E deja tautologic să spun că Lynch-ul ultimilor ani stă ca un demiurg oriental într-o bulă de unde privește zeflemitor la omenirea mișunătoare pe sub fundu-i prețios...din gloată ridic timidă o mânuță: domnu Lynch înțeleg că mătăluță ești dăștept nevoie mare și că te afundași în stratosfera visării mai ceva ca Mister Cobb, da' aruncă-mi domne și mie o sforicică înnodată cu-o ațică de sens, dă-mi și mie o bucățică de cod să-ți descifrez și eu Inlandu. Domn Lynch se scotecește în buzunarele largi și îmi întinde ceva. Hai maestre, iar îți bați joc de mine, ce să fac cu iepurii ăștia?
Poate că nu alergătura după cheia descifrării e soluția ci o deconectare, o permisivitate, o transcedere până ce logica nu că dispare, dar devine alta. Catatonică redare, traumatic rezultat
Pentru aceasta sesiune am cautat putin in sertarul cu filme si unul singur mi-a sarit in ochi ca fiind pe cat de bun pe atat de enervant. SAW. Ok, nu toate au fost bune. Din cele 7 poate ca vreo 3 sau 4 au fost tari, restul… umplutura. Cineva a avut o placere sadica de a se juca cu mintile noastre, ale celor care l-am urmarit. De ce era nevoie de atatea parti pentru a ajunge la finalul (genial) care a fost? Mai multe filme, mai mult bani. Am inteles asta. Dar totusi…
" ... Universal acclaim ... nota uriasa pe IMDB ... Rotten Tomatoes in genunchi ... Cativa dintre bloggerii cinefili extaziati ...
Nimic nu parea a sta in fata celui care se anunta a fi unul dintre cele mai bune filme ale anului si care, in ciuda unui advertising mai degraba modest, reusea sa se aleaga cu o nominalizare la Oscar, intrand in cursa pentru o categorie pretentioasa si avand parte de o concurenta stelara, sfarsind prin a pierde in fata prestatiei magnifice a unei Natalie Portman aflata intr-un moment de gratie ...
M-am ales cu o poveste terna si absolut comuna, a unei iubiri care se vestejeste, salvata de jocul impecabil al actorilor si de realismul extrem in care este cufundata istoria acestora ... De fapt n-am inteles nimic.
Dar stau si ma intreb : Intelege cineva ceva din viata asta ? ... Asa ca, probabil, "Blue Valentine" chiar a fost un film bun ... "
Adina ne provoacă din nou la o sesiune cinefilă. De data aceasta trebuie să vorbim despre un film de neînţeles, despre un film la care am rămas mască nu datorită calităţii ci datorită faptului că n-am priceput scopul, ideea şi esenţa acestuia. V-aş fi scris ceva despre Mulholland Dr., dar pe Lynch vrei nu vrei tot îl mai înţelegi, v-aş fi scris despre Fântâna lui Aronofsky, dar şi printre zecile de tone de filozofie tot pricepi esenţa. În aceste condiţii vă scriu de Slipstream, sau despre singurul film fără logică. Povestea unui scenarist pe moarte ce pendulează între două realităţi e o tortură greu de digerat chiar dacă te pricepi la filozofie. Regizat de Anthony Hopkins, Slipstream e pentru mine un haos de neînţeles, iar dacă aceasta este versiunea marelui actor asupra lumii, da-ţi voie să mă îndoiesc de fericirea unui titan.
marturisesc ca am vazut destul de multe filme ale caror intelesuri nu le-am prins; pentru scrierea asta am ales sa ma opresc asupra dead man-ului lui jarmusch din 1995, nu ca sa critic, ci dimpotriva! a incerca sa dai un inteles filmului inseamna sa-ti ocupi mintea cu prostii si sa nu te bucuri de o experienta cinefilmica adevarata! asa am facut eu: pe masura ce vizionam, incercam sa disting itele, cand mi-am dat seama ca pierdeam ce era mai important, adica filmul in sine care se scurgea pe langa mine! sa nu depasesc alea 100 de cuvinte: mi se pare fascinant ca gabriel byrne, a carui aparitie pe ecran nu depaseste 1 minut, reuseste sa nu treaca neobservat, astfel incat dupa ani si ani, la intrebarea: -"in ce filme a jucat gabriel byrne? raspunsul sa vina prompt:- "in dead man, etc".
