Salata Haneke

Caché (2005)

Funny Games (2007)

Tweet

Sleeping Beauty (2011)- erotism criogenic

Debutul regizoral al Juliei Leigh pornește oarecum timid de la mini romanul lui Yasunari Kawabata (Frumoasele adormite) și la fel de feciorelnic trece cu pași repezi și desculți prin conacul orgiastic patronat de maître Stanley Kubrick (aka Eyes wide shut), murdărindu-se vag pe tălpi de oareșce tutunuri, prafuri, mirodenii (și eventuali lubrifianți...existențiali). Prinzând și prizând elemente fetid-imprecis-mistic-obscure din aste două stratosfere diametral și cultural opuse (ele, sursele de inspirație și expirație, fiind eventual mai multe, însă numindu-le ar (re)ieși un mozaic oximoronic de original, aș aminti totuși de Venus), Sleeping Beauty se dovedește a fi de un hibridism insultător percepției și simțirii, tocmai de aceea poate fi catalogat drept o răcitură vizuală.

Succesiunea (statică) de planuri întregi și generale, apoi intruziunea unui plan-monolog-secvență și pe alocuri automatismul scenariului (imitând regimul de viață al frumuseții-Lucy, interpretată onest și priceput de Emily Browning) toate conchid acest (așa-zis) bulgăre rece care se augmentează, se rostogolește pe panta oarecum neînțeleasă a filmului, pierzându-se mai apoi într-o boemă și aparent simplistă auto-fagie.

Judecat deci la rece filmul rămâne o strofă suspendată, absurdă, incompletă, vitregă genurilor consacrate, deci într-o oarecare măsură avangardistă. Însă este dificil de delimitat granița dintre suspendarea-posibil-abstract-avangardistă a filmului și stagnarea lui într-o neputință a explorării (vizuale, narative, conflictuale). Neputință care fie ține de niște încadraturi morale, fie de încăpățănarea artistului/autorului întru voalare și abscons, mă refer aici la posibilitățile pur scenaristice, o frumoasă adormită în brațele unor bătrânei și posibilitățile ce ar putea decurge de aici: filmul le abordează destul de clarobscur și teatral.

La fel de clarobscură (și distantă) este relația frumoasei adormite cu restul personajelor, cu familia, cu un prieten pseudo-autist, cu colegii de facultate, cu matroana șefă (pe care mi-ar fi plăcut să o văd jucată de Charlotte Rampling), momentele de trezie dintre aceste legături ale frumoasei cu lumea poartă tot pecetea unei somnolețe, lucru ce se observă chiar din logica montajului. Dincolo de farmecul obscur al strofei poetului necunoscut și al unui erotism criogenic, descotorosit de hedonism, Sleeping beauty e probabil o metaforă a escapismului, ba nu, un anacolut. Eventuala legătură cu basmul e cel mult o potrivire de nume sau dacă e să ne uităm la preocupările frumoasei, vreo 3 joburi și o conștiință sarcastic-post-feministă, a sucker-punch girl (-Your vagina is a temple/ -No, is not), atunci avem de-a face cu niște preocupări destul de...suprarealiste, deci cumva vecine basmului. 

Tweet

Once Upon a Time in Anatolia (2011). Portrete.

Tweet

Floare (de mucegai) la ureche

Once upon a time in Anatolia (2011)

I saw the devil (2010)

Blue Velvet (1986)

Tweet

The Descendants (2011) sau cronica pseudo-comică a unei morți anunțate

Cu cinci nominalizări la Oscar și două globuri de aur câștigate (pentru cel mai bun film și cel mai bun actor în rol principal-George Clooney) The Descendants nu este decât un pom lăudat gârbovit de greutatea suprarealistă a onorurilor și decorațiunilor. Este de fapt acel tip de arbust altoit, smuls pretențios din solul realității, o realitate ce ține de un paradisiac intangibil, plasată geografic în Hawaii, dar care se pretinde felie de viață autentică. Greu de înghițit cu dumicăți domestici și masticație naturală această felie atâta timp cât am poftit hulpav la  pomana și priveghiul domnului Lăzărescu. 

Moartea (sau descendența ei)  pare să fie miezul acestei felii, deși ea concurează pentru titulatura epicentrică de leit-motiv cu așa zisele schisme familiale. Aceste schisme sunt de fapt firide imperceptibile în monolitul unei familii cu tradiție pragmatic-mercantil-darwinistă, iar eventuala lor adâncime sau posibilul lor ecou e camuflat de stratul lejer-efemer umoristic al scenariului, digerabil, simpatic la o adică, dar care tinde să anuleaze eventualele intenții mai disciplinare, mai serioase ale filmului. Recent, Gus van Sant s-a jucat la rându-i șah cu moartea în Restless și a pierdut detașat încercând mutări infantile, jocuri de-a imaginarul puritan și de-a...moartea. Moartea-joc, moartea-recompunere, moartea-post-moarte se regăsesc și în The Descendants, însă intențiile acestui joc sunt mult prea vizibile, iar regulile mult prea restrictive.

