Alice (1988)

Poate cea mai inovativă abordare de până acum a parcă mult prea uzatei povești carrolliene, uzată nu în sensul de cârpiță deșirată, terfelită perpetuu de la pagină la peliculă ci uzaju survine cumva pe cale simbolistă ca urmare a unei sforțarii a decodării,  ce vruse să spună autoru (ăla livresc): viața ca pat al lui Procust, veșnicul și nesfârșitul drum inițiatic, relativism și dihotomism menghinate, parabolă religioasă, socială, politică...fantezist-sexuală? basm mistic, psihanalitic, christic, masochist, narcotic, satiric, oricum s-a vrut a fi, abordarea de față s-a curățat de text, de verbal, s-a minimalizat ajungând până la forma sa incipientă, microcelulară, de euglenă –mantră al cărui poc submicroscopic îmi țiuie încă în urechi: said the mad hatter, said the mad hatter. 

Simplificarea s-a întins ca ciuma și pe palierul vizual unde de asemena s-a făcut conștiincios curățenie, bucolicul gratuit a fost aspirat dincolo de vizuina iepurelui, lundu-i locul un sketch, o adunătură de elemente conectate la o rețea capilară ceva mai pulsatorie, mai ațâțătoare în simboluri (mă repet :D). S-a făcut deci curățenie generală, vălătucul  semiotic rezultat nu rămâne însă suspendat în aer,  el se precipită peste mundanul sărăcăcios făcându-l strălucitor, compensându-i monotonia  printr-o transpunere într-un imaginar tangibil, în imediata apropiere a sensului. Probabil că simbolistica e și ea gradată, măsurabilă cu pasu peșterii platoniciene, aici sensu stă aproape de foc, își freacă palmele și nu-și părășeste amica-i realitate, stă cu ea la povești, o ia pe după umeri, îi îngână un cântec de leagăn și împart aceeași bezea pe băț. Spațiul e fascinant, câmpenesc pe alocuri, clasurofil în cele mai multe cazuri, Alice își face o lume pe măsura ei, o probează, o retușează, o umanizează, îi cântă din fluier, iar universul nou creat se înalță șerpește din canceul sec cel de toate zilele.

film powered by Thursday's child

Tweet