Inteligența nativă incovrigată pe stindardul unei conștiințe-sirop coboară ca viersul lui Verlaine în stradă, se murdărește de trotuarul abject, își râcâie dermul de posterele urbei,
se întinde ca iedera pe străzile ei, împiedică trecătorii, îi irită, le dă brânci în coastele roase de plaga mundanului și îi târăște în albia iordanului unde clipocitul spiritualității se dovedește a fi acid în urechile lor, acid ce dizolvă ceara învelișului așa zis uman surd la bocetele lăuntricului. Această coborâre, această întrupare e mijlocită evident de un trup, un trup-parabolă, un trup deșirat, un trup-discurs cel al lui David Thewlis (care joacă demiurgește :D).
Nu este neapărat un film-unilateral, coconizat în jurul unui singur personaj, însă aura lui e de o luminozitate primordială, iar celelalte personaje cu toate că sunt exemplare și jucate la fel de bine formează un tot absolut, un angrenaj, un roi zumzăitor la vâlvătaia ăstei luminițe. Condiția micului geniu-analogic este trecută prin colbul sărăciei, altfel puterea exemplului n-ar mai fi avut aceeași forță ilustratoare. Această forță este potențată și de trecutul negricios al geniului, de aplecăciune sa către dezintegrare:
All right, I'm not saying that life will end or the world will end, or the universe will cease to exist. But man will cease to exist! Just like the dinosaurs passed into extinction, the same thing will happen to us! We're not fuckin' important! We're just a crap idea!
Acest spirit nihilist nu are însă parte și de materializare, de răzvrătire punitivă ca în Made in Britain spre exemplu, el se reduce la osatura discursului, la forța cuvântului, așa cum idioma este creatoare atât în accepțiunea biblică cât și în cea magică, la fel de bine poate fi și desconstructivistă, nu atât distrugătoare cât supusă interpretării libere. Drumul către acest deconstructivism, către această crucificare a ontologicului, a pupei precare, e o Golgotă pavată cu cranii clănțăninde din mandibule, cu zeflemele bibilite și deștepte:
Louise: How did you get here?
Johnny: Well, basically, there was this little dot, right? And the dot went bang and the bang expanded. Energy formed into matter, matter cooled, matter lived, the amoeba to fish, to fish to fowl, to fowl to frog, to frog to mammal, the mammal to monkey, to monkey to man, amo amas amat, quid pro quo, memento mori, ad infinitum, sprinkle on a little bit of grated cheese and leave under the grill till Doomsday.
Ieșind din registrul cristic (răsuflat probabil),
dând la o parte bolovanul criptei, afară așteaptă o magdalenă supusă, orbită de lumină, o femeie-pârghie, femeia-rațiune, deși ea pare o unealtă, o uneltire, o roabă în raport cu omul-discurs, cu trimisul sintactic al demiurgului palimpsest.
Poate că am împins prea tare limitele analogicului, dar le-am impins până în buza spoilărului, pentru că e un film-sporiferic ce merită trecut pe viu prin proprii pori. Efect Homo-polenizator. Încerc să mă dezmeticesc și revin cu...Sucker Punch probabil :D
1. Dogville. Pentru că experiența trier e probabil una dintre cele mai intravenoase, pentru că după filmări m-aș fi încovrigat pe o canapea freudistă în timp ce o damă-office-porn mi-ar fi pendulat hipnotic un ceas de la un ochi la altul, limbile ar fi mers dindărăt, benjaminbuttonian și aș fi ajuns pân la buza prunciei și mai adânc de atât nu merg căci nu mă încred în mrej-metehnele psihologiei :D și pentru că aș fi apărut pe unul dintre cele mai iconice postere de la..American Beauty incoace :P
2. Aș juca în orice film de Tarantino. Aș putea fi un guler de cămașă murdar de sânge, un tăiș, o seringă, un costum galben, un microfon, aproape că n-are imporatanță, da, știu, groupie :D
3. Buuuun și ceva asiatic musai. Ceva grandios, un megalit, un sanctuar mustind de pânzeturi, de istorie relativă, wuxiană, un film în care femeia e și regină și războinică și scorpie și zeiță, un film apologetic ca The Banchet să zicem.