Mă refer aici la o serie de mizancene, unele cumulate cu muzici neaoșe, altele cu simboluri vetuste, cu lirism purificator (vezi scena piscinei) puse la antipodul altor secvențe care mimează convenabil naturalul sau umorul de situație (vezi rubedenia bolnavă de alzheimer). Avem de-a face cu o moarte în devenire (cu o viață adică, cu un trecut), mama aflată în comă este cea care, prin stagnarea între două lumi, agită familia începând cu stratul administrativ-moșieresc și ajungând inevitabil până la el lado oscuro del corason. Prezența ei prin absență la toate aceste evenimente ar fi putut rămâne la stadiul de subînțelegere, însă filmul forțează și frizează nota de sarcasm etalând-o pe semi-moartă într-o serie saturată de prim planuri și gros planuri (repetăndu-se parcă chipul lui Gwyneth Paltrow din Contagion, multumesc Alexa pentru insight).

Contagion

The Descendants

Inutilitatea acestor cadre repetitive cu chipul moartei (și al morții) este direct proporțională cu cea a cadrelor ce îl surprind pe George Clooney în veșnica ipostază de tern, insipid, dar infailibil talent mediocru. Urmând o traiectorie deja consacrată, The Descendants nu aduce nimic nou sub little miss sunshine (cu excepția fețelor fresh: Shailene Woodley, Amara Miller) sforțând același soi de călătorie hazoasă (independentă) întru regăsire și reuniune în ciuda fragilității sciziunilor-ipoteză. 

Tweet

Medalia de onoare. Casting Fals.

Helena Bonham Carter și Christopher Plummer

Tweet

Take Shelter (2011) sau reînvierea Omului Mistic

Aparent, Take Shelter poate fi lejer poziționat în rândul recentelor metafore apocaliptice: Melancholia, Another Earth, The Turin horse sau Perfect Sense. Spun aparent deoarece versetul regizorului Jeff Nichols nu este neapărat o  hiperbolă înglobatoare despre cum o poate sfârși dramatic, apocaliptic sau eliptic omenirea, ci schisma planetară își mută faliile în ontologicul și-n psihologicul personajului principal masculin (interpretat neașteptat de bine de cvasi-anonimul-mie-Michael Shannon, foarte bună fiind și interpretarea coabitantei Jessica Chastain).

Trier a făcut aceeași mutare însă zdruncinătură a fost resimțită colosal de ambele părți, atât în magma personajului-prevestitor (Justin-Kiersten Dunst) cât și în stratosfera impactului ca atare. În Take Shelter, ca urmare a unor anumite disponibilități, a unor lacune de ordin tehnic-administrativ sau pur și simplu ca urmare a traiectoriei scenariului în sine, lipsește sau mai bine zis este incipient dezvoltată această axă (exacerbat-vizuală) a fenomenului în sine pentru a lăsa loc unei tridimensionalități de ordin individual. Această geometrie a personajului patern este incredibil de densă și de armonios clădită. Muțenia fiicei își găsește răsunet în incapacitatea tatălui de a-și comunica deschis premonițiile schizoide. Sufletul său tare iarăși își găsește ecou în cariera de piatră unde lucrează zilnic.

Încadraturile panoramice, statice sunt clădite parcă cu migala, lentoarea şi densitatea lirică, acvatică specifice lui regizorului Terrence Malick. Însă ultima poemă, cel de pe urmă verset al lui Jeff Nichols este unul paradoxal de mistic, pe cât de clarobscură este structura personajului, pe atât de revelator este finalul ei. Filmul nu este numai o demonstraţie superbă de scenariu consistent, personaje pline şi spaţialitate folosită avantajos ci dincolo de hăţişul serios al acestora se află unul ceva mai spinos ce ţine de cîteva coordonate pshiho-socio-culturale, coordonate ce pot fi ușor ascunse după curbe închise, fanteziste. Mai precis, subiectul și personajul său miez-fistic-mistic pot rămâne în crusta seacă cu nervuri creștin-paranormale  sau ele se pot desprinde de creanga de aur și pot cădea pe solul ceva mai fertil și mai extins al unei abordări care să transceadă delimitarea de gen a filmului.

Astfel că filmul transmite cât se poate de serios, cât se poate de cumpătat un mesaj evanghelic într-o manieră post-mortem-creștinism-post-modern, subliniind (sau mai bine zis suplinind) existența încă vividă, încă posibilă, încă palpabilă a omului mistic, a unui om ante-civilizațional, a unui om-comunicator direct cu natura, a unui om ante-frenezie-psihologică. Omul din Take Shelter  își dezgroapă singur conștiința, își mumifică stângaci tarele, săpăndu-și totodată gropa-adăpost de intemperiile propriilor sale capacități (să le numesc comod extrasenzoriale) ori necunoscute, ori nerecunoscute, ori pierdute sau date uitării de însăși memoria colectivă a civilizației. 

