paralele ante și post cvasiapocalipsă:
ceva ce i-ar fi pe plac lu Gaspar Noe :D wonder woman entering the void
vineri, 8 aprilie 2011
Watchmen
Aveam senzația că filmu ăsta n-ar fi decât o carcasă goală cu ambalaj frumos, stilizat, dar pentru că în ultima vreme m-a tot direcționat lumea către el ca înspre fagurele cu miere am zis hai domne să ma leg la ochi și să purced întru dibuire. Prejudecata negativistă mi-a fost catalizată de precedentu regizoral, mai precis de saturat-balonat-evisceratul 300-eroii de la termopile :D. Era o vreme când stațiile de metrou erau împânzite cu afișe prezentând o pleiadă de personaje ca pe un pachet de cărți întins de un iluzionist duzinier:
un supererou despuiet și albastru-reflectorizant ca neonu chioșcului de jos, o wonder woman înfășurată sumar evidement în latex, o juma de iron man, un cvasi batman și un scarface...la vederea ăstui desfășurător mi-am zis că mi s-a cam aplecat de la atâtea găști de eroi reciclați, tunați, prefabricați, bășcăloizi, rareori prototipizați, rostitori de replici cacaoizate aromate de un simț pansalvator prea puțin potrivit satului global prăfos, orb la dovezi de altruism, în care ne târșâim zilnic chilicerele.
Dar nah treburile nu-s taman așa, la mijloc e ceva relativism istoric bastard-apocrif potențat de un relativism individual...și uite așa stateau supereroii ăștia aplecați ca garguiele peste sin city-ul fetid și vânturat de ziare rău prevestitoare ca într-o bulă gigant relativistă dată în pârg pe care Einstein o mângâia cu drag de i se electiza păru pe creștet, mai că îi venea să scoată limba și să îi simtă consistența. Mult slow motion, exaperant laitmotivu moacei rânjite, cam prea altruist spre christic sacrificiul, faină însă fenta de PR din final.
paralele ante și post cvasiapocalipsă:
ceva ce i-ar fi pe plac lu Gaspar Noe :D wonder woman entering the void
paralele ante și post cvasiapocalipsă:
ceva ce i-ar fi pe plac lu Gaspar Noe :D wonder woman entering the void
joi, 7 aprilie 2011
Recurențe-Crupierii tatuați
ps: mai sunt vreo două zile de NexT, am ajuns în sfârșit azi să le văd pe alea cele mai deocheate și m-am distrat copios, am văzut ouă cosmice (First Fruits), o călugăriță ninfomană (Carne), un irreversible cuminte (Play with Me), o anatemă bășcăloidă la adresa filmelor porno (Threesome), o prostituată și-un iepure (Bitch Rabbit), o comedioară homo glucoidă (Drives) și-un omuleț asexuat de prea multă..sexualitate (Just for Sex) :D-fuse fun
so programul îl găsiți aici sunt și ceva seminarii la Cărturești :)
miercuri, 6 aprilie 2011
Gorzo, de ce nu-ți place mamă Iñárritu?
Vorba lu panta și a multor fani ai dramaturgiei intercalat-inarritiene, m-a cam înfuriat spumegarea și talăzuirea mar adentro-ului gorzoiesc, cu care trebuia să mă fi obișnuit deja :P io nu pot decât spumega timid din cochilia mea sidefată, bătătorită de picioare venusiene :D Ia zi domn gorzo, aruncă cu săgeți în fundul masochistului melodramatic Iñárritu, s-ar putea să-i placă ;) :
G: Alejandro González Iñárritu e un regizor talentat, dar conceptia lui despre tragism si tragedie e una grosolan-cantitativa, iar in noul sau film, Biutiful, acest defect e mai flagrant ca oricand. Povestea (plasata la Barcelona) e cladita prin ingramadirea, unul peste altul, a cat mai multe elemente din zona macabrului, a sordidului sau a morbidului. Nu numai ca eroul (Javier Bardem) e bolnav de cancer si se tot stinge pe toata durata filmului.
