispune, nu catartizeaza, dar exemplifica, incercuieste, bifeaza si intinde pe felia de viata un strat de „almette” pe care nu-i frumos sa-l refuzati :P

Tweet

Lasa-ţi idioţii să vină la...cină

Le dinner de cons te îndrumă  comico-draconic, te ispiteşte faustian să găseşti connardul perfect pentru a-l invita la cină astfel incât să-ţi distrezi prietenii şi mai ales să faci din bietu' om marota/mascota unui cvasiconcurs al quid pro quo-ului. Deloc deotonlogic ha, dar teribil de amuzant. Un vodevil de calitate (oximoronic, stiu), contraplonjeur de replici ce se succed debordant, savuros. Situaţii ce ar face mustăţile caragieleşti să trepideze, iar pe cele einsteniene să penduleze slow motional şi relativist căci da domne universul şi prostia umană sunt infinite ( în ceea ce o priveşte pe ultima avem măcar satifacţia că o putem face subiect de amuzament, pentru cealaltă infinitate s-au inventat acceleratoare, tăcute, dar care mustăcesc în surdină).

Dar nu despre prostie în sensul comun al termenului este vorba aici, ci despre naivitate, altruism indobitocit de mersul împleticit al unor mici obsesii, nevinovate, dar sforăitoare, de lipsa de ego, idiotul este marginalizatul, avidul celor mai mici atenţii din partea celor mai puţin potenţiali ascultători, băgătorul de seamă, câinele de pază, rotiţă necesară a mecanismului, sacul de box, băţul în fund, tot el te ajută, tot el te bagă în belea, concentric, again and again, dar îl ierţi căci te menţine viu, îţi dă palpitaţii la corason mamiţo şi te binedispune, pentru ca în secunda următoare să te îngroape (şi să scuipe pe mormântul tău, după care să te dezgrope pentru că şi-a uitat batista în buzunarul tău...). N-am prea dat peste idioţi de o aşa factură, dar probabil că ei există şi nu ştii niciodată când îţi pică unul la cină (roagă-te să nu fii chiar tu ăla :P)
Film recomandat de Psihedelicul 

P.S: revin cât de curând cu Marţi, după Crăciun, ce mi-a plăcut, dar mai ales ce nu mi-a plăcut şi ce întrebare (idioată cred :P) i-am pus lui Muntean după avantpremieră.

Tweet

The Disappearance of Alice Creed

Din categoria filme extraordinare de care n-am auzit (noroc cu richie ca ne mai trage de cate o manca, noroc că am mânecile lungi, de robă potteriană :P). Dacă iepuraşul Duracell şi-ar cufunda codiţa în scaunul regizoral, pe lângă faptul că s-ar aşeza invariabil picior peste picior şi s-ar ţăfnoşii autointitulându-se demiurg peste a sa naţie rozător-baterizată, ar face acest film.

Aţi ghicit: un film alert, ştecherizat la o sursă de energie ce dă semne de inepuizabil, cadre ce se succed extrem de rapid, dar în limitele logicului şi mai ales ale artisticului, culori intense, carnale, fraţuziste (în purul stil french shui), gross planuri, plan detalii în curgere liberă, şarfuri exacerbate, recunosc am o slabiciune pentru montaj, iar filmul ăsta e un exemplu de cum se face un montaj...beton.

Doi bărbaţi răpesc o fată. Ce îi fac fetei, cum se permutează relaţiile dintre ei astfel încât să îţi pierzi capul n-are rost să vă detaliez, dar ca să vă faceţi o idee sadismul răpitorilor (oarecum impropriu folosit termenul) se situează undeva între jocurile lui haneke şi comercialul unui taken să zicem, dar a luat ce a fost mai bun din amândouă (când zic bun cu referire la haneke, ţintesc spre partea comestibilă a imaginarului său). În rest personajele, capsulate fiind în cea mai mare parte a timpului, între patru pereţi n-au decât să îşi dezvolte eu-rile, se balonează (nah, multe e-uri), se gigantizează şi nu mai au loc unii de alţii, le iese câte o mână pe fereastră cam ca lui Alice după ce bea licoarea. Tot despre o Alice (interpretată de interesanta Gemma Arterton) e vorba şi aici, dar aceasta ascultă numai de indicaţiile white rabbit-ului updatat, pe baterii :)
PS: genial glonţul cu...tărie de caracter;))

