Efectul pliculeţului lui noe (marfă pură) se menţine, aşa că am îmi continui periplul levitatoriu până ce dau cu capu de acest film-demonstraţie, film-carusel, dracofilm, fil-chim-ce-ţi-şade-n-gât, film-martor. Enter de void- halucinogen, irreversible-halucinant, eu-maimuţa în faţa bolidului paralelipipedic. Începutul filmului e uzumakian, năucitor, iar pe lângă mişcarea titirezică a camerei, ceea ce ni se proiectează pe retină ţine de o coborâre dantească, sodomică, gomorică, apocaliptică, noe mamă tartorul dracilor te încununez :D.
Modalitatea în care sunt urmărite personajele cumva la pas, din spate, observaţional, mă duce cu gandu' la van sant, dar noe adaugă un sigiuliu masochist rarisim. Nu prea văd ce aş putea comenta pe marginea scenei violului, e de o cruzime frenetică, bolnavă, dar jos pălăria pentru îndrăzneala de a împinge limita vizualului pân' la membrana suportabilului. Din această scenă-nucleu porneşte un orbital spiralat pe care se mai asează câte un atom, mai sărac în energie, deci câteva puncte de maxim izbitoare, între ele o materie incertă, o materie rulou desfăşurată în răspăr, mişcare cumva cu scop soteriologic, recuperator, lăudabilă fentă, noe apasă frâna temporală, derapajul e inevitabil, scopul, destinaţia, măreţe, mersul de-a-ndărătelea ajunge pân la subtilităţile odiseei spaţiale, să faci subtilităţi pe marginei unei subtilităţi, nah, tot de obsesia spiralei ţine, am ameţit, pun punct.
Nici nu ştiu de care tentaculă să apuc mai repede hidra asta psihedelică, vertijioasă, vortexată, vermilionică, veninoasă. O trag uşurel de sfoara care o poartă zmeieşte într-o călătorie astrală, îi zic hei domnişorico coboară o leacă pe telur şi explică-te, confesează-te, dezvăluie-ţi pleura păcatelor întru sfânta lubrifiere a trecerii prin purgatoriu.
Ameţeala de adineauri e explicabilă, căci (gaspar) noe te învită pe o arcă antigravitaţională, suprarealistă şi îşi decojeşte cel mai de preţ specimen pe care vrea să îl scape de la pieire şi disipare genetică cu ajutorul unui instrument yoghin, religios, mistic pentru mulţi dintre noi: reîncarnarea, mă rog, parcă nu e reîncarnare, ci anticamera ei. Preludiul acestei nirvane este reprezentat de o existenţă nesănătoasă căzută în patima narcoticului şi cumva oblic aşezată pe panta mâzgoasă a incestului.
Of, mama ei de coerenţă: el e un tânăr mare amator şi consumator de diverse, stă într-un tokyo de neon ameţitor, ireal, existenţă cu ţel ciu ciu, îşi aduce şi sora în minunata urbe, o iniţiază în toate colburile, gagica ajunge dansatoare aka prostituată de ocazie, el o sfârşeste rău în urma unui dat în gât şi partea cea mai consistentă vine abia după moarte, călătoria astrală a pesonajului, pterodactilică, e ameţitoare, nebunească. Modul de filmare e de o subiectivitate aproape deranjantă, de o simbioză şi un sincretism neliniştitoare, atâta timp cât personajul e în stare de trezie camera, obiectivul se identifică cu privirea sa, odată ce se trece pe narcotic mode camera-sufletul deposedează trupul şi începe zburătăcirea, trepidaţia.
Simbolismul sare ca un yo-yo de pe o partitură pe alta, e când evident (ex: cartea declanşator), când bulversant, când extrem, când extrem de...sexual şi toată această baleiere, cădere în trepte pe neşpe paliere e o drogăreală în toată regula. N-am reuşit să surprind nici măcar un vârf de linguriţă pusă la flacăra plăpândă a unui muc de lumînare, dar una din concluziile pe care le pot trage este: nu te mai droga ca prostu' în viaţa asta că ce te aşteaptă după e extasy plus dmt :)) bă, nu se aplică la sinucigaşi :P
beirut-postcards from italy
Film cu românaşi, topos: sat podoleni, limba vorbită: engleza (cu un puternic accent românesc, însă cu o interpretarea a topicii foarte convingătoare), regie: o tanti, pardon lady din ingland, subiect: mitologie sătească asezonată cu o frânghie de realism autohton atârnândă la gât, transpusă în registru, hai să îi zic horror, da nu e domne, sau dacă totuşi e, a ieşit de calitate superioară de pe acelaşi raion cu norvegianul let the right onein sau coreeanul thirst.