grosolan cantitativă și îngrămădită zici, domne mie mi s-a părut a fi chiar bine aranjată, cu filigram de macarmeu, iar cantitativul ăla de care zici e mai degrabă aparent (intr-adevar chinezii săracii sunt mai mulți, dar nah eșantionarea filmică o avea și ea de-a face cu proporția globală, dar sa nu intrăm în geopolitică, nu e cazu), aparent-grosolan-cantitativul ăsta e de fapt exemplar, paradigmatic (as usual), se ia individu-entitate și se desamblează, reasamblează până ce mai rămâne din el o mățăraie-metaforizată
G: Nu numai ca, incercand sa amelioreze conditiile de viata ale muncitorilor ilegali pe spinarea carora traieste, el sfarseste prin a se face vinovat de moartea unui grup intreg. Nu numai ca, avand calitati de medium, el isi rotunjeste veniturile purtand conversatii cu morti (inclusive copii) instalati in sicrie deschise. Nu numai ca pregatirile lui pentru moarte se intampla sa se desfasoare in aceeasi perioada in care ramasitele raposatului sau tata sunt dezgropate (inca un sicriu deschis) si incinerate. Dar la toate astea se mai adauga o sotie labila psihic si un copil maltratat.
da domne văzurăm asta, bun și?
există oameni care-i fac cu ușurință concurență personajului lu bardem, lu atlas, lu sisif, unei pleiade de oedipi
dar paralela cu realu nu prea contează, deși ea e evidentă, trecem de percepția imediată și ceea ce urmează e o formulă alchimică pe care Iñárritu-Flamel parcă să zic că n-a experimentat-o până acu și anume viața in nuce, comasată, viața ca formulă, ca ecuație. Se ia deci ecuația-Biutiful și se aplică concret, se ridică exponențial, se face șir din ea, se înlocuiesc necunoscutele cu nae și ionel, se mai extrage radical pe ici, pe colo și după egal s-ar cam escatologiza, însă la Iñárritu egalu e aproximativ, ondulatoriu urmat de câteva numere iraționale...prestigitatorii :)
deluviul ăstor plăgi într-adevar poate crea un efect vomitiv sartrian, dar nah atât poate îngloba și un film, e viața la sticluță, agitată fast forward
G: Pe scurt, Bardem e facut sa care tot Pamantul pe umeri, desi povara reala e doar aceea a unei dramaturgii incarcate fortat si cu aia, si cu aia, si cu aia (cancer, boala mintala, copii maltratati, morbiditati gotice, problemele imigrantilor ilegali), un fel me(ga)lodramaturgie bulimica si supta din deget, care pana la urma n-are nimic de spus nici despre moarte (laitmotivul sicrielor deschise e prea artificial si cabotin), nici despre conditiile de viata ale muncitorilor clandestini (ei sunt acolo doar pe post de obiecte exotice pe care eroul sa-si poata concentra paternalismul neputincios), ci doar despre reaua apucatura a lui Iñárritu de "a se da lovit“.
Nuș cât de autocompătimitor e bietu Iñárritu, e mai degrabă masochist, vrea să-și vadă spectatoru dându-și cu pumnii în cap, așa îmi place să cred. Biutiful e mai degrabă o maturizare a melodramei canceroase, e punctul ăla din care boala intră în declin, când știi ca mai sunt vreo sută de ani pân la descoperirea antidotului și nah te resemnezi. Până acum predomina un ludic din nou, masochist, sugător la țâța destinului, o alergătură labirintică, o explozie colorată de laborator, un precipitat sclipicios pe fund de berzelius, jucărele puberești, tocilărești. Cu Biutiful cred că a înțărcat foamea asta de potriveli exacerbate, de contingență demiugic mânuită și a trecut la un soi de agnosticism, de laissez-faire, s-a dezombilicat de placenta încrengăturilor sinaptice, puzzle-ite suprarealist, a lepădat pupa fluturelui-domino, amin :)
sursa: 24fun
G: Alejandro González Iñárritu e un regizor talentat, dar conceptia lui despre tragism si tragedie e una grosolan-cantitativa, iar in noul sau film, Biutiful, acest defect e mai flagrant ca oricand. Povestea (plasata la Barcelona) e cladita prin ingramadirea, unul peste altul, a cat mai multe elemente din zona macabrului, a sordidului sau a morbidului. Nu numai ca eroul (Javier Bardem) e bolnav de cancer si se tot stinge pe toata durata filmului.