Tweet

Ip man

O Chină spirituală prinsă în menghina primei jumătătăţi a secolului 20, aflată în plin conflict cu o Japonie obsedată de putere, care, urmându-şi în permanenţă harta visului hegemonic dă nas în nas cu practicanţi de kung fu foarte talentaţi care bat măr, ca la fasole şi alte analogii din grădina bunicii, pe oricine îi calcă pe bătături. Un bildungsfilm despre cel ce l-a învăţat meserie pe Bruce Lee, un fel de Cinderella man asiatic cu mişcări ceva mai studiate şi mai puţin umanoide.Povestea curge şnur, aşa cum ne-au învăţat cinemabiografiile, momentele de zenith ale maestrului se împletesc cu nadirurile întunecate. Ce mi-a plăcut a fost faptul că aparatul de filmat s-a aflat întotdeauna acolo unde şi-a dorit ochiul să fie, aşa cum bine îi şade unui film care împarte pumni în stânga şi-n dreapta obiectivului. Dovada. 

Şi parodia...

Tweet

You don’t know Jack

Al Pacino ne demonsteaza a nu stiu cata oara ca se tine cat se poate de bine si ca poate imbraca haina carui personaj are chef fara sa se uite la marime, textura sau brand :P pentru ca ii va veni de minune oricum. De data asta intruchipeaza un doctor despre existenta caruia, spre rusinea mea, nu auzisem (desi titlul filmului imi cam scuza ignoranta :P) si anume Jack Kevorkian, mare sustinator si mai ales practicant (sectant in viziunea dogmaticilor) al eutanasiei. Pe langa aceasta inclinatie de antihipocrat mai detine si o paleta larga de veleitati artistice, fiind un pui de pictor suprarealist, cantand la flaut, recitand versuri si ascultandu-l pe dumnezeul sau, Bach. Cam de la Agora incoace nu am mai vazut un aspect moral atat de serios tratat si mai ales atat de natural interpretat.

O problema spinoasa deci a deontologiei, daca e ok sa ajuti un om sa moara, aflat fiind in pragul disperarii si al suferintei. Filmul poate parea partizan din cauza focusarii pe complexitatea personajului insa mie mi-a dat senzatia ca ne cam perinda de o parte si de alta a baricadei astfel incat sa putem vedea toate fatetele problemei in calitatea noastra de...jurati. Ca tot veni vorba, judecatoarea, pentru a-l familiariza pe acuzat cu viata de dupa gratii il intreaba daca a vazut Shawshank Redemption (nu stiu daca replica a avut si un corespondent real :P). In rest replici impecabile rostite cu mult patos, personajele isi sustin cum trebuie cauza si te cuibaresti cumva in carca lor fluturand o pancarta indiferent de terenul pe care ai ales sa prinzi radacini.

Tweet

Iron man 2

E weekend, e loc de puţină acţiune. Probabil că i-aţi îmbrăcat deja costumul (cel de-al doilea), eu-s mai trândavă când vine vorba de fierătanii aşa că am aşteptat dvd-ul. Dacă ar fi posibilă exitenţa unui superhero nowadays, el ar semăna leit cu iron man, nu s-ar ascunde în spatele unei perechi de ochelari, al unui look nerdy sau al unui costum dichisit de firmă ci ar cocheta cu mass media, şi-ar etala non stop ego-ul pansalvator şi altruist şi ar deveni instataneu magnet de puicuţe. 

Că veni vorba de ele, Scarlett e absolut radiantă şi performează scheme ingenioase menite să încânte un creier relaxat (ca să nu zic leneş :P). Iron man vine cu câteva gadget-uri noi, hologramele se plimbă de colo colo ca muştele, bănănăie în legea lor, dar nu cad în borcanul enervării, glumele adolescentine sunt la locul lor (mai puţine parcă decât în prima parte) că nah apar treburi serioase în peisaj care nu mai lasă loc de amuzamente şi anume un Mickey Rourke cu accent russesc (you forghiet all the laifs that ştark famili distroid) furios nevoie mare, tentacular şi...scurtcircuitant. 

Filmul are darul de a te ţine treaz vreo două ore pentru că s-a gândit eminamente la spectactorul devorator de scene tari şi a reuşit să înglobeze cât mai multe elemente pe metru pătrat (chiar şi ceva scene cu accent documentarist în stilul District 9) pentru a încropi un blockbuster, treabă care i-a cam reuşit.