Realismul narativ, personagistic pare a izvorî dintr-o cercetare atentă a comporamentelor, a legendelor locale, şi nu poate fi decât imbucurător faptul că un factor exogen şi-a vârât coada prin bestiarul românesc, îmblânzindu-l şi tratându-l cu seriozitate. Întreaga desfăşurare a întâmplărilor intrigator-parodice are ceva dintr-o povestioară uşor suprarealistă spusă la gura sobei sau grăită într-o noapte de înviere decameronică în sânul unui grup de ţânci sătui de prohodit care dau iama în cimitir şi se pun pe povestit întâmplări speriete pe care mai că îţi vine să le crezi, măcar pe jumătate.
Ăsta nu-i tocmai un film horror căci poate fi privit printr-o cornee socială dacă e să ţin cont de personajul miez-tânărul proapăt reîntors din Italia care nu îşi mai găseşte satul ca odinioară, iar lumea nouă din care tocmai s-a întors o face pe cea a satului de baştină să pară mistică şi absurdă, mai poate fi privit cu coada ochiului şi dintr-un unghi religios cu accent pe deontologia preoţească şi a sa sfântă flexibilitate, amin, alt unghi poate fi unul existenţial cu înclinaţii faustiene şi cumva miop îşi face loc un ochi politic cu o retină îmbătrânită, apendicală, adecă încârligată în nervurile vechiului regim.La fel de bine putem avea de-aface cu un ion rebreanian colectiv, îndrăgostit de glie şi bineînteles strigoi :D Ce să mai, e un fruct exotic, o combinatorică riscantă, dar reuşită, plină de momente savuroase şi impletituri de simţuri ca de exemplu o minunată scenă slow motională în care o parte din consăteni dansează aşa cum ştiu ei pe muzica trupei beirut :).
Flashback-ul paşilor lăsaţi pe zăpada winnipegului mai jos numit m-a răscolit şi m-a pus pe dezgropăciuni, aşa că am frunzărit un album (impropriu spus, erau doar poze random, puse teanc intr-un plic insipid), iată ce am descoperit:
io :D, pe spate scrie Adi, la 5 luni, ciudat, ai mei nu m-au numit aşa niciodată...variaţiuni au fost: adina, adiţă, adica (aşa îmi zicea baba geta de peste drum :P), adi o poreclire antegrăitului meu, fără aprobarea mea brrr
m-am tot gândit cu cine să-i analogizez cinematografic, dar parcă nu-mi vin multe piste in minte (poate mă ajutaţi voi :P)...tata arăta cert ca un...rebel fără cauză, revoluţionar cu idealuri...mama nuş...tolstoiană :) năravu' le-a rămas neschimbat
cam asta mi-a fost mimica toată copilăria, nemultumire, greaţă sartriană :))
In Winnipeg each day is if day...happy land, happy land, happy land
Numărându-mă printre acele ectoplasme care s-au dezobilicat la un moment dat al nînsemnatului stagiu respiratoriu pe terra de glia natală, am trăit o clipită nostalgică intensă văzând acest documentar-suprarealist, acest vertij pântecos, supraetajat oniric (deloc ca-n inception, ci aşa cum trebe :P). O călătorie cu trenul prin cercurile unui oraş dantesc, redată bunuelian, alphavillesc, metropolisist cu accente subliminale, însoţită de acordurile unei locomotive, cerber al memoriei, sunând obsesiv a subconsţient lynchian.
O călătorie monologică dezlânată de către o voce narativ-imperativă (wake up, wake up), conditional-optimistă (what if, what if), o voce la persoana întâi care grăieşte sincer, vivid, răzvrătit depre oraşul de odinioară, despre schimbările arhitectornice care i-au schimbat epidermul şi miocardul, despre somnabulismul colectiv, despre ciudăţenii, unicisme citadine, legende locale, despre bubele, eczemele unui organism de sine stătător care ţine cu tot dinadinsul să se conserve cumva paradoxal, deconstructivist, ca un shiva, ca o tonadă, ca o gaură neagră, hiptontizându-i pe ai săi fii citadini, devorându-i saturnian. Introspecţia se desfăşoară totodată pe un plan experimental-psihologist făcându-se trecerea din anticamera stradală, rece în cea care a găzduit odată suflarea caldă a membrilor familiei regizorului-povestitor. În urma claustrării, dezintegrarii oraşului decor se pierd totodată şi actorii săi, dar palpabilul fostei lor existenţe rămâne cumva suspendat, fantomatic, but what is a town without its ghosts...unknown, unknown, unknown...