M-am gandit ceva daca sa scriu la tema propusa de data aceasta de Adina despre Imaginarium of Doctor Parnasus al lui Terry Gilliam (overrated kitch if you ask me) sau despre ceva de Lynch. Raspunsul e insa destul de clar: Lynch e indubitabil maestrul lasatului cu gura cascata, cu parul zbarlit, cu o expresie de what the fuck is going on. Pe mine cel putin Mulholland Drive m-a încercat greu cu ale sale lesbiene, vorbe alandala și indicii de nedescifrat. Cred că până la urmă, în ciuda tuturor scenariilor și speculaților despre înțelesul filmului, răspunsul e unul singur: nu are niciun sens. Silenzio deci!
Au fost multe filme, de-a lungul vremii, pe care am crezut că nu le-am înţeles. La a doua vizionare însă sau la o sedimentare corespunzătoare peste noapte, cu revelaţiile de rigoare, am reuşit să le dau de capăt. A fost unul (THE ONE adicătelea) care însă m-a chinuit, m-a sucit şi eu l-am răsucit, ne-am certat în revizionări şi NIMIC frate! Această ciudăţenie a cinematografiei (pentru mine) este Mulholland Dr. al lui Mr. Lynch, care în afară de o incitantă scenă de sex dublu-feminin nu mi-a transmis nimic deosebit. După a 3-a vizonare am încetat să mai caut substraturi...
Film autist, dar totuși simpatic. Maestrul Olivier în rol de evreu cu accent de Strangelove tre' să-l oprească pe Gregory Peck în rolul lui Mengele din misiunea lui de a-l clona pe Führer și a da startul celui de-al patrulea Reich. Cam de tot râsul și toată jena, but nevertheless digerabil.
Filmul e plin de nume sonore, cu potențial, însă rezultatul final suge. Scenariul e de vină în primul rând, dar nici regia nu se lasă mai prejos. De văzut în vreme de mare sictir, poate cu începutul unui nou val canicular
As fi mentionat Death Proof (poate cel mai slab Tarantino) sau Irreversible (pe care nu l-am inteles si nici apreciat, cu exceptia Monicai) sau chiar Tropic Thunder (bleah...). Insa aleg un alt film pe care toata lumea l-a laudat si cu care eu nu m-am impacat deloc: Little Miss Sunshine. Nu a fost nici comedie, nici drama, nici nimic, decat o adunatura de oameni fara scop in viata si fara niciun dorinta de a schimba aceasta. Nici macar Abigail Breslin nu poate schimba parerea mea, chiar daca nu sunteti de acord cu ea.
Cum am auzit de un film de neinteles care si-a facut de cap si altceva nu a vrut cum mi-a si sarit gandu la Mulholland Drive, dar acel tip de “mister” nu mi-a placut,mai mult m-a scos din sarite…astfel o sa iau pe “altcineva” la puricat…mergem pe ceva de genu:”de ce Steven Seagal mai e distribuit in filme ?? ca sa ma scoata din sarite ??J))”glumesc dar totusi de ce??
Si acum la modul serios :Primer, un film greu de inteles si in acelasi timp o ciudatenie in adevaratu sens al cuvantului,te arunca uneori intr-o confuzie totala, din moment in moment iti vine sa-i dai pace,te zbati ca pestele pe uscat asteptand finalu.Ca idée e cat se poate de original dar lasa de dorit la capitolu regie si interpretari,un SF “low buget” bun in momentele cand vrei la modu serios “sa te scarpin in crestet”…
pentru cei care acum 10 ani aveau in jur de 20 de ani, trilogia Matrix a insemnat probabil mult mai mult decat ar fi meritat. daca primul Matrix a fost o masinarie infernala superb conceputa, o explozie de efecte speciale revolutionare, filozofie la moda, cyberpunk goth si anarhism radical ["what do you see? businessmen, teachers, lawyers, carpenters. these people are still a part of that system, and that makes them our enemy"] – urmatoarele doua parti au esuat in grandilocventa si clisee new age. din acest motiv am si renuntat sa decriptez toate enigmele cu care fratii Wachowski, confundand un film cu o revista de integrame, si-au condimentat trilogia pana la sfarsit.
monologul final nihilist al lui Smith ramane, oricum, singurul moment artistic din Matrix Revolutions.