Tweet

The banishment

A te uita la Izgnanie e tot una cu a răsfoi un album foto (profi) ascultând un pian de Liszt alături de o cafea amăruie, iar pe fundal neapărat un geam deschis precedat de o perdea fluturândă ce vrea cu tot dinadinsul să întoarcă paginile armoniosului album.

Imaginile sunt şocante nu pentru că ar beneficia de unghiuri sfidătoare, de sadism vizual sau la polul opus de frumuseţe păpuşărească tributară panopliei franţuzeşti, ci impactul lor (al imaginilor) se datorează unui realism tulburător surprins de la o înălţime, o distanţă demiurgică şi totuşi extrem de proximală, un fel de hic et nunc concomitent care dă senzaţia omneprezenţei unui big brother deloc orwellian deoarece implică neutralitate şi...compasiune.

Filmat absolut senzaţional, fiecare cadru e cântărit cu atenţie, fiecare detaliu îşi are un rost bine definit în perfectă armonie cu restul, e ca şi cum a privi ore în şir picturile lui Vermeer pe un diapozitiv, iar dintr-un colţ întunecat, dintr-un perete scorojit, din spatele unei uşi supărător de statică parcă să zic că flutură coada tarkovskiană :P. Povestea este cât se poate de răsolitoare şi roskolnikoviană, un soţ este înşelat (aparent), o soţie anarhistă sau doar îngreţoşată sartrian de viaţă recurge la minciună în numele idealului său feministo-existenţial (profund şi greu digerabil), iar asta îi aduce involuntar moartea. Mă aşteptam la un cu totul al curs al poveştii (obişnuită fiind cu sadisme kill billice :P), dar şcoala rusească mi-a dat o palmă zdravănă peste ochi şi un şut în realitate.
Minunatul discurs al soţiei:

-It is his baby.

-Of course it is. Whose else?

-But it is not his, in a way that...

...our children are not ours.

They're actually not only ours.

The way we're not only our

parents' children. Not only theirs.

Do you understand?

I stay awake throughout the night

and I can't go to sleep.

I hear him breathing.

He loves us just for his sake.

Like objects.

-God!

-I’ve been living like this for years.

Why do I feel so lonely?

Why isn't he talking to

me the way he used to?

Or I thought he was talking to me...

I wouldn't be able to

explain anything to him.

I need to do something.

If he's going on like

this everything will die.

I don't want to give

birth to death.

We could live without dying.

There's such a possibility.

-What possibility, Vera?

-I don't know, but it surely does exist.

And it's only possible together,

one for another, otherwise...

...it's impossible by oneself.

There's no point.

It's a vicious circle.

How can I explain that to him?

Tweet

Frozen

Nu m-am urcat niciodată într-un telescaun, iar după vizionarea acestui.... nici nu ştiu cum să-l numesc, căci horror conform regulilor genului nu este, nici nu cred că mă voi incumeta prea curând să urc într-unul. Însă  horrifying tot este pentru că pune o lanternă enervantă în ochii blegi ai neputinţei umane pusă faţă în faţă cu stihia naturii şi evident iese în câştig, conform sfintei legi darwiniste, ăl mai puternic.

Trei prieteni fac o călătorie neautorizată cu telescaunul, noapte, frig al naibii, se schimbă tura, responsabilul maşinăriei pleacă, îi uită atârnaţi precum nişte fructe coapte gata să cadă (sau conuri, ca sa le cameleonizez peisajului), e duminică, pârtia se mai deschide abia peste o săptămână, nu e nici ţipenie de om, iar lupii bănănăie în largul lor. Unul dintre prizioneri are proasta idee de a sări de la o distanţă deloc neglijabilă şi rănit (grav) sfârşeşte prin a fi...înhăţat, digerat.

Ce păţesc ceilalţi nu vă spun pentru că e la fel de macabru şi v-aş strica porţia atent asezonată cu suspans de calitate ce pare să compenseze cretinismul replicilor. S-a cam exagerat stereotipirazea blondei (care de obicei moare printre primii în filmele horror :P). Vizionând...treaba asta  mi-a amintit că suntem mult prea casabili pentru o lume pe măsura căreia nu am fost construiţi (cel puţin anatomic) şi mi-a mai amintit de absolut grotescul The Mist (wow acum văd cât de supraapreciat e pe imdb) şi parcă şi de The Descent, mi-au transmis acelaşi sentiment de gol, de neputinţă (ma repet :P), de macabru într-un sens mai puţin cinematografic şi mai mult masochist venind din încheietura mâinii unui scenarist/regizor care vrea cu tot dinadinsul să-ţi îndese capul într-un closet (existenţial :P...sau nu). Alta parere aici gasiti, iar o critica acida aici.