Săptămâna trecută Marian/FilmSinopsis a organizat un concurs de ghicit filme și a pus la bătăie (de cap) 13 postere minimaliste, ultimul dintre ele a fost și cel mai dificil, chiar dacă duce cu gândul la Pădurea Spânzuraților nu e nici mai mult nici mai puțin decât The Happening:
În cadrul cinematografiei lui M. Night Shyamalan se observă câteva elemente recurente forțate întru pupăciune, siluite la împerecheri drăcești: variabile sociologice, dinamici de grup și un ușor iz de horror imprecis, nu prea imi dau seama dacă el se vrea a fi bășcăloid sau eminamenete serios. Dacă prima dintre variante e adevărată atunci rezultatul este unul la fel de imprecis și lugubru, în schimb dacă cea de-a doua variantă e cea veridică atunci domn Shyamalan cu tot respectul dar nu prea vă iese fenta cu sperieciunile ;), iese clovnul din cutie și nici o grimasă nu scoateți de la mine. În The village se încearcă un experiment sociologic aureolat de același nimb imprecis, fazic, de misterios-horror, în Devil, grupul se restrânge, iar elementele de paranormal drăcesc cresc invers proporțional.
Aici apare același laitmotiv al grupului pus în balanță de data asta nu cu supranaturalul futil, încornorat, ci cu un misticism uzitat dubios, natura vie, natura înzestrată cu liber arbitru, natura vindicativă. Teoria nu-i rea deloc, adie ca un vânticel primăvăratic prin lanul de grâu dodoldora de spice care mai de care mai arse și mai plăguite de încercări ale panexticției. Însă punerea ei în practică frizează pe alocuri penibilul și nu mă refer aici la imagine sau narativ, căci ele păstrează aceeași simplitate cu pretenții de complexitate ca și în restul filmelor mai sus menționate, ci la replici care merg în tandem perfect cu un joc actoricesc morbid de prostesc. Și cum bine zicea cineva pe facebook (Alexa, la tine mă refer) din tot acest tumult de replici iese la iveală un umor negru involuntar, care evident nu se implinește, nu se conturează cum trebuie nefiind conștient de existența sursei ce l-a generat.
[notices a plant moving inside the house they'd intruded upon, slowly walks to it and begins speaking softly to it] Hello? My name is Elliot Moore. Just want to talk in a very positive manner, giving off good vibes. We're just here to use the bathroom, and then we're just going to leave. I hope that's OK.
[feels the plant]
Plastic. I'm talking to a plastic plant.
...I'm still doing it.
Totuși the best line in the movie: Don't take my daughter's hand unless you mean it.
Domn Shymalan dacă tot îți bagi piciorul în sociologic nu e frumos să ți-l scoți de acolo și să-l treci prin psihotismul americanului de rând pizmuitor pe tagma teroristă, nu că mișcarea n-ar fi legitimă, dar bagă și matale picioru ca lumea, că la suprafață mustește balta de mâzga predujecăților. Obsedante cadrele pline de chipuri, dar e poate cel mai bun lucru din film, e un bonus adus...recognoscibilității.