A discuta pe marginea unui film cu moț și superoi cocoțați pe dânsul, a încerca să le fluturi pe sub nări arma critică din dotare (nu că aș avea prea multă muniție) e un act suicidal, puterea ei e net inferioară referențialului de unde guvernează supraomul. Așa că supereoul (suprasaturat colorostic în cazul de față) trebuie luat ca atare căci el e vlăstarul secund, altoit, tulpina axiologică zdravănă, pulpa și sâmburele binelui, el e exemplul pâlpâitor simbolic în tunelul făr de cap al nelegiuirii.
E mult până te obișnuiești cu tușa exacerbată (roz cărnos, verde clorofilă),
cumva un apendice al benzilor desenate ca după aceea să poți gusta în voie gag-urile facile, dar oneste ale cuplului dihotomic. De fapt nu e un cuplu, eroul ajuns accidental erou, mânuitor de puteri dobândite, ca mulți din specia sa, e susținut sceptic de ginta extraterestră surogat, dușmanul e dublu, pe de o parte avem extraterestrul, un cumulonimbus, o nebuloasă malefică cu apetit intergalactic, de cealaltă parte avem un pământean dotat asemeni superoului cu același set de puteri dobândite, mă rog ele nu sunt dobândite prin aceleași mijloace,
cel bun e ales, poartă nimb mesianic, cel rău însă e o unealtă întâmplătoare, la momentul T zero s-a întâmplat să fie în apropierea factorul patogen X cu care s-a încleștat osmotic, plus nelipsitul etern-perturbator feminin (Blake Lively care nu-i rea deloc, are parte de un personaj isterico-spasmodic însă),
la care se adaugă imaginea paternă. Și am să fac un popas în stilul Zizek asupra acestei imagini paterne (nu știu dacă o să îmi iasă) . Green Lantern/ Hal Jordan, interpretat curățel și funny de Ryan Reynolds, e pilot de avion în planul real-teluric, așa cum a fost și taicăsu. Tatăl o sfârșeste stupid într-un accident de avion chiar sub ochii feciorului. Copilul asistă astfel la castrarea (existențială a) tatălui, iar superegoul său preia erectil ceea ce tatăl lui începuse, dorind să fie cel mai pasionat, cel mai cel etc în meseria cu pricina. Însă mulți dintre colegii săi nu văd în această preluare de sarcină decât o umbră palidă a succesului predecesorului patern. Pe de altă parte eroul negativ, cel pământean, Hector Hammond, înterpretat și el la fel de onest de Peter Sarsgaard, se încadrează confortabil în tipologia geniului ratat, manevrat de un tată popular (Tim Robbins),
celebru, posesor de superego balonat etc ce îl preferă pe Hal în detrimentul fiului său. Hal se alege astfel cu un tată substitut, refularea devine neutră, lăsănd loc exacerbării fiului renegat and so on. Figura paternă devine astfel un obol, ea nu poate exista ca terț în relațiile dintre personaje pentru că ar distorsiona, ar eclipsa importanța unui sau altuia dintre personaje așa că ea trebuie rapid exclusă din peisaj, pentru a lăsa loc unei situații de conflict pur între doi poli perfect opuși. Bun, deci nu știu în ce măsură mi-a ieșit manevra Zizek, a meritat încercată. Un alt element pe care am să-l extrag din film pentru că altfel n-aș spune decât redundanțe în perfectă rezonanță cu linia banală a filmului, este modalitatea în care intruzionează exogenul în spațiul terestru, eroul este luat la propriu pe sus de o bulă verzulie, până la apariția ei n-a existat vreo pregătire a personajului ci numai a privitorului, numa că eroul își internalizează prea ușor noua dimensiune, cu umor, lucru perfect logic în contextul cinematografiei comerciale. Odată ce ajunge în lumea utopică unde va învăța who how-ul se întâmplă un lucru interesant, ghidul său îi arată un loc, un fel de munte mordoric, un panopticon sau mai degrabă un spațiu atlantidic
unde stau în cerc creatorii lumii respective. O lume deci cu divinul la vedere, guvernată în egală măsură de aceleași concepte, aceleași legi morale, ba încă mai puternic definite decât în lumea noastră să zicem, voința, puterea, forța materializatoare a gândului, frica sunt plastic redate sub formă de culori, de extensii morfo-colore, de inele, prezența lor e rezultatul unor incantații, conceptele iau formă ca urmare a rostirii, a incantării, prostească ce-i drept, dar respect tributul mitic adus cuvântului. Am încheiat paranteza, acolada fabulatorie, dar dacă masticația de carne de erou se dovedește a fi searbădă apăi măcar ceva sgârciuri smulse meta din trupul lor să apuc.