Tweet

X de la Sex

Se vorbește în ultima vreme nu de existența unei cinematografii (și implicit a unui cinematograf) modern sau postmodern, ci terminologia s-a balonat, s-a hiperbolizat odată cu megatehnicizarea domeniului reieșind o paletă de termeni bombastici, megalomani, dar legitimi ca hiper-ultra-modern, inclusiv hiper-ultra-cinema. Este evidentă exemplificarea acestui exces ultra-modern la nivelul filmelor de acțiune, a francizelor, a transformerșilor, însă cum se manifestă ea la nivelul nepieritoarei industrii porno? Găsiți câteva răspunsuri orientative mai jos:

Crash, 1996

* * *

„În cinema, violența și sexul sunt supuse aceluiași destin extrem. Așa cum violența se desfașoară în mod hiperbolic, sexul e oferit la rându-i în spirala unui exces orgiastic. A ramas cu mult in urmă eliberarea sexuală a anilor post-1968, departe e senzualitatea soft cu pretenții șic din Emmanuelle, departe si pornografia șoc din Exibition. Restul pe Sex Reader 

Tweet

Biutiful. Take Shelter. Păsările.

Tweet

Pulp Fiction. Cinema în doi timpi

"Cinematograful presupune acum un spectator cultivat de media, nu unul ușor de păcălit, față de care el instaurează un efect de complicitate, fondat pe o cultură a imaginilor si pe arhetipuri împărtășite. Filmele lui Tarantino sau ale fraților Coen, pline de referințe cinematografice* dar si la filmul noir polițist, la desenele manga, la BD-uri, la seriale, oferă modelul acestui cinematograf cu efect in doi timpi. Un film ca Pulp Fiction devine cult tocmai deoarece concentrează tot ceea ce constituie, în diversitatea sa de ghiveci, latura în același timp pestriță și in mod constant referențiala a unui conținut și a unei forme care fac mereu apel la ironia detașată. 

Atât look-ul, cât și dialogurile ucigașilor sunt sistematic decalate, într-un echilibru instabil cu figurile clasice ale filmului noir: un ucigaș plătit cuprins de fervoare mistică, un boxer ca își flutură sabia ca un samurai, doi răufăcatori care stau la taclale cât se poate de savant pe tema hamburgerilor, o discuție liniștită într-o cafenea care se încheie brusc prin decizia de a jefui casa de bani: întreg filmul funcționează pe bază de derapaje, de jocuri jubilatorii și irealiste cu genurile si clișeele cinematografului. Publicul din epoca hipermoderna intră astfel in filme pe mai multe uși chiar dacă deschid spre domenii pe care el nu le cunoaște. "

*Astfel, în Pulp Fiction, vedem un John Travolta puțin îngrășat lansându-se împreună cu o Uma Thurman aflată sub efectul cocainei, într-un dans ce-l reia pe acela în care, când era tânar si zvelt, se dezlănțuia cu suplețe, în Saturday Night Fever.

Extras din Ecranul Global de Gilles Lipovetsky, Jean Serroy

Tweet

Principiul incertitudinii al lui Heisenberg în cinema via André Bazin

Whatever works, 2009

* Published by Werner Heisenberg in 1927, the uncertainty principle was a key discovery in the early development of quantum theory. It implies that it is impossible to simultaneously measure the present position while also determining the future motion of a particle, or of any system small enough to require quantum mechanical treatment. Intuitively, the principle can be understood by considering a typical measurement of a particle. It is impossible to determine both momentum and position by means of the same measurement

Iată cum un princpiu aparținând fizicii cuantice își face loc printre moleculele de celuloid:

"A înfățișa realul, a arăta realitatea, toată realitatea, numai realitatea, este poate o intenție onorabilă. Considerată însă ca atare, ea nu depășește planul moralei. În cinematografie nu poate fi vorba decât de o reprezentare a realității. Problema estetică apare odată cu mijloacele folosite în vederea acestei reprezentări. Un copil mort văzut în prim plan nu e același lucru cu un copil mort văzut în plan general și nici un copil mort filmat în culori. Într-adevăr, pentru a privi în realitate un copil mort, ochiul nostru și, prin urmare, conștiința noastră au altă modalitate decât modalitatea aparatului care încadrează imaginea în forma dreptunghiulară a ecranului. “Realismul” nu constă deci numai în a ne arăta un cadavru, ci mai mult, în a-l arăta în condiții care respectă anumite date fiziologice sau mentale ale percepției naturale sau, mai exact, care găsesc echivalentele acestora. Decupajul clasic ce a descompus analitic scena într-un anumit număr de elemente (o mână pe telefon sau clanța ușii răsucindu-se încet) corespunde implicit unui anumit proces mental natural, care ne determină să admitem succesiunea cadrelor fără să avem conștiința arbitrariului lor din punct de vedere tehnic."

extras din Ce este cinematograful? (1958) de André Bazin 

Tweet

Bicicleta roz: Cristi Puiu vs Takeshi Kitano

Aurora

Hana-bi

Tweet