Ah, ce bine că există mijloace refulatorii pe lumea asta :))
12 bloggeri recomandă 12 filme porno de artă. Acest articol ad-hoc nu se adresează tahicardicilor așa că nu răspundem pentru eventualele efecte secundare. Interesant de observat ce reprezintă pentru fiecare pornoteca cu gust, poate tragem și niște concluzii terminologic-ideologice la final. Enjoy! :D
E mai mult decât porn-art, e meta-porn, e un emigrant al barierelor moralei, al granițelor semioticii, e dincolo de efectele încălzirii globale care la rândul lor sunt parte integrantă din experiența sexuală. Vine galopant, sfidător, zeflemitor din Asia with love (and a lot of sex) o nebuneală sinestezică (spun asta pentru că e și porn, și musical, și fantasy, și drama, și demonstrație gastronimică ): The wayward Cloud
De data asta Adina a dat o tema grea! Porn-art… De unde sa scot, de unde? Si iata ca mi-a venit in minte o scena geniala pe care as incadra-o lejer in sesiunea de azi. Si e arta! Filmul, scena, ideea! E vorba de Perfume. The Story of a Murderer:
subiectul de azi, pornografia cinefila, e unul venerabil, atat din perspectiva istoric-obiectiva cat si din punctul meu de vedere subiectiv. hei, am invatat sa ma ating pe mine insumi in clasa a 7a, in obscuritatea prielnica a cinematografului Luceafarul, unde in anii 90 bagau numai filme "porno", de fapt niste vechituri lamentabile in care nu vedeai aproape nimic din ceea ce trebuie.
insa Bella Loves Jenna l-am vazut mult mai tarziu. e facut in 2004, l-am gasit pe atunci intr-un sex shop. ramane singurul porn care mi s-a parut interesant si prin altceva decat prin scenele de sex. dupa cum veti observa, povestea completeaza minunat copulatia.
Aş fi putut să vă scriu 70 de cuvinte despre 9 songs, sau despre Room in Rome, dar m-am gândit că aceste filme au prea multă pornografie clasică şi se încadrează într-un fel sau altul în tiparul propus de Eco. Aşa că vă scriu despre scenele porno din Antichist. Personajele se definesc prin sex şi suferă tot datorită lui. Actul sexual are pasiune la început, dar se transformă treptat într-o nevoie bolnăvicioasă (greu de privit) cu cadre în care doi fac sex în pădure, iar apoi ca încununare a dezgustului vedem „un hand job” cu sânge în timp ce tipul zace inconştient. Nea Trier ăsta da pornoşag plin de sânge, masturbări şi mutilări ale organelor genitale.
Cu ocazia asta Adina imi impinge limitele, am ajuns sa vad doua filme pe tema de porn art (Room in Rome si Belle de Jour ) dar cu toate acestea o sa merg pe o varianta mai "soft" si aleg recentul film Love and Other Drugs.nu de alta dar nu am comentat pana acum genu de film sau mai bine zis pe tema asta; in Love and Other Drugs fiind vorba propriu-zis de cateva scene nud care cred ca ar putea fi puse fara mari pretentii la un nivel minim de porn art,filmul prezinta o poveste de dragoste fara perdea:)).Pentru un Jack Gyllenhaal si o Anne Hathaway mai despuiati nu pierdeti filmu....
Hmm, primul film care mi-a trecut prin cap a fost Ilsa - She Wolf of the SS, care e mai mult sexploitation decât porn propriu-zis.
Așa că am să merg pe mâna lui Gore Vidal și a viziunii sale asupra celui mai pervers dintre împărații marelui imperiu - Caligula. E un film cu destule scene dramatice și dubioase (shemales, pitici, etc.) pe lângă cele porno încât să nu fie catalogat strict sub aspectul ăsta, mai ales că distribuie și patru nume mari ale școlii britanice de film: Malcolm McDowell, John Gielgud, Peter O'Toole și Helen Mirren. Nu e o bijuterie a marelui ecran, dar merită văzut măcar de curiozitate.
P.S. Pentru cei care au ocazia recomand cu insitență varianta teatrală pusă în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj, delicioasă!
Nimic nu-i mai porno decât filmele franţuzeşti care vor să pară inteligente. Gen C'est arrivé près de chez vous, MR 73 sau Deux. E porno să arăţi într-un film poliţist cum iese copilul din mă-sa lărgită ca gura anacondei, pe deasupra şi nerasă. Poza asta din C'est arrivé... e scârboasă, nu e artă. Ca Romeo băgându-i-o Julietei: ne-am prins şi noi că s-au ciocănit, dar dacă arăţi asta, e doar porno.