Dacă spre exemplu X men-First Class se ia poate mult prea tare în serios ajugând până la buza unei istorii alternative sfrijită de la atâta rictus facial stereotip și uscată de la atâta rostire de replici răsuflate, apăi Lanterna asta măcar rostește în limitele vocabularului său ce are de zis, aruncă lumină acolo unde trebuie, acolo unde știe că se va îndrepta și ochiul, nu-l obosește prea tare, îi oferă un fir narativ precis, de fapt acesta e beneficiul oricărei prime părți (am așa o bănuială cum că fascicolul va bate și pe mai departe).
Cinema is the ultimate pervert art. It doesn't give you what you desire - it tells you how to desire.
Nu mi se întâmplă prea des să descifrez un film în cheie psihanalitică, merg cel mult până la buza unui simbolism strict scăldător în apele cinamului, mai întrevăd câte-o referință la o altă scenă din cu totul alt film, o intruziune politică, o zgândăreală religiosă, una socială, o abordare metafizică etc. Însă parcă toate-mi par decupate din mediile cu pricina: politic, social, filosofic și aduse în pântecul cinematografic, iar dacă e să întrevăd vreun Oedip apăi îl dau jos de pe canapea cu complex cu tot și-l cobor tot în celuloid, translatarea, decodarea făcându-se din mediul extern înspre ecranul spongios. Slavoj Zizek întoarce clepsidra, calea regală devine psihanaliticul, pe când filmul e poate doar intrumentul său, acest "doar" nu situează filmul într-un raport neapărat de inferioritate cu psihanaliza, filmul în viziunea lui Zizek e poate expresia, emanația subconștientă a unor constructe mentale, a unor refulări personale sau colective, emulsia lor, întruparea lor într-un scenariu, într-o succesiune de imagini.
Slavoj Zizek e foarte bine subsumat de sfânta wiki ca fiind un filozof de orientare hegeliană, psihanalist lacanian, politolog marxist, teoretician al cinematografiei și critic cultural, o somitate ancorată în timpul său, ce nu contenește să resusciteze întru iluminarea acoliților și ascultătorilor lui, filosofii poate prea impregnate politic. Eu mi-s zoon apolicticon și nu mă supăr, atâta timp cât scopul e acela de a descreți frunți și de a elibera Athene/antene apăi un ciocan, o secure se pot dovedi utile. Conștientizând acest apanaj ideologic sensibil pentru dermul lumii postmoderne, altermoderne sub care vegetăm, Zizek se dovedește a fi un om spiritual, un umorist rafinat chiar, aducând în sprijinul teoriilor sale și spre bucuria multora exemple de ordin cinematografic. Ordin poate fi citit și cu sensul de gintă ocultă, îndreptățit polisemantism dată fiind metoda de interpretare adoptată. The Pervert's Guide to Cinema e un art-documentar cu reverberații evident filosofic-psihanalitice.
Există mai multe paliere, mai multe straturi care fac din acest meta-documentar o prăjitură scurtcircuitantă pentru papilele gustative și gusturile oricărui gurmand al cinemaului. Avem pe de o parte o manieră de prezentare energică, spasmodică pe alocuri, Zizek este o somă-conglomerat susținută de ligamentele nonverbalului, paraverbalului, e omul-magnet de auditoriu, iar slova sa e impunătoare, clară, revelatorie, reverberatorie, dublată de o engleză cu puternic accent est european. Pe de altă parte ideea vizuală este una revigorantă, surprinzătoare, relatarea, exemplificarea, analiza lui Zizek pe marginea unor filme icon se face de la fața locului, adică de acolo unde ele au fost turnate, creindu-se astfel un referențial familiar, organic, un spațiu cognitiv confortabil (sau poate nu tocmai prietenos daca e să măsurăm distanța proximală) ce ajută privitorul să internalizeze viziunea psihanalitică. După cele două straturi: cadrul prezentării și maniera de expunere, urmează evident umplutura, de consitență stranie, bogată în aditivi extra-ideologici.