Tweet

Mary and Max

Bijuteria experimentală aflată azi pe masa de disecţie, de observaţie şi luare aminte, pare că adăposteţe sămânţa precursoare a actualelor bond-uri născute în sânul wide web-ului. O puberă complexată, dar complexă, amuzantă, ingenuă, dar perspicace şi mai ales curioasă începe o corespondenţă spasmodică, terapeutică, revelatoare cu un bătrânel aflat la vreo câteva mii de kilometrii depărtare. Povestea pare a se situa undeva între aeratul Up şi teluricul Persepolis.

Aşa zis-ul trecut prin viaţă ne demonstrează ceva ce ştim pe dinafară (dar refuzăm să credem) şi anume faptul că o existenţă ce se poate lăuda că numără câteva decenii nu e suficientă pentru a centripeta către gnosis-ul deplin al sinelui, iar homunculul interior, agorafobismul deformator de care acesta suferă este atent acoperit de layers de aşa numit...maturism. Fiecare astfel de strat este decojit de pe cârca gârbovită al lui Max, căteodată cu unghiile neingrijite ale unui realism brutal, de cealaltă parte, în răspăr, Mary adaugă şi ea câte o astfel de pojghiţă, proces ce nu este însă lipsit de catharsis. Un film din vizionarea căruia ai numai de învăţat.

Tweet

Rashomon

Akutagawa (echivalentul neaoş al unui preda, rebreanu, slavici) târşâindu-şi chimonoul pe o cărare impresionistă dintr-un tablou de Van Gogh se întâlneşte într-o răspântie cu Akira...Kurosawa (echivalentul neaoş al unui...oops nu prea am ce să pun după semnul egal :P), răscruce de drumuri ce poartă numele de Rashomon, o poartă, un fel de falie trancedentă între hic şi nunc, între eros şi thanatos.

Mai exact, Akutagawa scrie un roman perspectivist şi multifaţetat prezentându-ne viziunea mai multor personaje în calitatea lor de paricipanţi direcţi, colaterali, clarvăzători, băgători de seamă, cu privire la o crimă petrecută într-o pădure în sunt implicaţi o femeie, doi bărbaţi şi un cal.

Kurosawa se înhamă la redarea vizuală a poliedrului narativ şi îi iese domne de minune, chiar dacă filmul are venerabila vârstă de 60 de ani e cât se poate de fresh, experimental pe alocuri, superb jucat, uber expresiv, kareninic (se cam simte influenţa vălătucilor aburinzi ce ies din gatlejurile siberiene), iar pe alocuri imaginile forestiere par desprinse din gravurile lui dore, căci ego-urile personajele se basoreliefează şi îşi dau coate astfel că toate variantele istorisirii devin plauzibile. Ce are cartea în plus (mai mult de jumătate din ea :P) este istorioara, futuristă la vremea ei, a unor vietăţi din folclorul japonez, botezate kappa, darwin ar mai fi scris în dreptul lor că sunt prevăzute cu cioc, solzi şi un disc deasupra capului, un fel de creaturi pe care umberto eco le-ar presăra în periplul lui Baudolino. Nici nu ar fi fost coerentă prezenta ei în filmul lui Kurosawa, dar merită savurată căci parcă să zic că stă drept sol fertil universului murakamian.

Tweet

Dead snow

Pe la noi prin bătătură se tot trâmbiţează cum că e la mare modă nostalgia comunistă, da' modă d'aia serioasă cu cravate, cu dungi albastre, cu pampoane, cuşme îmblănite, cu drapele fluturânde, cu zburătoare îndesate sub fuste, deci o nostalgie profund pământeana atingând cu nasul  de ţărână şi cu buzele de cizma dictatorială.

Mai spre fiorduri, undeva prin norvegia, nostalgia...istorico-crânceno-filmică, ea fiind cenuşăreasa terfeliturii de astăzi, ia cu totul alte valenţe, trancedentale să le zic, iar nazismul este moroit, spoit, luat peste picior de tentaculele unui umor adolescentin destul de savuros daca apetitul va urcă gradul pe termomentul sadismului când vedeţi picioare rupte din rădăcini, intestine pe post de coardă bunjee, tineri ucişi pe budă de zombii.