Prima mea reacţie la acest film: Bolnăvicios frate! Nu reuşeam să-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu, dacă m-a scandalizat sau dacă mi-a pus semne de întrebare... cum se poate să dormi dezbrăcată în pat cu frate-tu? Cum se poate ca frate-tu, frumosu' ăla de Louis Garrel, să te pună să faci sex cu altu' sub ochii lui? Sick! Dar, să fim serioşi, Eva Green e minunată, mai ales în nuditatea ei sublimă...
Pe un blog cineva intreba daca pornografia devine arta atunci cand e veche. Daca se merge pe varianta asta, atunci filmele porno cu multe dialoguri pot concura pentru clasificarea ca porn-art. Cine vrea sa vada un thriller porno, un SF porno etc. n-as putea sa spun.
Provocarea e dificila - trebuie sa-ti amintesti si numele unui film. Un search pe net o rezolva - nu stiu cat de art e, da e porn, unu' reprezentativ pentru cinematografia actuala in domeniu - The Roommate.
-Un viol superb, care ma tenteaza si excita, precum in Once Upon a Time in America sau Irreversible.
-Un film clasic porno, precum un tentant Deep Throat sau Alice in Wonderland.
Insa ce imi amintesc mereu este Jenna Jameson is the Masseuse, un porno direct si fara ocolisuri, despre maseuza mea preferata si a oricarui barbat. Imaginea e sugestiva, cred:
Acum câțiva ani nutream o fantezie filmică cumva în dezacord cu afinitățile mele exacerbate de acum pentru plot dichisit-seductiv, plan detalii frumos curgatoare ca ozana, incadraturi vitezomane și încărcatură amorală burdușită pe țeava puștii. Fantezia cu pricina consta în posibila existență a unui film care să prezinte o zi din viața unui om, o zi placidă, seacă, obișnuită deci, fără semioticisme, fără lăuntricisme, fără încălcări de coduri și etici, fără amoruri arse rapid în eprubetă, cumva în stilul Elogiului mamei vitrege de Llosa, eliminând desigur dubioșeniile dintre puber și mater.
Domn Puiu mi-a cam materializat fantezia adăugând filmului acel surplus de care avea nevoie astfel încă să nu prezinte doar o zi uscată, ci una memorabilă, sub coaja căreia stă circumvoluționată ca miezul de nucă o analiză ce trancede psihologicul deoarece se lucrează cu variabile abstracte, absurde, ridicate la puterea unui număr irațional care nu prea fac parte din ecuațiile epigonic-egocentrice ale psihologiei. Absurdul e o etichetă facilă, la îndemână, însă aici el e o consecință a ruperii interne, tragico-romantice. Fiind deci o consecință a ceva, un rezultat al unui raționament logic (lăuntric, pascalian) atunci el, absurdul, devine cu atât mai natural.
Acesată naturalețe bolnavă se dovedește a fi parazitară, ea te obișnuiește cu prezența sa, îi devii involuntar simbiotic, chimic și epidermic, proces-conglomerat realizat prin intermediul scenelor lungi, care prin lungimea lor nu plictisesc, nu ascund un tâlc anume ci pur și simplu îți pun o mână în piept și te țin la distanța cuvenită, distanța de la care nu simți nevoia să protestezi, să urlii după gross planuri și realism perceptual (care oricum nu prea fac parte integrantă din cinemaul românesc) stai potolit pentru că atunci când te-ai obișnuit suficient cu ambientul se trece la următoarea scenă. Chiar dacă e la fel de lungă ca precedenta ea are grijă să te introducă într-un alt prezent, într-o fațetă vecină, aceeași, dar parcă alta, vorba ceea semiotică. Scenele te reglează deci tahicardic, te așează în poziția taciturn-simetrică a martorului mut, Gus van Sant-ian, de unde asiști hipnotizat la desfășurarea unui grafic căruia nu-i lipsesc punctele de zenith, de spasm existențial din care transpare un ceva inexplicabil, dar omniprezent, un fel de lege a firii umane care refuză deontologia cunoscută, căutând avid alternativul, nu neapărat negativul, căci acesta din urmă e și el parte integrantă din prima deontologie. E nevoie de sedimentare pentru a ajunge la niște concluzii pertinente, ceea ce am făcut mai sus e o vagă impresie a unei proaspete vizionări. Cristi joacă fenomenal, n-am înteles pe ici pe colo eterogenitatea discursivă, dar absurdul ei insular e justificabil atunci când vine vorba de un The killer inside me neaoș, exagerând comparația. Mi-a plăcut folosirea copiilor-pârghie, copilul-astrolab de imprumut, puberul ce divaghează corabia celor mari pentru a o feri pe cît posibil de torenții patologicului.