grosolan cantitativă și îngrămădită zici, domne mie mi s-a părut a fi chiar bine aranjată, cu filigram de macarmeu, iar cantitativul ăla de care zici e mai degrabă aparent (intr-adevar chinezii săracii sunt mai mulți, dar nah eșantionarea filmică o avea și ea de-a face cu proporția globală, dar sa nu intrăm în geopolitică, nu e cazu), aparent-grosolan-cantitativul ăsta e de fapt exemplar, paradigmatic (as usual), se ia individu-entitate și se desamblează, reasamblează până ce mai rămâne din el o mățăraie-metaforizată
G: Nu numai ca, incercand sa amelioreze conditiile de viata ale muncitorilor ilegali pe spinarea carora traieste, el sfarseste prin a se face vinovat de moartea unui grup intreg. Nu numai ca, avand calitati de medium, el isi rotunjeste veniturile purtand conversatii cu morti (inclusive copii) instalati in sicrie deschise. Nu numai ca pregatirile lui pentru moarte se intampla sa se desfasoare in aceeasi perioada in care ramasitele raposatului sau tata sunt dezgropate (inca un sicriu deschis) si incinerate. Dar la toate astea se mai adauga o sotie labila psihic si un copil maltratat.
da domne văzurăm asta, bun și?
există oameni care-i fac cu ușurință concurență personajului lu bardem, lu atlas, lu sisif, unei pleiade de oedipi
dar paralela cu realu nu prea contează, deși ea e evidentă, trecem de percepția imediată și ceea ce urmează e o formulă alchimică pe care Iñárritu-Flamel parcă să zic că n-a experimentat-o până acu și anume viața in nuce, comasată, viața ca formulă, ca ecuație. Se ia deci ecuația-Biutiful și se aplică concret, se ridică exponențial, se face șir din ea, se înlocuiesc necunoscutele cu nae și ionel, se mai extrage radical pe ici, pe colo și după egal s-ar cam escatologiza, însă la Iñárritu egalu e aproximativ, ondulatoriu urmat de câteva numere iraționale...prestigitatorii :)
deluviul ăstor plăgi într-adevar poate crea un efect vomitiv sartrian, dar nah atât poate îngloba și un film, e viața la sticluță, agitată fast forward
G: Pe scurt, Bardem e facut sa care tot Pamantul pe umeri, desi povara reala e doar aceea a unei dramaturgii incarcate fortat si cu aia, si cu aia, si cu aia (cancer, boala mintala, copii maltratati, morbiditati gotice, problemele imigrantilor ilegali), un fel me(ga)lodramaturgie bulimica si supta din deget, care pana la urma n-are nimic de spus nici despre moarte (laitmotivul sicrielor deschise e prea artificial si cabotin), nici despre conditiile de viata ale muncitorilor clandestini (ei sunt acolo doar pe post de obiecte exotice pe care eroul sa-si poata concentra paternalismul neputincios), ci doar despre reaua apucatura a lui Iñárritu de "a se da lovit“.
Nuș cât de autocompătimitor e bietu Iñárritu, e mai degrabă masochist, vrea să-și vadă spectatoru dându-și cu pumnii în cap, așa îmi place să cred. Biutiful e mai degrabă o maturizare a melodramei canceroase, e punctul ăla din care boala intră în declin, când știi ca mai sunt vreo sută de ani pân la descoperirea antidotului și nah te resemnezi. Până acum predomina un ludic din nou, masochist, sugător la țâța destinului, o alergătură labirintică, o explozie colorată de laborator, un precipitat sclipicios pe fund de berzelius, jucărele puberești, tocilărești. Cu Biutiful cred că a înțărcat foamea asta de potriveli exacerbate, de contingență demiugic mânuită și a trecut la un soi de agnosticism, de laissez-faire, s-a dezombilicat de placenta încrengăturilor sinaptice, puzzle-ite suprarealist, a lepădat pupa fluturelui-domino, amin :)
sursa: 24fun
marți, 5 aprilie 2011
Biutiful
Cadru: cinema Scala, duminică pe la prânz, vreo douzeci de bipezi în jur cred, poate chiar mai mulți, majoritatea trecuți de biutifulu vieții... fiecare scenă fuse smiorcăită de câte-o damă în vârstă în batistă dantelată, inglițată cu inițiala vreunui amorez olog. În dreapta mea o bună prietenă cu care m-am tot hlizit pe seama babuțelor sensibiloase, pe seama chinezilor (gay),
la modul omg tocmai am auzit un chinez vorbind spaniola. deci nu, n-am suspinat la drama ci din alte considerente.