e mieros,
lingusitor si are mii de fetze. isi tradeaza aliatii, ia ostatici,
asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional
[ah, slabiciunile ticalosilor!]. unii l'ar numi bun politician. ca
orice "villain" care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru
plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. mult timp habar
n'ai daca e bun sau rau. sau, mai bine zis, daca e fundamental rau.
pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand'si armatele in
atacul contra Bucurestiului si distrugand tot ce'i sta in
cale.
ti'l imaginezi fara
probleme intr'un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr'o mana
si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta.
inegalabil.
Alonzo Harris.
dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el.
tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o
multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei
"constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale
ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune
in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow
motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta
politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul
de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu
pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean
Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike
Lee cand vedem filmul asta? - l-a
pierdut].
nemaiputand sa
rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul
savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi
grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe
naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei
sale balade.
daca la intrebarea
din Dilemateca despre supereroul favorit am raspuns Pardaillan,
ratiuni de simetrie afectiva [dar exista oare o simetrie a inimii?!]
cer ca superoul detestat sa fie, fara doar si poate, Fausta. malefica
precum Richelieu, meschina precum Mazarin, nu mai putin brava decat
Pardaillan-fils [imi aduc aminte si acum cu inima stransa de scena in
care se dueleaza aproape de la egal la egal], frumoasa ca... [aici e
greu sa-i gasesc egal, pentru ca pur si simplu, ca orice
singularitate, nu admite categoria similarului], papesa [la propriu]
si ghiavolita [nu tocmai la figurat], iubindu-l pe amintitul fiu cu
aceeasi patima cu care-l ura, asasina a tatalui copilului ei [ghici
ciuperca!] – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe langa ea,
...celuloid. cat despre vampele si trampele nu celuloide, ci curat
celulozice, sa fim seriosi – Milady Clarick de Winter e pe langa ea o
scumpitica, Madame Thénardier o sadica... sadea, nici mai putin, dar
nici mai mult de atat, iar Caterina de Medici o biata regina
rascoapta, chinuita deopotriva de menopauza si de amorul tirziu pentru
astrologul Ruggieri. e groaznica si seducatoare femeia asta, raul pur
si dur, si probabil ca ea mi-a furnizat primul set mai acatarii de
intrebari metafizice: cum se face ca manifestarea istorica a Raului
are drept reactiune o manifestare nu mai putin istorica a Binelui? e
obligatoriu ca orice Fausta sa-si aiba Pardaillanul? e cel din urma,
prin urmare, un fel de creatie a celei dintai? deci, dupa cum patratul
logic ne invata ca adevarul poate rezulta din fals, binele poate
rezulta din rau? de ce da? sau de ce nu? iar copilul Faustei cu
Pardaillan cade in categoria Binelui ori a Raului? si cum de sunt cele
doua miscibile?
citeam, cum am spus
si in Dilemateca, ultimele volume ale sagai Pardaillenilor in paralel
cu Monadologia. cred ca se vede si din intrebarile de mai sus,
naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. de fapt,
cred ca de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru ca,
detestand-o fascinat pret de doua-trei mii de pagini, mi-am gasit
teodiceea personala. a fost, care va sa zica, prima mea femeie
metafizica!
My Shameful
Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai
intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi...
Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara.
adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca
are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am
fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata
de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa
cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci
incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o
fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi
tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any
villain's ass!
cel mai coios
bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio.
daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca
un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de
pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in
minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic,
interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few
Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa
arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor
autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui!
[secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul
doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca
nemuritor!
e greu de ales un
[anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim
sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine
confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca
este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face
apologia principiului de "creative destruction" este nu numai
mal-epica, ci si vag
prevestitoare.
nu doar minunile
"nu au chip si nume", ci si raul insusi. masinaria aia infernala din
cartile lui Kafka. asta e "ticalosul perfect": omniprezent si toxic
prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului insusi. fara
explozie. fara o Hiroshima sau un Cernobal. fara
teorii.
n-am personaje
preferate, bune sau rele la purtare. totusi, sub coercitiune:
personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf si
Petrov. de ce? din patriotism zgandarit, de buna seama. sa nu uitam
cum se termina Vitelul de aur. Ostap incearca sa treaca granita in
Romania, in vreme ce din buzunare ii curg verighete, lanturi si
bratari si rosteste „clar“: Traiasca Romania Mare! unde mai gasiti, in
toata literatura universala, un asemenea strigat venind de la un
strain?