Mi-a displăcut reclama la Bricostore și curgerea pe fundal a știrilor sportive, compensate însă de o muzică etno într-un suprinzător tandem cu pândirea. Mi-a plăcut și identitatea vestimentară, la un moment dat un personaj se cam satură de această pleură a identității spunând: da mai dă-ți domne geaca aia jos :D
Respirați adânc de nu l-ați văzut încă, aveți puțintică răbdare cu dânsul căci de veți face întocmai apăi perspectiva va fi cu totul alta, veți ieși din referențialul omului predispus la plictiseală și vă veți pironi într-altul, boreal, auroral, de la înălțimea căruia predispoziția anterioară vi se va părea o pupă abandonată, diformă și caricaturală.
Vă recomand un frumos dialog între Vorel (Aurora) și Uxbal (Biutiful) născocit cu pricepere de Pantacruel.
Puteți viziona filmul online AICI
Dn păcate formatul nu mi-a permis să decupez cadre, dar am să fac asta cum pun mâna pe varianta dvd :D
Se spune că e cu mult sub fabulosul Moon, dar parcă păstrează ceva din economia spațială a acestuia, din lustrul aparent scump, fistichiu măsluit cu bani puțini și ceva pricepere. Câteva elemente sunt recurente precum claustrarea, dedublarea sinelui prin mișcarea browniană prea buțin explicabilă logic a somei în interiorul unei capsule.
Numai că aici, spre deosebire de Moon, tot acest vertij e trecut prin filtrul draconic al comercialului, prevăzut cu o sită vitregă, nepermisivă la trecerea unor globule imunitare ceea ce face din corpul plăpând al acestui film o fili-formă de viață vulnerabilă la atacurile din exterior. Dacă în Moon explorarea sinelui atingea culmi existențiale de strălucirea supernovelor și se învârtea în jurul unor sori emanatori de maxime ontologice, aici totul se reduce la o pitică neagră absorbită într-o gaură de vierme, la o bucată de timp care nici relativistă nu-i, This is not time travel. This is time re-assignment, o bulă temporală scăpată ca o...bilă zornăitoare ce se învârte enervant în cercuri pe fundul unui vas de alamă.
Spațiul suferă și el de aceeași atrofiere semiotică: It's the same train, but it's different. Dacă ții moțiș să îl privești prin lupa unei paradigme raționale atunci îți va părea o tâmpenie care insultă logica, o ofensă adusă bunului simț sau chiar unor filme ca Inception să zicem, o bucată inutilă din ceva translucid. Însă dacă e să îți dai oleacă jos centura de castitate și să privești fantasmagoreala dintr-un unghi mai favorabil și mai permisiv atunci s-ar putea să ți se pară, așa cum mi s-a părut mie, o sforțare, șleampătă ce-i drept, de ocupare a unui teritoriu nu tocmai exploatat până acum. Și anume a fiordului de memorie vividă captabil, măsurabil, cuantificabil rămas ca un rest zeflemitor în urma trecerii faldurilor thantosului. Grăuntele ăsta de memorie răsfolosit, repetitiv până la paroxism poate părea de-a dreptul agasant, dar scopul său salvator îl aduce mai aproape de viziunea budistă a reincarnării dată pe fast forward. Lipsit de uzanța fantastică a memoriei, plotul pare foarte asemănor cu cel din Unthinkable, aceeași obsesie a dezamorsării,
aceeași iminență a exploziei
și bonusul de final, aceeași restaurare a ordinii morale și a schemei romantice de această dată dincolo de timp și spațiu.