Dar cui îi pasă de cadru. :D
Iñárritu adună jegu, mizeria socială din coltloanele melting pot-ului hispanic (o spanie despre care habar n-aveam că e așa mozaicată) și o mătură, fluierând, sub preșu slinos al individului de rând, după care îl rulează ca un muezin și mi-l pune postmodern și metalingvistic în ramă. Apoi mi-l duce prin efracție la Luvru, se coboară abil pe-o frânghie, agață fălos tabloul fix lângă Gioconda. A doua zi, dimineață, se deschid ușile, lumina soarelui trece prin piramida de sticlă urmând un roseline imaginar, vizitatorii matinali calcă în pas sacral pe marmură împinși de suflul unui zefir botticellian
și când ajung în fața androginei mona lisa li se enigmatizează pe dată gura căci lângă ea stă înrămată cea mai frumoasă mizerie, cea mai bibilită frescă socială, ăl mai înduioșător vitraliu transcultural, încât biata giocondă își iese din fire, simțiri și ramă, își descrucișează instinctual mâinile ca sharon, ridică înciudată un deșt, nu, nu o face pantocrator ca Ioan :P
și întoarce spatele audienței. Nimeni nu se supără, plătiră beletu s-o vadă pe ai mai faimosă figurantă și primiră în schimb mai mult bittersweetness decât le putea oferi buzele ei pecetluite cu venin.
Fiecare cană soioasă atârnândă de-un cui, fiecare bucățică de perete scorojit, fiece afiș kitschos își are locu său precis în mecanismu ăsta ceasornicăresc, încadraturile sunt strofe de poezie bâțăită, specifică lui Iñárritu, dar parcă de data asta culoarea ce le stă drept picior metric, fără a trece printr-un proces alchimic de saturație (ca în 21 de grame spre exemplu), e mai cărnoasă, mai naturală, ceva mai neprelucrată (prelucrată o fi, dar manopera nu e vizibilă ochiului).
Tot micmacs-ul, tot bric-a-brac-ul obiectelor adunate demne de un colecționar cum atfel decât obsedat sunt în perfectă concordanță cu fetișul lui Iñárritu pentru frescă și intercalare. Însă ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul că de asta a lăsat garda jos în ceea ce privește jocul, sforile demiurgice, zeflemeaua labirintului destinic și aducerea împreună a unor fire încâlcite pe andreaua lor individuală, dar omogene odată ce ajung să conglomereze ghemu unitar. Dar tot nu s-a lăsat până nu a făcut măcar o fundă trântind un final metaforă-circular-autofagocitară. Te iert domne te iert. Mă așteptam să văd o mega dramă sfâșietoare de..ghemuri, pulovere de cașmir și alte pufoșenii, nu citisem nimic despre subiect ca atare, mă mulțumisem cu psihedelicul de trailer si cu notorietatea regizorului. Așa că habar n-aveam de latura ocultă a filmului pusă acolo al naibii de bine.