Nurse Ratched. nu
mi'a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse
Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat
impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched.
manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea
unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a'i
pastra constiinta de sine. a'l face constient de faptul ca mai e doar
1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin
electrosocuri. Nurse Ratched.
metafora?
Jean Baptiste
Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul
olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare
masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei
eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care
in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de
victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment
de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric.
scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea
perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele,
granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor
falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul
unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca
mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la
departare :]
personajul care
domina galeria mea de Rai Preferati e celebrul Omulet din Subterana,
aparut pentru prima oara in poemul Sebastian in Vis de Radu Vancu,
crescut apoi pina la statura mitului literar. dupa cum se stie,
nano-antropologia subteraniana a emis nenumarate ipoteze incercind sa
explice de ce Omuletul vrea sa devina Supra-Omulet, cu orice pret
[chiar administrind copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca
sa aiba toti rahitism si nanism si el sa ajunga “overlord in lumea
liliputa”]. astfel, Omuletul ar fi ”bolnav” [Dostoievski 1864],
”intr-un fel” [Zum 2010], ”rau, dar nu fundamental rau” [Caligraf
2010]. eu mi-l simt un pic apropiat pentru ca rautatea lui mi se pare
un produs derivat al dorintei lui, [nano]omeneasca in fond, de a fi
mai inalt decit e. si mi-e mila cind i se pregateste un ceai de
valeriana, apoi inca unul, ca sa se potoleasca cu fitiielile
hipercinetice intre Subterana pentru Omuleti si cea pentru
Supra-Omuleti. din experientele din subterana mea, stiu ca efectul
valerianei nu tine prea
mult.
in general nu prea
simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi
din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. totusi,
daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un
film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in
copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il
stie. e vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ["Gay Purr-ee"], un
motan parizian, distins, [aparent] amabil, manipulator si cinic, dar
debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele
lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. am revazut
relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit
cu ochi maturi, poate chiar
dimpotriva...
daca avem voie sa
ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy,
adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages,
and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi
timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain;
daca nu, atunci nu stiu sa
raspund.
pentru cei
neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'he was the guy who smashed
my car up. It was brand-new. then he backed up over my mother's wrist.
she's elderly, and uses her wrist a lot.' [Zelig, Woody Allen,
1983]
Jack Nicholson -
Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din
Eastwick"]
e impertinent si
fermecator, inteligent, cult si amuzant. ranjeste scandalos si
irezistibil. terorizeaza o comunitate de nesuferiti. trezeste la viata
senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. si
daca are chef, poate sa si zboare. gotta love the horny little
devil.
Nurse Ratched, sora
sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel
mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din
convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul.
fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi
decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si
manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina
sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat
de patrunsa e de corectitudinea faptelor
sale.
e o absenta ce se
simte ca o prezenta: despre ea se tace atat de asurzitor ca te dor
timpanele. o reconstitui ca pe un puzzle din tresaririle de suferinta
ale celor ce au cunoscut-o, incerci s-o intelegi, dar, chiar cand i-ai
refacut fiecare miscare si cuvant, motivatiile ei iti scapa printre
degete, nu stii cine e, dar o presimti ca pe o silueta nefasta la
capatul tuturor cararilor pe care dai s-o
apuci.
si, cand o declari
invinsa definitiv, iti da o ultima lovitura, exilandu-te pentru
totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile
tale.
doamnelor si
domnilor, Rebecca, deja moarta la inceputul romanului lui Daphne du
Maurier: a trait cum a avut chef, a murit in propriii ei termeni si a
reusit ca inclusiv dupa aia sa dea peste cap vietile celor lasati in
urma.
Reiter: Herr
Kommandant! i'm only trying to do my
job!
Amon Goeth: ja, i'm
doing mine.
unul din cei mai
simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth,
indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e
ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3
evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in
a mirror] Amon Goeth: i pardon
you.
atacati de
cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram
mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur, dar
am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel,
acelasi lucru minunat.