O serie de filme iconice sunt decriptate de Zizek sau poate nu atât decriptate, cât citite, interpretate într-un registru psihanalitic, imagologic, căci e posibil ca scenaristul, regizorul să nu fi luat în considerare acest registru în realizarea filmului. Nu știu dacă Zizek a ales cele mai reprezentative filme cu putință, însă se simte predilecția pentru Hitchcock și Lynch, invazia păsărilor hitchcokiene reprezintă aici exacerbarea autoritatății materne care se opune relației dintre Melanie și Mitch. Restul operației pe subconștient deschis, lecția de anatomie cinematografică a doctorului Zizek merită asistată căci sub bisturiul său simbolic își fac loc Vertigo, Blue velvet, Alien, Stalker, Fight Club, Persona, Matrix, Dogville, The Wizard of Oz, Psycho, The exorcist, Star Wars și alte câteva. Tot de Zizek recomad cursul video The reality of the virtual util pentru o mai bună înțelegere a aparatului său critic, un alt manual de utilizare, ceva mai flușturatic, dar util la rându-i îl reprezintă filmul ce îi este cavsidedicat și care se cheamă Zizek!.
Asasin la feminin este primul roman dintr-o serie de 6 (și numărătoarea continuă) mijite, publicate mai întâi în State. Literatura română se pregătește deci să facă loc unui vlăstar rupt din propria glie și crescut pe solul făgăduinței, autoarea, Monica Ramirez fiind o româncă getbeget, crescută însă la sânul Creative Writing-ului. Mă întreb ce impact va avea un astfel de gen hibrid să-i zic, un thriller istoric-alternativ bazat pe fapte reale așa cum ne anunță coperta cărții, însă cu puternice accente seductiv-erotice (să le zic). Concomitent cu povestea Alinei Marinescu, a confraților și dușmanilor săi asasini, a instrucției draconice la care aceștia sunt supuși pentru a atinge un țel stabilit de grupări big-brotherești, romanul este și un îndrumar al seducătorului, un roman-idilă ancorat într-o paradigmă filmic-americănească. Cartea poate reprezenta oricând un scenariu de film legitim competitiv cu Mission Impossible spre exemplu. Este foarte bine structurată, dialogată, situațiile sunt montate, gândite simplu și vizual, ele întâmpină dorința cititorului de a proiecta în fața sa fără un efort prea mare imaginea desprinsă de filă, având la îndemână elemente suficiente pentru a crea un cadru prietenos.
Prima ta misiune este să alegi o femeie din cadrul SSO și să o seduci. Alex se făcu roșu ca racul și, pentru o clipă, dădu impresia că o să sară ca fript de pe scaun. Rămase așezat, controlându-se cu un efort vizibil. -Asta-i tot? Arcui el o sprânceană în semn de întrebare. La sfârșit fiecare dintre voi va relata amănunțit despre experința avută. ... -Cât am la dispoziție pentru selecție și seducție? -Două zeci și patru de ore. -Începând de acum? -Da
(hm, asta ar fi putut fi o copertă bună :D)
... Am câteva întrebări pentru tine, începu el, coborându-și privirea la primul punct de pe listă. Ai vreo experiență în materie de intrări prin efracție? -Nu -Furt? -Nu -Ai pus vreodată mâna pe o armă înainte de a ajunge aici. -Nu. Mihai bifă ceva pe listă. -Ai consumat vreodată droguri? -Nu -Prostituție? Ea își feri privirea pentru o secundă, părând pentru prima dată jenată, apoi se uită din nou la el, provocator. -La ce vă trebuie să știți toate astea? -Ca să ne dăm seama ce trebuie să înveți și unde ai deja experiență. -Și mă veți antrena în toate aceste domenii? făcu ea ochii mari, sincer șocată. -Aptitudinile de care ai nevoie pentru a îndeplini misiuni și operațiuni de spionaj cu succes depășesc tot ceea ce ți-ai putut imagina vreodată
Pe lângă acestă ușurință de transpunere vizuală, există unele pasaje unde penița stagnează slo mo, mai ales acolo unde eroticul înlocuiește bellumul. Acolo unde personajele se antrenează, acolo unde ele pun la cale comploturi, acolo unde asasinează nemilos, totul se înșiruie precis și alert, Monica însăși se erijează într-o asasină, împușcă fiecare punct din schemă, apoi trasează un desen precis, unește punctele importante, aplică lupa restiturii ordinii morale, după care împăturește harta proaspăt creată ce se va dovedi a fi folositoare pe mai târziu. Când vine însă vorba de pasajele/ scenele în care proximitatea dintre personaje crește atunci totul se petrece domol, împușcăturile de mai devereme devin bubuituri surde, expandate slo mo, detaliile curg, mai ales cele erotice, ele sunt parcă o anatemă la tomurile întregi de litaratură autohtonă plină ochi de colocvialisme, de numirea spasmodică a organelor genitale, aici cuvântarea erotică își pune desuu și căciulă diacritică.