Javier interpretează (foarte bine, însă mai bun mi s-a parut parcă în Mar adentro) un personaj-predicat, e omul lui a face, aproape tot timpul le spune celor din jur să tacă, le poruncește biblic, inchizitorial să nu irosească cuvintele. Încercarea asta, foamea asta a lui de a face continuu câte ceva, de a se adapta octopusian fiecărui mediu de cultură în parte e direct proporțională cu eșecul, dar nu e un eșec tragic pus acolo de dragul unui catarsis evident, ci e cât se poate de tangibil, l-am simțit sub propriul derm ca limfa încât nu pot decât spune că filmu ăsta e pur și simplu biu-ti-ful :D.
doamne ce mi-a mai placut schimbu ăsta de replici aproximativ redat în spaniola mea de baltă, atât cât am reținut:
-mi amor, mira las estrellas
-mi amor no son estrellas, es tu sistemo nervioso
genial :))
văzui și un actor care aduce așa o leacă cu gary oldman în tinerețile lui:
Dar cui îi pasă de cadru. :D
Iñárritu adună jegu, mizeria socială din coltloanele melting pot-ului hispanic (o spanie despre care habar n-aveam că e așa mozaicată) și o mătură, fluierând, sub preșu slinos al individului de rând, după care îl rulează ca un muezin și mi-l pune postmodern și metalingvistic în ramă. Apoi mi-l duce prin efracție la Luvru, se coboară abil pe-o frânghie, agață fălos tabloul fix lângă Gioconda. A doua zi, dimineață, se deschid ușile, lumina soarelui trece prin piramida de sticlă urmând un roseline imaginar, vizitatorii matinali calcă în pas sacral pe marmură împinși de suflul unui zefir botticellian
Tot micmacs-ul, tot bric-a-brac-ul obiectelor adunate demne de un colecționar cum atfel decât obsedat sunt în perfectă concordanță cu fetișul lui Iñárritu pentru frescă și intercalare. Însă ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul că de asta a lăsat garda jos în ceea ce privește jocul, sforile demiurgice, zeflemeaua labirintului destinic și aducerea împreună a unor fire încâlcite pe andreaua lor individuală, dar omogene odată ce ajung să conglomereze ghemu unitar. Dar tot nu s-a lăsat până nu a făcut măcar o fundă trântind un final metaforă-circular-autofagocitară. Te iert domne te iert. Mă așteptam să văd o mega dramă sfâșietoare de..ghemuri, pulovere de cașmir și alte pufoșenii, nu citisem nimic despre subiect ca atare, mă mulțumisem cu psihedelicul de trailer si cu notorietatea regizorului. Așa că habar n-aveam de latura ocultă a filmului pusă acolo al naibii de bine.
doamne ce mi-a mai placut schimbu ăsta de replici aproximativ redat în spaniola mea de baltă, atât cât am reținut:
-mi amor, mira las estrellas
-mi amor no son estrellas, es tu sistemo nervioso
genial :))
văzui și un actor care aduce așa o leacă cu gary oldman în tinerețile lui:
Interviu cu Gaspar Noe
Gaspar vorbește o țâră despre Enter the void unui moderator (și nouă :D) la fel de diliu ca el :) plimbându-se amândoi peripatetic prin Tokyo. Rezultanta: japonezii sunt mai țăcăniți, mai neonizați la mansardă ca Gaspar :)
Enjoy!
clip powered by Richie
Enjoy!
clip powered by Richie
luni, 4 aprilie 2011
Portocalele nu sunt singurele fructe
"A visat că sprâncenele ei se preschimbă în două poduri ce duc la o gaură sfredelită între ochii ei. Gaura nu e acoperită și la ea începe o scară în spirală, care coboară până jos, în viscere. Trebuie să o urmeze, dacă vrea să afle cât de mare îi e teritoriul.
parcă e ceva tolkien în pasajul următor:
"Cu mult timp în urmă, când regatul era împărțit în mai multe compartimente,
care vrea să te țină sub ochi."
In my skin
Până unde poate merge fascinația pentru propriul trup, până unde își poate patologicul întinde proscustian pielea, pân la al câtelea strat exosferic se pot ridica în slăvi contemplația narcisistă și autoreflexia exacerbată:
În cazul de față granița asta fetidă trece dincolo de orice suprafața reflectorizantă, devine dermică și fagocitară. O fătucă cu priviri hipnotice suspendate într-o levitație astrală nefirească, întoarsă cu sus-n jos, se rănește la picior. Un fleac.
Însă fleacu ăsta crește exponențial pe planul semnificației și se transformă într-un fetiș, într-o obsesie bolnăvicioasă, dușmancă bunului simț.