Tipologiile aka blonda, deşteptul, bine clăditul, ciudata, movie addict-ul :P sunt eliminaţi pe rând de o trupă de arătări tâmpe în bocanci mânjiţi de mâl auschwitzian, dar nu fără a avea parte şi unii şi alţii de bătălii aprige, pe fondul unui simbolism care sparge coaja codului şi lasă să cadă în mâinile oropsiţilor ciocanul şi securea, astfel prinţipiile se intorc ca un bumerang în ţestele, membrele, pântecele creaturilor şi ies pe parte ailaltă făcându-i concurenţă seriosă lui Toma Alimoş (tocmai ce am citit un pasaj fatalist din Sorescu unde un nene dascăl, după ce le predă şcolarilor poemul cu pricina sfârşeste în aceeaşi zi prin a fi spintecat în plex de către o bovină ). Deci revenind...sângele pe zăpadă dă cel mai bine de la frumoasa din pădurea adormită încoace sau de la invenţia ignatului, aveţi grijă pe unde călcaţi...

Tweet

Disco pigs

Continui incursiunea în background-ul lui Cillian Murphy şi dau peste un fel de basm cu nebuni sau doar tineri necopţi şi aristotelic antisociali cam ciuruit şi inconsistent, însă a cărui ingenuitate trebuie luată în seamă mai ales privită prin filtrului actoricesc al lui Cillian care nu ştiu dacă să zic că exagerează la nivel de puritanism şi tembelism.

Doi, el, ea, Pig and Runt, inseparabili din născare, vecini, telepatici, împart totul, inclusiv un canal de comunicare între casele lor, adormind în fiecare seara ţinându-se de mână chiar dacă nu se văd. Ăştia doi se ţin numa de tâmpenii, până când gluma se îngroaşă şi totodată conturează mai tare nebunia unuia dintre ei, augmentată fiind şi de instalarea sentimentului amoros care pentru cei doi are culoarea... cerului. Replicile beneficiază de accentul irish atât de nefinisat şi gronjos care îi dau un farmec aparte, însă acesta parcă păleşte o leacă în faţa repetitivităţii lor. Final moralist, cam crud, cam crudă (adecă tânără) scriitura, cam neglijente racordurile, dar are câteva bijoux-uri aruncate cerşetorilor pe ici pe colo cum e cea de mai jos.

Tweet

Bad guy/Nabbeun namja

Wow...câtă apă curse pe râu de când n-am mai adus ofrande, de când n-m mai facut plecăciuni şi penitenţe pe altarul yellow cinema-ului. Deci să curgă...
O tănără îşi aşteaptă iubitul pe o bancă.

Un tip posesor al unei figuri dubioase şi al unei cicatrici ce îi brăzdează gâtul, lucru ce îl va împiedica să scoată vreun cuvânt pe aproape întreaga durată a filmului (laitmotiv specific lui Ki-duk Kim), se apropie de ea, o studiază şi o sărută cu forţa/forţă.

 Autorităţile şi oamenii din jur fac un cerc defensiv în jurul bărbatului recidivist, arucându-i pumni şi sudalme, cele mai aprige venind bineînţeles din partea fetei. Acest moment se dovedeşte a fi decisiv pentru răzbunarea ce va urma, una prea puţin pe măsura mustrărilor mulţimii (acestă măsură a ispăşirii pare să fie suficient de relativă în filmele lui Ki-duk Kim, lucru ce stârneşte semne de întrebare, probabil pentru că suntem obişnuiţi să raportăm faptelor pedepse cantitative şi nu calitative). Fata este răpită, obligată să se prostitueze, toate sub privirile călăului (care îşi face un obicei din a o urmări pe tânără din spatele unei oglinzi).

Toată acestă structură vindicativă nu este lipsită însă de momente ţesute cu acul lirismului care în acelaşi timp coase şi buzele personajelor, am rămas şi eu mută pe alocuri, recunoscundu-l prea puţin pe Ki duk Kim şi a lui poezie morală. N-am văzut încă toate filmele sale însă până acum pare a fi cel mai imoral dintre toate. Dacă Summer... are un traseu frumos, cathartic, profund şi educativ, aici se înstalează pe nesimţite sindromul Stockholm, iar fata renunţă la viaţa-i de dinainte şi continuă de bună voie să îşi vândă trupul într-o dubă cu copertină roşie în timp ce al său supraveghetor, călău, peşte, iubit platonic, piatră de moară, factor iluminator fumează liniştit o ţigară. Un film ce exploatează îţele unei relaţii ambiguue care pare să întărească încă o dată mitul conform căruia fetele cuminţi sunt atrase de băieţii răi :P.

