După ce a ajuns pe buza prăpastiei ontologicului cu Antichristul, Trier își pune aripi hermesiene, își ia avânt în stratosferă și în suișul său pârjolitor nu dă peste bărbosul pantocrator în jilț de aur, nici peste hău ci peste o planetă-stavilă, peste un reper agnostic, dulce-neutru-distrugător căci planeta cu pricina pare prietenoasă așa cum spune unul dintre personaje, ea este un pericol deloc surprinzător rațiunii sau imaginației, este un pericol pe măsura omului.
Odată ajuns în preajma ei, Trier se convertește stilistic, devine un meteor, însă constelația sa (a)morală, steaua sacrificiului, martiriului au rămas fixe cam de la Breaking the waves încoace, dosite acum în penumbra unei frumuseți distrugătoare, malefice, a unui impact iminent, în clarobscurul unui rafinament și al unui umor oarecum atipice lui Trier. Convertirea regizorului danez nu este ca în cazul lui Malick una eminamente creștină, exemplară, evanghelică, descărnată de mundan și remodelată din țărâna simbolicului și din cartilajele memoriei universului, ci schisma lui Trier e tulburătoare la un nivel mult mai apropriat de om, de disperarea lui, de inadaptarea lui, de sfârșitul lui. Copacul lui Malick este un vlăstar, e începutul, e facerea, arbustul lui Trier luminează pustia, arde, e cel de pe urmă răcnet. Poate am să mă dedic mai încolo unei eventuale paralele între Tree of life și Melancholia. Pentru moment am să rămân la tripticul lui Trier. Ca de obicei nu lipsesc actele, paradigmele. Începutul filmului este o anticameră analogică, fantasmagorică, incredibil de frumoasă, de seducătoare, de apăsătoare, poate la fel de perturbatoare ca începutul Antichristului, același slo mo exacerbat, aceeași muzică mai mult decât simbiotică.
Următoarele două încăperi, două femei, două surori, două capitole ale filmului fac trimiteri la această anticameră și ca un copil, privitorul, reface legăturile, puzzle-ul, dintre trăirile personajelor, aportul lor verbal și cadrele plastice din anticameră. Această întoarcere secvențială de la obiect la simbol pare a fi un fel de protest în fața timpului, o amânare a impactului, omniprezența amenințării nu face decât să reînvie puterea simbolului, să accentueze inutilitatea formalismului, să scoată umanul din formol și din formal. Partea dedicată lui Justine/ Kirsten Dunst este tocmai această extracție din formal, acestă zvârcolire a incapacității de adaptare nu neaparat la societate, grupuri, situații ci la sarcofagul de umanitate pe care îl dorește societatea de la fiii săi.
Pe cât de inadaptată este Justine la universul cotidian, la formalismul de dragul falsei coeziuni, pe atât de incredibil de adaptată este la sfârșitul Universului Umanității. Cel de-al doilea capitol îi este dedicat lui Claire/ Charlotte Gainsbourg o ființă atât de adaptată lumii create de om și atât de îngrozită, de neputincioasă, de avidă după vivid, un vivid de paie, conservând în permanență un formalism absurd. Cele două surori sunt cel de pe urmă exemplu arhisuficient al umanității, ultimele vlăstare, scena de final e de o forță și de o intensitate incredibile, iar finalul e de un catarsis cataleptic dublat fiind de muzica lui Wagner.
Importanța conștientizării a ceea ce ESTE surclasează conștientizarea lui PENTRU CÂT TIMP. Din acest raport rezultă un adevăr aparent la îndemână, dar care refuză vehement internalizarea, conștientizarea, filmul reușește aproape fantastic să-l prindă, să-l surpindă, să dea mai departe aceast adevăr-djin. Filmele lui Trier sunt în mare parte construite masochist pe fundamentul conștientizării, se dă situația exemplară, se dă personajul cu potențial mesianic predipus la martiriu postmodern, se dă focul purificator, amorala e subînțeleasă sau oferită pe tipsie, învelită în staniol.
Conștientizarea nimicniciei, a paradoxului dintre efemeritatea trupului și eternitatea sufletului iau aici proporții paradigmatice, Trier dovedește că este un om al timpului său. În astfel de vremuri, când mass media pute de închipuiți profeți post-nostradamici el vine cu cea mai frumoasă poveste apocaliptică, cu non-soluția, cu lunarul, cu lacunarul și cu preaplinul umanului, acest preaplin aflat mereu în căutarea formei.
Ps: mi-a plăcut să le văd din nou pe cele două șarlote (Charlotte Gainsbourg, Charlotte Rampling) în același film (au mai jucatără dimpreună în Lemming), Kirsten Dunst e o Ofelie desăvârșită, joacă superb deși mi-e teribil de antipatică.