Un braț i se încolăci în jurul taliei, trăgând-o în spate spre el. Se mișcau într-un ritm agonizant de lent ca o furtună care se apropie încet într-o zi fierbinte și umedă de vară (...) îl prinse de păr și îi trase capul înspre ea, în timp ce-și întorcea fața pentru a-și lipi buzele de ale lui. Îi exploră buzele și gura cu limba, căutând poate o confirmare a plăcerii lui.
De altfel am avut ocazia să interacționez cu Monica Ramirez, o femeie dezinvoltă, energică și tare friendly, la o ceașcă de ceai, unde s-a adus în discuție tocmai suprasaturarea colocvială în litaratura erotică.
Un alt element ce atestă influența unui rețetar americănesc este spre exemplu întâlnirea pe aceeși pagină a unui sensei și a unui ceaușeșcu. Americanii au ce-au cu laitmotivul antrenorului de sorginte asiatică, cu karate-kidizarea, iar întâlnirea defunctului cu acest icon american pe aceeași pagină aduce un suflu proaspăt. Probabil că istoricul comunist a ajung în sfîrșit în stadiul de colb, de dispersie, se poate așeza liniștit pe mobila putredă lăsând loc unor elemente noi de decor bastard-inglorios.
În roman apar o serie de gadjeturi cam ieșite din uz precum floppy discurile deținătoare de informații vitale, asta e tara timpului în care trăim, până la publicare s-ar putea ca mențiunile tehnice să iasă din uz. Bineînțeles delimitarea istorică a acțiunii cere sincronizări tehnice, însă ele pot fi percepute anacronic de publicul mai tânăr. Iată că de exemplu Umberto Eco rescrie Numele Trandafirului pentru o mai bună decriptare și înțelegere se pare. Întrebarea mea pentru Monica Ramirez este următoarea: crezi că se va iniția acestă paradigmă a rescrierii, crezi că asta ar, ți-ar ajuta romanele și pe cititorii lor, a ajuns civilizația să intruzioneze atât de dramatic încât să fii nevoit să te updatezi tehnologic pentru a ajunge la publicul tău?
Un titlu la fel de potrivit: FURIA, furia surprinsă în cea mai nudă formă, fibrilatoriu filiformă, scrâșnind aprig din mandibule, încovrigată undeva la baza piramidei nevoilor, mușcând hămesită din carnea fiecărui concept trecător, scuipând ciozvârte nefolositoare pe treptele ălea mai de sus, sudălmuind din toți rărunchii. Neajunsul, sacrificiul laolaltă cu obsesia unui trecut sfidător, masochist cu viața însăși se dovedesc a fi un amalgam fatidic, o reacție chimică necontrolată în omul-retortă.
Incredibil acest om-retortă, acest om-combustie, acest bad-ass atât de amoral îndrăgibil cum n-am prea întâlnit de la bad-guy-ul lui Ki-duk Kim încoace. În filmul lui Kim poezia amorală primează în fața vieții-proză-realistă. Acolo antieroul e îndrăgibil și el, mai ales prin muțenia sa, însă se lăfăie confortabil într-un cuib-metaforă de unde nu se încumetă să-și ia avânt, se umflă numa în pene. Aici însă antieroul e cât se poate de tangibil pe toate planurile, existența lui mizeră, țelurile sale mediocre, trecutul tragic, toate se scurg prin ecran în albia disconfortului din propria ogradă.
Toată furia acumulată e refulată în cuvânt, cuvânt care își piede uzanța, el nu mai numește, nu mai indică, nu mai înfrumusețează, nu mai iluminează, ci doar amenință și o face cu atâta foc repetitiv căci își pierde orice urmă de credibilitate, de sens, cuvântul devine o masticație de injurii, mereu aceleași. Discreditarea cuvântului face filmul cu atât mai credibil.