Tweet

Am omorât-o pe mama

J'ai tue ma mere-un alt film-bijoux, atât de minuţios lucrat încât nu ştiu unde să-mi îndrept monoclul mai întâi. Este explorată atât de efervescent relaţia tensionat-comică dintre un fiu răzvrătit, exuberant (ca să nu zic gay :P), inteligent şi o mamă fixistă, simplă în cuget, barocă (ca să nu zic kitsch-oasă) în vestimentaţie, dar care îşi iubeşte fiul în felul ei ce-i drept...paradoxal, masochist, dar stoic, atât de efervescentă această liaison încât se autodecojeşte până la tangibilitate deplină. A fi părinte este de multe ori o formă dictatorială ce se reflectă răsturnat  pe retina jurisdicţională a vasalilor puberi şi totodată este îmbrăţişată voios de către dătătorii de viaţă, dar care evident nu pot fi totalitari până la capăt şi se preling de pe tron, iar mâinile le alunecă somnoros de pe sceptru.

Tot acest amalgam de stări cât se poate de fireşti este redat cu o fidelitate incredibilă pe toate faţetele acestui bijoux, şlefuit fiind de replici absolut geniale, interpretate fabulos mai ales de tănărul şi deloc cunoscutul mie Xavier Dolan, cadre geniale, detalii bibilite, evantaie de culori (mă mir cum de francezii n-au un french shui al lor) şi ar mai fi o scenă bestială preluat-parodiată din 2046 (pe care sper să-l revăd cât de curând). Pe lângă faptul că te umple de voie bună îţi mai dă şi cu nuiaua peste degeţele dacă te încumeţi să eziţi la întrebarea tu cam cât îşi iubeşti mama. Un film ce trebe văzut de tine y tu mama tambien :P.

Tweet

The killer inside me

Casey Affleck îşi păstrază acelaşi mişelesc nume Ford şi revine într-o nebuneală sadică cum nu mi-a fost dat să văd de la Ichi the Killer incoace. Dacă acolo mişcarea browniană a hălcilor de carne, a pumnilor, a cârligelor, a lamelor era detaşabilă de veridicul colţului de stradă, aici însă, e cât se poate de cantonată în realitatea imediată şi tocmai din acest motiv îţi bagă imperceptibil cricul uimirii printre dinţi şi rămâi cu gura căscată vreme îndelungată. Un poliţist local, texan, primeşte drept job uşuirea unei prostiutate (fabuloasa Jessica Alba) de pe proprietatea microorăşenească deoarece fătuca mânjeşte domne reputaţia supurândă de politeţism care bineînţeles ascunde sub pelicula-i subţire mâzga unor ego-uri perfide, masochiste şi criminale. 

Texanul nostru se îndrăgosteşte (să zicem) de minunata damă şi prelungeşte momentul alungării până în punctul în care recurge la crimă (cvasi), da ce crimă, o scenă care oripilează printr-o cruzime apoteotică potenţată de nişte unghiuri îndrăzneţe, de joc video chiar, plus că în timp ce pumnii se mişcă rectiliniu şi uniform, sadicul mai aruncă şi replici kill billice ce parcă nu-şi duc băşcălia până la capăt, de genul I love you. Goodbye. Tot din paragraful băşcălie, undeva spre final, sunt enumerate câteva tipologii umane, iar când ajunge la un anume personaj Ford îl descrie ca fiind Hank, nu spune nimic, nu ţi-au dat nicio replică (deci de undeva bate coen-ul) şi ar mai fi o groază de momente comice, sadice vroiam să spun. 

The killer inside me se transformă cât ai clipi în serial killer, comportament justificat de un trecut previzibil, beneficind de suficientă materie cenuşie încât să umple cazanul cu alibi care inevitabil dă pe dinafară, dar până acolo procesul de fierbere e savuros şi emană miesme de care orăşelul devine conştient, dar nah, din exces de politeţe şi mai ales din cauza unei insigne care stă drept piedică nu prea pot interveni până ce nu au dovezi solide. Cum spune şi Cinesseur ar fi pacat dacă răguşitul, dostoievskianul (n-are trebui să-l ponegresc aşa căci n-are remuşcări...vizibile) Casey n-ar atârna  stârveşte de o statueta aurie.

Tweet