Fătuca asta, Marina de Van pe numele ei, suferă de narcisism creator și în planul realului (nu e o acuză :P), e atât regizoarea cât și actrița principală. Îți trebe cojones să te păpușărești atât de morbid, de pe scaunul regizoral, automutilarea devine astfel dublă.
Dedublarea i-a fost benefică, i-a permis să împingă limitele cam până unde și-a dorit, le-a împins cu forță într-un parapet, parapetu a căzut pe o biată băbuță, din sacoșa ei s-a rostogolit o portocală, doi mucoși care băteau mingea prin zonă au ochit portocala, au alergat înspre ea, s-au șters de praf pe blugii murdari, au cules-o de pe jos, după care s-au îmbrâncit combativ întru stăpânirea ei, portocala le-a zburat din mâini într-o mișcare slow-motională exagerată sub privirile lor apoase și consternate, portocala a lovit o muscă, musca s-a dezechilibrat, și-a schimbat brusc traiectoria prevăzută în matrice și a aterizat într-o ceașcă de latte frappe melangee avec quelque chose savurată de o damă cu pălărie roșie, dama s-a înecat evident, a căzut pe spate, nolan style, iar sub greutatea ei rubensiană s-a cutemurat o bucată de pământ de 2 metri pătrați, o colonie de șobolani, una de furnici și un homeless cocârjat într-o cutie de carton, bă și s-a transmis fluxu ăsta până ce mi-a ajuns în buricul deștului arătător care, tremuricios, a descris un arc de cerc de la gura-mi întredeschisă de uimire la butonul de pauză.
Nu prea mi s-a întâmplat să pun pauză unui film, dar de data asta ochiu, pipota și constelația stelat-neuronală fuseră în sincron perfect și nu mai putură îndura. M-am dus să beau o gură de apă, am respirat adânc și-am revenit. Vizionarea mi-a fost vecină de palier cu o cameră de tortură inchizitorială și cu celula hannibală de plexiglas. Îmi vine în minte o expresie pe care o uzitează mama atunci când sunt sclifosită și aleg mâncarea în farfurie: adino mamă, parcă ai mânca din tine. Eh, mamă, aplicând referențialu și drăcovenilii pe care le văzui în filmu ăsta, expresia lu matale ar avea taman sensu opus, pantagruelic, brrr.
Merci beaucoup pentru masocheală dragă Marina de Van, ești deVant l'éthique, râzi înfundat pe la spate dânsei și parcă ai fi desprinsă din același ou fecund cu tânărul și multitalentosu Xavier Dolan, dar mătăluță pătrași avid gena a mai drăcească.
duminică, 3 aprilie 2011
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Confessions
a kokuhakuiza, timpul vindicativ = a manipula psihologic un minor psihopat în scopul de a-i trezi sentimente de vinovăție
Filmul ăsta are efectul unei pietre ponce hârjâită pe un fund bucălat de prunc. Nu numai efectul catartic e de natură exfoliantă cât și subiectul în sine, doi puberi sunt decojiți psihologic și legitim de către a lor profesoară pentru că, nah, făcură o boacănă necurată de dragul afirmării ego-ului:
Obsesia afirmării prin mijloace diabolice, criminale, merge pe urmele Elefantului van santian, până și norii galopânzi parcă tot de acolo sunt:
Coloristica cu un ton două mai închisă decât granița normalului, un tip de slow motion obsesiv și greu ca plumbul alchimic bacovian alături de un joc masochist-didacticist cu cotituri de tragedie greacă balansândă abil pe catalige moderne fac din astă peliculă un pleosc perpetuu, un susur neprietenos cohleului, o picătură chinezească:
Rădăcinile-i se înfruptă avid dintr-un realism social crud, puberii ucid pentru a se afirma în media și nu o fac așa oricum, căci o știre, așa cum se trâmbițează prin facultăți, nu e aceea potrivit căreia un om a fost mușcat de un câine ci viceversa :D Înrădăcinarea asta mi-a creat un sentiment profund de mâhnire, însă balanța a fost înclinată relativist de elementul vindicativ. Orice om cu deontu la purtător ar zice mama voastră dă puradei setoși dă afirmare, las că vă arăt io rampă dă lansare, să vezi ce-o să vă mai căsăpesc. Ntz, există lege buey, care îi protejează al naibii de bine și pe fondul acestor chichițe legislative își permit să devină împărații muștelor. Dulcea răzbunare e de un sadism studiat, științific, nu se ridică la nivelul drăcovenismului lui I saw the devil, însă e suficient de drăcească încât să facă înconjor Styxului, de două ori :D Fascinantă luarea în vizor a psihologiei puberului cu IQ ridicat și circumvoluțiuni diabolice, măcinate psihanalitic:
Filmul ăsta are efectul unei pietre ponce hârjâită pe un fund bucălat de prunc. Nu numai efectul catartic e de natură exfoliantă cât și subiectul în sine, doi puberi sunt decojiți psihologic și legitim de către a lor profesoară pentru că, nah, făcură o boacănă necurată de dragul afirmării ego-ului:
Rădăcinile-i se înfruptă avid dintr-un realism social crud, puberii ucid pentru a se afirma în media și nu o fac așa oricum, căci o știre, așa cum se trâmbițează prin facultăți, nu e aceea potrivit căreia un om a fost mușcat de un câine ci viceversa :D Înrădăcinarea asta mi-a creat un sentiment profund de mâhnire, însă balanța a fost înclinată relativist de elementul vindicativ. Orice om cu deontu la purtător ar zice mama voastră dă puradei setoși dă afirmare, las că vă arăt io rampă dă lansare, să vezi ce-o să vă mai căsăpesc. Ntz, există lege buey, care îi protejează al naibii de bine și pe fondul acestor chichițe legislative își permit să devină împărații muștelor. Dulcea răzbunare e de un sadism studiat, științific, nu se ridică la nivelul drăcovenismului lui I saw the devil, însă e suficient de drăcească încât să facă înconjor Styxului, de două ori :D Fascinantă luarea în vizor a psihologiei puberului cu IQ ridicat și circumvoluțiuni diabolice, măcinate psihanalitic:
parcă am mai văzut scara asta claustrantă undeva, în Funny Games poate :P
vineri, 1 aprilie 2011
The Blind Swordsman: Zatoichi
Un fel de Kill Bill medieval redus la scară micro sătească (pleonastic știu :P). Apropo de toposu rural, iată cum confrații niponi nu-s chiar atât de lunguieț-latitudinali în arhitectură:
Casă țărănească niponă-Zatoichi
Casă țărănească-...Boinești :D
Sunt prezentate succesiv trei forme distincte de vindicațiune, fiecare cu armele și tacticile sale, tăioșenia fiind falia lor comună. Ele ajung, prin intermediul unor personaje-indice posesoare de skill-uri și farmece versatile, să se intersecteze în micro universul ăsta, deh, spațiu' restrâns, satu' adunat, nu pot fi decât prielnice întâlnirilor în miez de noapte întru căsăpire și răzbunare.
Apropo de setea de răzbunare a asiaticilor (aia filmică), din simpatie pentru Mr. Vengeance (vorbesc de el ca de punct de reper, ca de o pan-entitate) instituționalizez un nou timp verbal, timpul vindicativ :D, aici intrând un lung șir de verbe care îi fac cinste etimologică: a mutila, a kiriza, a ciumpăvi, a ichiza, a căsăpi, a oldeuboiza, a anchiloza, a deviliza etc, îi voi neologiza familia lexicală cu rude îndepărate, de la soare răsare, pe parcurs, prin conversiune :)
Tehnico-vizual e o treabă tare șmecheră așa cum numa japonezii se pricep a încropi, sabia-obiect de cult și sculă abilă :P lovește cu patos în derm întru eliberarea țâșnindă, gheizerească a globulelor roșii. Narativ e cuminte, vizual e bibilit profesionist, bijutieresc, însă cel mai tare m-a încântat auditiv, iată o mostră de sincretism simpatic între natură, om și muzichie :)
Pe lângă osmoza mai sus menționată mai apare și variabila dans, habar n-aveam că japonezii se pricep la...step :D, asta e scena de final, cu mult mai rafinată decât tributul zbănțuitor de la finele lui Slumdog Millionaire:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)