Osânda camuflată de limbaj impiedică deci dialogul real, iar când omul-retortă, cămătar de profesie, găsește un suflet pe măsura țăfnoșeniei sale, o elevă cu nerv și background la fel de gri, atunci apare și un soi de dialog, fluidizat de aceleași regurgitări injurioase, dar măcar în sânul relației dintre cei doi ele devin oleacă amuzante.
Nu este un film confortabil. Unu la mână imperfecțiunile, mecanismele lăuntrice stricate, pornirile furibunde ale personajelor irită prin hiperrealismul lor, ele beneficiază și de un joc actoricesc foarte bun, iar doi la mână modalitatea de filmare este și ea hipervividă, camera se înghesuie de cele mai multe în sânul conflictelor, arogându-și rolul simbolic de arbitru pasiv. Frumoasă ilustrare a sacrificilui și a beneficiului târziu, amărui-gratificator.
Parizianul s-a născut angoasat și mare iubăreț, aparent paradoxal, dar vorba ceea nu există complementaritate mai mare ca cea dintre eros și thanatos. Românului, poet din facere, lucefer, sburător, îi place viața, îi mai place și autocompătimirea, se vede asta în filmele sale? se cam vede, scormone sistemul, trecutul, se imbie cu izul ăstei scormoneli, se îmbălsămează cu el, se înfășoară în giulgiul de celuloid, lăsând în urma-i o memorabilă copie a vieții. Nu-s tocmai familiarizată așa cum se cuvine cu Nouvelle Vague, recunosc, am preferat dulcegăriile lui Jeunet, filmele sado-horror-art de nișă sau les films d'action avec beaucoup de merde, zic să mă inițiez cu ceva fleurs du malle, du Luis Malle. Și a mai floare emanatoare de spori amușinatori de pistil miocardic din glastra sa e probabil acest film. Am să ies oleacă din film pentru a privi lucrurile meta (ușor strabic, că deh nu am vederea formată). Angoasa, greața sartriană, lehamitea în fața vieții, totodată lupta cu dânsa, încotoșmănarea ei într-o pleură opacă, protectoare, nu-s tocmai cele mai domestice jivine ale cinemaului, sunt greu de prins în lesă și de îmblânzit pentru ca sfiiciunea lor să ajungă așa cum trebuie, în forma potrivită, la public. Pleura opacă mai sus amintită este în cazul de față un tifon imbibat cu alcool așezat peste chipul existenței care se suprapune la rându-i, eufemistic, peste chipul femeii.
Personajul, bărbatul, este în căutarea a ceva menit să umple lacuna, ceva desprins de viața însăși, un corpuscul independent suficient sieși rupt de molecula mamă, unic emanator de fericire, însă conform unor legi a priori, care funcționează independent de măsura omului, acest corpuscul orbitează negreșit în jurul vieții-jug.
Conștientizarea acestei interdependențe (așa cum am perceput-o eu) provoacă schisma, naște angoasa și grăbește venirea thanatosului. Perceperea diferită, în registre distincte, pe de o parte a vieții ca întreg și pe de altă parte a elementelor sale componente, a conceptelor...tangibile, cum e dragostea în cazul de față, provoacă o scurtcircuitare, între cele două se naște un vid, o nevoie de un decodor, însă cheia lipsește. Cum bine zice Sartre: s-a aflat cam tot ce se poate afla mai puțin știința de a trăi. Dacă tot m-am împotmolit existențialist în eros îl chem la bară și pe Camus care spune despre amor cum că nu se acceptă pe sine, nu-și acceptă statutul, vrea imposibilul, absolutul, cerul în flăcări, aici însă, el se adapă la vipia lăuntrică...vipia lăuntrică în mine și cerul înflăcărat deasupra mea, asta dacă Albert ar accepta o ieșire la ceai cu Immanuel :D. Dialogurile-cuib sunt de o tăioșenie dermică, construite în jurul angoasei, încercând să o acopere, până ce ea devine oul acestei menghini, eclozând dureros, catartic (e poate un termen cu o notă mai jos decât sensul arborat de acest final). Jucat impecabil, în tandem perfect cu intermitențele vieții...vorba ceea sartriană Acting is happy agony, plus o coloană sonoră de Erik Satie ce rimează și ea fidel cu octavele angoasei
If you are lonely when you're alone, you are in bad company. (J.P Sartre)