pardon, mă refeream la asta :P :
Jake nu joacă rău deloc,
întruchipează perfect doza suprasaturată de umanism în angrenajul repetitiv-pragmatic, Vera Farmiga e fermecătoare prin răceala ei,
Michelle Monaghan e cam omniprezentă de la un timp,
iar Jeffrey Wright joacă cam prea fatalist spre anapoda.
" Îi datorăm scriitorului și profesorului de semiotica Umberto Eco cunoașterea felului în care se identifică un film pornografic, anume după lungile călătorii cu mașina. Dacă într-o operă artistică de acest gen, în celuloid, Josef pleacă spre celălalt capăt al orașului ca să i-o tragă lui Resi cea nurlie, atunci îl urmărim nu numai urcându-se în mașină, plecând și sosind , nu, devenim martori ai întregii călătorii: aparatul de filmat ne arată cum se suie Josef la volan, cum închide portiera, cum sucește cheia în contact, cum apasă pe accelerație și pe ambreiaj, cum schimbă vitezele și frânează; ni se prezintă detaliat cum semnalizează stânga, semnalizează dreapta, oprește la stop, din perspectiva aeriană vedem cum se înscrie în trafic etc.
Totul trebuie pus pe seama faptului că nici măcar consumatorii înrăiți ai genului, în forma cea mai dură, nu ar suporta ca actele sexuale să se înșire unul după altul; la un moment dat și-ar trage mâna din pantaloni, ar duce-o la gură și ar căsca cu poftă. Trebuie neapărat integrat și altceva în film, ca scenele adevărate să se distingă, să fie captivante și tensionate-și pentru asta călătoriile cu automobilul se dovedesc cât se poate de nimerite. Într-un film pornografic, spune Eco, până să vedem un futai în toată regula, trebuie să suportăm mai întâi un spot publicitar al serviciului orășenesc de circulație.
Mai exact, cele spuse mai sus sunt valabile doar pentru filmele porno de modă veche, mai nou ieșind în evidență ca adevărate realizări artistice. Peliculele clasice mai aveau și acțiune, iar interpreții rolurilor masculine nu trebuiau doar să-și introducă organele sexuale în cât mai multe orificii ale trupului omenesc. Și nu era suficient ca interpretele doar să geamă, ci aveau de rostit texte adevărate. Existau până și scenarii! În era video, filmul pornografic a renunțat cu totul la asemenea pretenții artistice. Și la ideea de a imita sau parodia producțiile de la Hollywood-în schimb se urmărește crearea sentimentului de autenticitate. Un film porno modern tipic se desfășoară astfel: o tânără mediu seducătoare este abordată pe stradă de un individ slinos, care vrea să o convingă să se dezbrace în fața aparatului de filmat.
Și apoi se înregistrează ore întregi cum femeia merge și vorbește peste umăr cu odiosul: urcă trepte. coboară trepte, trece pe lângă fațade cenușii de magazine, străbate străduțe fără personalitate, coridoare întunecoase de hotel și curți interioare îndoielnice. Iar la sfârșit, fata se dezbracă, totuși. Sau nu. Regula lui Umberto Eco ar trebui modificată puțin, ținând seama de progresul cinematografic: în zilele noastre, profesore, un film pornografic se recunoaște după faptul că personajul principal merge ore întregi pe jos, neamaiavând nicio legătură cu serviciul orășenesc de circulație. "
Pasaj-fursec de weekend extras din Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic-mic tratat pentru intelectuali agasați de Hannes Stein asupra căreia am să revin și nu o dată :D
ps: pe durata citirii am avut o singură imagine în minte: plimbarea aia cu mașina din Blow up :D
